duminică, 29 mai 2011

Ecclesia de Eucharistia IV

CAPITOLUL III

APOSTOLICITATEA EUHARISTIEI ŞI A BISERICII

26. Dacă, aşa cum am spus mai înainte, Euharistia edifică Biserica şi Biserica face Euharistia, urmează că legătura între una şi alta este foarte strânsă. Este atât de adevărat că putem să aplicăm misterului euharistic ceea ce spunem despre Biserică atunci când, în simbolul niceno-constantinopolitan, mărturisim: "una, sfântă, catolică şi apostolică". Una şi catolică este şi Euharistia. De asemenea, ea este sfântă, mai mult, este preasfântul sacrament. Dar îndeosebi spre apostolicitatea sa vrem să îndreptăm acum privirea noastră.

27. Explicând faptul că Biserica este apostolică, adică întemeiată pe apostoli, Catehismul Bisericii Catolice identifică o întreită semnificaţie a acestei expresii. Pe de o parte, "ea a fost şi rămâne zidită pe temelia apostolilor (Ef 2,20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi"51. La originea Euharistiei sunt şi apostolii, nu pentru că sacramentul nu ar urca la Cristos însuşi, ci pentru că lor le-a fost încredinţat de Isus şi pentru că a fost transmis prin ei şi prin urmaşii lor până la noi. În prelungirea lucrării apostolilor şi ascultând de porunca Domnului, Biserica celebrează Euharistia în decursul secolelor.

A doua semnificaţie a apostolicităţii Bisericii, indicată de Catehism, este aceea că "păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli"52. Şi în acest al doilea sens, Euharistia este apostolică pentru că este celebrată în conformitate cu credinţa apostolilor. În cursul istoriei bimilenare a poporului noului legământ, magisteriul Bisericii a precizat doctrina euharistică în diferite ocazii, chiar şi în ceea ce priveşte terminologia sa exactă, iar aceasta pentru a salvgarda credinţa apostolică în acest preamare mister. Această credinţă rămâne neschimbată şi este esenţial pentru Biserică să rămână în felul acesta.

28. În sfârşit, Biserica este apostolică în sensul că "ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii"53. Succesiunea apostolică în misiunea pastorală implică în mod necesar sacramentul hirotonirii, adică seria neîntreruptă a hirotonirilor episcopale valide, care ajunge până la începuturi54. Această succesiune este esenţială ca să fie Biserică în sens propriu şi deplin.

Euharistia exprimă şi acest sens al apostolicităţii. Într-adevăr, după cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "credincioşii, în puterea preoţiei lor regale, participă la jertfa euharistică"55, dar preotul hirotonit este acela care "celebrează jertfa euharistică in persona Christi şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor"56. De aceea, în Liturghierul roman se prescrie ca numai preotul singur să rostească rugăciunea euharistică, iar poporul să ia parte la ea cu credinţă şi în tăcere57.

29. Expresia, folosită de mai multe ori de Conciliul al II-lea din Vatican, după care "preotul hirotonit... celebrează jertfa euharistică în persoana lui Cristos"58, avea deja rădăcini adânci în învăţătura pontificală59. După cum am mai avut ocazia să o spun, in persona Christi "înseamnă mai mult decât în numele sau în locul lui Cristos. In persona: adică în identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veşnic, care este autorul şi subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni"60. În planul mântuirii voite de Cristos, slujirea preoţilor care au primit sacramentul hirotonirii arată că Euharistia pe care ei o celebrează este un dar ce întrece radical puterea adunării şi rămâne de neînlocuit în orice situaţie pentru a lega valid consacrarea euharistică de jertfa crucii şi de Cina de pe urmă.

Pentru a fi cu adevărat o adunare euharistică, adunarea care se formează pentru celebrarea Euharistiei are absolută nevoie de un preot hirotonit care să o prezideze. Pe de altă parte, comunitatea nu este în măsură să-şi dea sieşi slujitorul hirotonit. Acesta este un dar pe care îl primeşte prin succesiunea episcopală care urcă până la apostoli. Episcopul este acela care, prin sacramentul Preoţiei, hirotoneşte un nou preot, conferindu-i puterea de a celebra Euharistia. De aceea, "într-o comunitate, misterul euharistic nu poate fi celebrat de nimeni în afară de un preot hirotonit, după cum a declarat punctual Conciliul al IV-lea din Lateran"61.

