Predica de Duminică!!!

Duminica Paraliticului

"Iata, te-ai facut sanatos,
de acum sa nu mai pacatuiesti,
ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau."
(Ioan V, 14)

Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citeste cu atentie istoria vindecarii miraculoase a paraliticului de la scaldatoarea de lânga Poarta Oilor sau, dupa denumirea evreiasca, Bethesda, este aceea ca boala grava ce îl tintuise pe acesta la pat, vreme de treizeci si opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui pacate, caci altfel Isus Cristos nu l-ar fi avertizat, dupa vindecare, când îl întâlni în templu: "(...) de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau" (Ioan V, 14)

Fara îndoiala, nu se poate afirma ca toate bolile ar fi consecinte ale pacatelor si, prin urmare, pedepse. În înteleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte diferite si ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese si mai putin vinovate, care îsi pastreaza curatenia sufleteasca cu o grija si delicatete duse pâna la sfintenie. Pe unele dintre acestea Dumnezeu le supune suferintei spre a le feri în viitor de eventuale caderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-le în pericol grav însasi mântuirea. Pe altele, prin suferinte, Dumnezeu urmareste sa Si le asocieze în opera de mântuire a pacatosilor si de convertire a pagânilor si necredinciosilor, facând din ele victime de ispasire chemate sa se jertfeasca împreuna cu El, victima nevinovata oferita pentru mântuirea tuturora. Iata de ce, trebuie sa fim foarte precauti când afirmam despre cineva ca e bolnav ca pedeapsa pentru viata lui imorala. Dar, pe de alta parte, nu putem sa nu recunoastem ca foarte multe boli sunt consecinta fireasca a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a instinctelor neînfrânate. Astfel de pilda, betia, desfrâul, sunt fara îndoiala îndreptate împotriva lui Dumnezeu, dar totodata ele lezeaza grav însasi ordinea fireasca pusa de El în însasi firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sanatatii biologice. Si ar fi o ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde sa înlature printr-o minune consecintele firesti ale acestor încalcari ale legilor firii.

Dar este oare normal si necesar ca pentru câtiva ani, sau chiar si doar pentru o scurta perioada din viata, robita patimilor, cineva sa sufere "treizeci si opt de ani" imobilizat la pat? Poate s-o ceara aceasta un Dumnezeu nesfârsit de bun si milostiv? Da, pentru ca El este totodata si nesfârsit de sfânt si drept; si, fiind pacatul de moarte o vatamare de o gravitate nemarginita la adresa lui Dumnezeu - a carui maiestate este infinita -, reclama, spre a putea fi ispasit, o pedeapsa proportionala, deci nemarginita, suportata în viata viitoare. Or, Dumnezeu prin acea grea si îndelungata suferinta îi oferise paraliticului ragazul de a se reculege si de a reflecta asupra acestui adevar pentru a se converti, acceptând aceasta patimire ca un mijloc de purificare, de ispasire, de mântuire.

Momentul convertirii lui sosi odata cu venirea lui Isus la scaldatoare. Între cei multi nefericiti, asupra lui se opreste privirea Mântuitorului care - desi Evanghelia n-o spune-, îi vorbeste cu blândete, facându-l sa-si istoriceasca viata chinuita si sa-si dezvaluie mizeria sufleteasca ce-l adusese în aceasta stare. El, care scruteaza inima si cugetele cele mai tainuite îl ajuta cu harul sau sa-si destepte cainta pentru cele savârsite în trecut si sa-si marturiseasca pacatele din pricina carora zacea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreaba: "Vrei sa fii sanatos?". Paraliticul se plânse ca nu are om care sa-l ajute, ca si cum, în gândul sau, I-ar fi zis: "Oh! ajuta-mi Tu! Tu, care-mi vorbesti cum nimeni nu îmi vorbise pâna acum în lunga mea patimire". Si se astepta ca Isus sa-i întinda mâna si sa-l bage în scaldatoare. Dar Isus, al carui cuvânt este egal cu fapta, îi zise: "Scoala, ia-ti patul si umbla"! Si într-o clipa, bolnavul îsi recapata întreaga-i vigoare pierduta. Minunea se produse.

Dar opera lui Isus înca nu era încheiata. Dupa ce îi vindecase trupul, Isus trebui sa-i însanatoseasca si sufletul. Bolnavul, acum însanatosit trupeste, trebuia sa afle cine este cel care facuse cu el minunea, ca sa creada în el si sa învie sufleteste. Iata de ce, aceeasi Pronie divina îl ajuta pe cel ce fusese vindecat sa-l afle pe binefacatorul sau în templu. Însufletit de recunostinta relua convorbirea cu Isus. La sfârsit, Isus îl avertizeaza: "Iata, te-ai facut sanatos, de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau". Cu alte cuvinte: Drept recunostinta pentru dublul har: al însanatosirii trupesti si al sfintirii sufletesti primita acum, începe o viata noua, viata în har, viata traita conform vointei divine. De acum ramâi unit cu mine prin pazirea poruncilor.