30. Doctrina Bisericii Catolice despre slujirea preoţească în raportul ei cu Euharistia, ca şi doctrina despre jertfa euharistică, a fost, în aceste decenii din urmă, obiectul dialogurilor utile în cadrul activităţii ecumenice. Trebuie să mulţumim Preasfintei Treimi pentru că au fost, în acest domeniu, progrese semnificative şi apropieri ce ne fac să sperăm într-un viitor al deplinei comuniuni în credinţă. Observaţia făcută de Conciliu în legătură cu diferitele comunităţi ecleziale apărute începând din secolul al XVI-lea şi separate de Biserica Catolică este în totalitate pertinentă şi astăzi: "Comunităţile bisericeşti despărţite de noi, deşi sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, şi deşi, după credinţa noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a misterului euharistic, totuşi, amintind la Cina sfântă moartea şi învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă"62.

Credincioşii catolici, respectând totuşi convingerile religioase ale fraţilor separaţi, trebuie, aşadar, să se abţină de a lua parte la împărtăşania distribuită în celebrările lor euharistice, ca să nu confirme o ambiguitate asupra naturii Euharistiei şi, în consecinţă, să nu-şi îndeplinească datoria de a da o mărturie clară despre adevăr. Lucrul acesta ar produce întârzieri pe drumul spre deplina unitate vizibilă. La fel, nu se poate gândi înlocuirea Liturghiei de duminică cu celebrări ecumenice ale cuvântului, cu întâlniri de rugăciune cu creştini ce aparţin comunităţilor ecleziale deja menţionate sau cu participarea la serviciile lor liturgice. Astfel de celebrări şi întâlniri, lăudabile în ele însele în anumite împrejurări, pregătesc deplina comuniune atât de mult dorită, chiar şi euharistică, dar nu pot să o înlocuiască.

Faptul că puterea de a celebra Euharistia a fost încredinţată numai episcopilor şi preoţilor nu constituie în nici un fel o sărăcire pentru restul poporului lui Dumnezeu, fiindcă, în comuniunea unicului trup al lui Cristos, care este Biserica, acest dar este din belşug spre binele tuturor.

31. Dacă Euharistia este centrul şi apogeul vieţii Bisericii, ea este deopotrivă aşa ceva şi în slujirea preoţească. De aceea, mulţumind lui Isus Cristos Domnul nostru, vreau să repet faptul că Euharistia "este principala şi centrala raţiune de a fi a sacramentului Preoţiei, care s-a născut efectiv în momentul instituirii Euharistiei şi o dată cu ea"63.

Activităţile pastorale ale preotului sunt numeroase. Dacă ne gândim la condiţiile sociale şi culturale ale lumii de astăzi, este uşor să înţelegem cât de mult sunt asaltaţi preoţii de pericolul dispersării în multele şi diferitele datorii. Conciliul al II-lea din Vatican a văzut în caritatea pastorală legătura care uneşte viaţa şi activităţile lor. Ea rezultă, adaugă Conciliul, "înainte de toate, din jertfa euharistică, fiind centrul şi rădăcina întregii vieţi a preotului"64. În cazul acesta, se înţelege cât de important este pentru viaţa spirituală a preotului, dar şi pentru binele Bisericii şi al lumii, să pună în practică recomandarea conciliară de a celebra zilnic Euharistia, "care este într-adevăr, chiar şi atunci când nu poate fi de faţă nici un credincios, lucrarea lui Cristos şi a Bisericii"65. În felul acesta, preotul este în măsură să învingă toate tensiunile care îl dispersează pe parcursul zilelor sale, găsind în jertfa euharistică centrul adevărat al vieţii şi slujirii sale, energia spirituală necesară pentru a rezolva diferitele lui datorii pastorale. Zilele sale vor deveni, în felul acesta, cu adevărat euharistice.