"Iata (...) de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau". Ce ar putea fi acel ceva mai rau, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista oare ceva mai rau decât a fi tintuit la pat atâtia zeci de ani? Poate, moartea corporala - ar zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cereasca, o eliberare atât de mult asteptata. Si chiar daca moartea ar putea fi ceva mai rau decât paralizia, totusi acel "ceva mai rau", de care vorbeste Mântuitorul, nu este moartea trupeasca, deoarece la urma urmei moartea este o lege inexorabila a firii ce nu face exceptie cu nimeni. Dar ce este atunci acel "ceva mai rau" drept urmare a pacatului? E moartea vesnica în iad, caci prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul sau bine, în care consta adevarata sa fericire. Iata deci a doua concluzie, strâns legata de prima, care se desprinde din vindecarea miraculoasa a paraliticului. Recaderea în pacatul de moarte, care îl separa pe om de Dumnezeu aci pe pamânt, îl poate duce cu usurinta pe pacatos la moartea vesnica, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câta sfânta râvna trebuie sa avem deci pentru a ne pastra puritatea sufleteasca, conlucrând clipa de clipa cu soaptele harului, stiind ca în Taina Spovedaniei noi primim nu numai iertarea, ci si dreptul la toate harurile ajutatoare, în ispitele viitoare, spre a le putea birui. Primim lumina pentru minte ca sa vedem primejdia ce ne ameninta sufletul ajuns în ispita, precum si taria pentru vointa ca sa putem rezista. Daca noi conlucram cu acestea, vom birui, iar daca din pricina fragilitatii, a slabiciunii inerente firii, pe lânga tot efortul depus s-ar întâmpla sa cadem raniti în lupta cu Cel rau, Dumnezeu - fiindu-I mila de mizeria firii noastre si vazându-ne bunavointa - nu ne va judeca aspru, ci Îsi va spori harurile în viitor, astfel ca pâna la urma, prin statornica noastra stradanie si fidelitate, vom iesi biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formeaza una din marile bucurii ale preotului în tribunalul Sfintei Spovedanii. Daca însa penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi lenes, nepasator, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel îndemnurile harice, el va recadea în pacat. Si aceasta recadere pricinuita de neglijenta, comoditate, nepasare, pune în mare primejdie mântuirea pacatosului. Deoarece Dumnezeu, vazându-si mereu respinse harurile de catre acesta, la un moment dat si le va retrage cu totul, si astfel sufletul lipsit de lumina si sprijinul de sus va ramâne în robia lui; el nu va mai vedea raul cu aceeasi claritate; sensibilitatea fata de pacat i se va diminua; nu se va mai îngrozi în fata pacatului. Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii si astfel va cadea în pacat fara nici o împotrivire si se va complace în el fara remuscare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu care Dumnezeu pe buna dreptate loveste un astfel de suflet, expus nepocaintei finale si osândirii vesnice.

Iata, iubiti frati, pentru ce este atât de important sa fim sinceri în fata lui Dumnezeu si cu constiinta pururea treaza, sa veghem si sa ne reculegem înainte de orice actiune si sa invocam lumina divina, în care Dumnezeu ne va arata vointa Sa în situatia data, si apoi sa cerem si taria Lui ca sa urmam cu orice jertfa calea aratata de El. "Timeo Deum transeuntem et non redeuntem" (Ma tem de Dumnezeu care trece si nu se mai reîntoarce) spune sfântul si marele Augustin: ma tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine si cu o strafulgerare îmi lumineaza mintea, aratându-mi calea, si care, daca eu resping aceasta vizita a Lui, poate, nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodata, si astfel voi ramâne în bezna, dezorientat si expus ratacirii, si în final osândei.

Sa cultivam deci fidelitatea fata de harul divin în toate împrejurarile si, prin rugaciune, prin fapte bune, prin înfrânare si împartasirea cu Pâinea Vietii sa ne sporim tot mai mult comoara puritatii sufletesti, spre a evita acel "ceva mai rau". Caci a pierde curatia sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai scump al sufletului, si a-L pierde din nepasare si ingratitudine este a te expune sa-L pierzi pentru totdeauna, pentru vesnicie. Aceasta pierdere e o durere fara lumina... "întunericul cel mai dinafara". E o durere fara mângâiere: "plâns si scrâsnirea dintilor". E o durere fara sfârsit: "focul cel de veci". E o durere fara speranta: "Lasati orice nadejde voi care intrati" (Dante).

Asadar leacul spiritual lasat noua de Mântuitorul în aceasta universala scaldatoare supranaturala care este Taina Spovedaniei, sa-l privim si sa-l primim cu tot respectul, ca nu cumva prin nepasare sau rutina sa-I prefacem în pricina de osândire; fiecare clipa s-o folosim pentru a ne îmbogati în Dumnezeu, pentru a ne purifica si sfinti tot mai mult, caci fiecare clipa poarta pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi aparatorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuintat-o, rau ori bine, spre osânda sau spre fericirea noastra vesnica. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=32