Din caracterul central al Euharistiei în viaţa şi în slujirea preoţilor rezultă, de asemenea, caracterul ei central în pastoraţia chemărilor la preoţie. Înainte de toate, deoarece rugăciunea pentru chemări îşi găseşte în ea locul unei mari uniri cu rugăciunea lui Cristos, marele şi veşnicul preot; dar şi pentru că grija atentă a preoţilor faţă de slujirea euharistică, unită cu promovarea participării conştiente, active şi rodnice a credincioşilor la Euharistie, constituie, pentru tineri, un exemplu eficient şi o încurajare de a răspunde cu generozitate la chemarea lui Dumnezeu. Căci el se slujeşte deseori de exemplul carităţii pastorale pline de zel a unui preot pentru a răspândi şi a face să crească în inima unui tânăr sămânţa chemării la preoţie.

32. Toate acestea arată cât de dureroasă şi anormală este situaţia unei comunităţi creştine care, deşi are caracteristicile unei parohii în ceea ce priveşte numărul şi diversitatea credincioşilor, lipseşte totuşi un preot care să o păstorească. Într-adevăr, parohia este o comunitate de botezaţi care îşi exprimă şi consolidează identitatea mai ales prin celebrarea jertfei euharistice. Dar pentru aceasta este necesară prezenţa unui preot, el singur având puterea de a oferi Euharistia in persona Christi. Când comunitatea nu are preot, se caută de bună seamă remedierea cumva a acestei lipse, pentru a continua celebrările duminicale, şi în aceste cazuri, călugării şi laicii care îi călăuzesc pe fraţii şi surorile lor în rugăciune exercită într-un mod lăudabil preoţia comună a tuturor credincioşilor, întemeiată pe harul Botezului. Dar aceste soluţii nu trebuie considerate decât ca provizorii pentru timpul în care comunitatea aşteaptă sosirea unui preot.

Caracterul sacramental incomplet al acestor celebrări trebuie, înainte de toate, să determine ansamblul comunităţii să se roage cu mai multă fervoare pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerişul său (cf. Mt 9,38); de asemenea, trebuie să conducă la activarea tuturor celorlalte elemente constitutive ale pastoraţiei vocaţionale adecvate, fără a ceda tentaţiei de a căuta soluţii în slăbirea exigenţelor referitoare la calităţile morale şi la formarea care se cere pentru candidaţii la preoţie.

33. Atunci când, din cauza lipsei de preoţi, s-a încredinţat credincioşilor nehirotoniţi o anumită participare la grija pastorală a unei parohii, aceştia să nu uite faptul că, aşa cum învaţă Conciliul al II-lea din Vatican, "nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii"66. Aşadar, vor avea grijă să menţină vie în comunitate "foamea" adevărată de Euharistie, care conduce la aceea că nu lasă să treacă nici un prilej pentru a avea celebrarea Liturghiei, profitând chiar şi de prezenţa ocazională a unui preot, care nu este împiedicat de către Dreptul Bisericii să o celebreze.

_______________________

Note:

51 CBC 857.

52 CBC 857.

53 CBC 857.

54 Cf. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.2: AAS 75 (1983) 1005.

55CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

56CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

57 Cf. Institutio generalis: Editio typica tertia, nr. 147.

58CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10 şi 28; IDEM, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţilor Presbyterorum ordinis, 2.

59 "Slujitorul altarului acţionează in persona Christi întrucât e capul ce oferă în numele tuturor membrelor", PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 556; cf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul apostolic Haerent animo (4 august 1908): Pii X Acta, IV, 16; PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Ad catholici sacerdotii (20 decembrie 1935): AAS 28 (1936) 20.

60IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 8: AAS 72 (1980) 128-129.

61CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.4: AAS 75 (1983) 1006; cf. CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, Constituţia despre credinţa catolică Firmiter credimus, cap 1: DS 802.

62CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 22.

63IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 2: AAS 72 (1980) 115.

64CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 14.

65CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 13; cf. Codul de drept canonic, can. 904; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 378.

66CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea şi viaţa preoţească Presbyterorum ordinis, 6.

67 Cf. Relazione finale, II, c. 1: L'Osservatore romano (10 decembrie 1985) 7.

68CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 26.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu