Ecclesia de Eucharistia VII

CAPITOLUL V

DEMNITATEA CELEBRĂRII EUHARISTICE

47. Acela care citeşte textul instituirii Euharistiei în Evangheliile sinoptice este impresionat de simplitatea şi, în acelaşi timp, de "gravitatea" lui Isus în seara Cinei de pe urmă, când instituie acest mare sacrament. Este un episod care, într-un sens, îi serveşte de preludiu: ungerea de la Betania. O femeie, în care Ioan o vede pe Maria, sora lui Lazăr, varsă pe capul lui Isus un vas cu parfum de mare preţ, provocând în ucenici - în special în Iuda (cf. Mt 26,8; Mc 14,4; In 12,4) - o reacţie de protest, ca şi cum un asemenea gest ar fi fost o "risipă" intolerabilă în raport cu nevoile săracilor. Totuşi, judecata lui Isus este diferită. Fără să minimalizeze cu nimic datoria carităţii faţă de cei nevoiaşi, cărora ucenicii vor trebui să li se dăruiască mereu - "Pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi" (Mt 26,11; Mc 14,7; In 12,8) - Isus se gândeşte la evenimentul apropiat al morţii şi înmormântării sale şi vede în această ungere care i se face o anticipare a cinstirii de care trupul lui va continua să fie vrednic chiar şi după moartea lui, căci este legat strâns de misterul persoanei sale.

În Evangheliile sinoptice, textul continuă cu porunca pe care Isus o dă ucenicilor săi de a pregăti cu grijă "marea sală" necesară luării cinei pascale (cf. Mc 14,15; Lc 22,12) şi cu textul instituirii Euharistiei. Făcând să se întrevadă cel puţin în parte cadrul riturilor ebraice care structurează masa pascală până la cântarea Hallel (cf. Mt 26,30; Mc 14,26), textul propune într-un mod atât de concis şi solemn, în toate variantele diferitelor tradiţii, cuvintele rostite de Cristos asupra pâinii şi vinului, pe care le ia asupra lui ca expresii concrete ale trupului său jertfit şi ale sângelui său vărsat. Toate aceste detalii sunt amintite de Evanghelie în lumina unei practici de "frângere a pâinii" care era deja cunoscută în Biserica de la început. Dar, cu siguranţă, începând cu istoria trăită de Isus, evenimentul din Joia Sfântă poartă în mod vizibil urmele unei "sensibilităţi" liturgice modelate pe tradiţia veterotestamentară şi pregătită să se remodeleze în celebrarea creştină în armonie cu noul conţinut al Paştelui.

48. Asemenea femeii de la ungerea din Betania, Biserica nu s-a temut de "risipă", investind toate resursele pentru a exprima admiraţia şi adoraţia sa în faţa darului imens al Euharistiei. La fel ca primii ucenici însărcinaţi cu pregătirea "sălii celei mari", s-a simţit îndemnată, în decursul secolelor şi în succesiunea culturilor, să celebreze Euharistia într-un context demn de un aşa mare mister. Liturgia creştină s-a născut în urma cuvintelor şi a gesturilor lui Isus, dezvoltând moştenirea rituală a iudaismului. Şi, într-adevăr, cum s-ar putea exprima vreodată în mod adecvat acceptarea dăruirii de sine a Mirelui divin pe care el o face Bisericii-mireasă, punând la îndemâna generaţiilor următoare de credincioşi jertfa oferită o dată pentru totdeauna pe cruce şi făcându-se hrană pentru toţi credincioşii? Dacă logica "ospăţului" trezeşte un spirit de familie, Biserica nu a cedat niciodată tentaţiei de a banaliza această "familiaritate" cu Mirele ei, uitând că el este şi Domnul ei şi că "ospăţul" rămâne pentru totdeauna un ospăţ de jertfă, marcat de sângele vărsat pe Golgota. Ospăţul euharistic este cu adevărat un ospăţ "sacru", în care simplitatea semnelor ascunde adâncimea de nepătruns a sfinţeniei lui Dumnezeu: "O, sacrum convivium, in quo Christus sumitur!" Pâinea care este frântă pe altarele noastre, oferită condiţiei noastre de pelerini în mers pe drumurile lumii, este "panis angelorum", pâinea îngerilor, de care nu putem să ne apropiem decât cu umilinţa centurionului din evanghelie: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu" (Mt 8,8; Lc 7,6).

49. Lăsându-ne îndemnaţi de acest sens înalt al misterului, înţelegem de ce credinţa Bisericii în misterul euharistic s-a exprimat în istorie nu doar prin cerinţa unei atitudini interioare de devoţiune, ci şi printr-o serie de exprimări exterioare, menite să evoce şi să sublinieze măreţia evenimentului celebrat. De aici începe parcursul care a dus progresiv la delimitarea unui statut special de reguli pentru liturgia creştină, respectând diferitele tradiţii ecleziale în mod legitim constituite. Pe această bază s-a dezvoltat şi un bogat patrimoniu artistic. Arhitectura, sculptura, pictura, muzica, lăsându-se orientate de misterul creştin, au găsit în Euharistie, direct sau indirect, un motiv de mare inspiraţie.

Aşa a fost, de exemplu, pentru arhitectură, care, din momentul când contextul istoric a permis lucrul acesta, a văzut cum locul primelor celebrări euharistice a trecut din "domus"-ul familiilor creştine în bazilicile solemne din primele secole, apoi în impunătoarele catedrale din evul mediu şi, în cele din urmă, în biserici, mari şi mici, care s-au înmulţit progresiv în zonele unde a ajuns creştinismul. Forma altarelor şi a tabernacolelor s-a dezvoltat în spaţiile liturgice, urmând, de la caz la caz, nu doar elanurile inspiraţiei, ci şi indicaţiile unei înţelegeri mai precise a misterului. La fel se poate spune despre muzica sacră, gândindu-ne numai la inspiraţia melodiilor gregoriene, la numeroşii autori, şi de multe ori mari autori, care s-au măsurat cu textele liturgice ale Liturghiei. Şi nu se vede oare, în domeniul obiectelor şi ornamentelor folosite pentru celebrarea liturgică, o cantitate importantă de produse artistice, începând cu realizările meşteşugăreşti şi terminând cu adevăratele opere de artă?

Se poate spune atunci că, dacă Euharistia a modelat Biserica şi spiritualitatea, şi ea a influenţat puternic "cultura", în special în domeniul estetic.

50. Creştinii din Orient şi din Occident au "rivalizat" în acest efort de adorare a misterului, sub aspect ritual şi estetic. Cum să nu-i mulţumim Domnului în chip deosebit pentru contribuţia dată artei creştine de marile lucrări de arhitectură şi de pictură ale tradiţiei greco-bizantine şi ale întregii arii geografice şi culturale slave? În Orient, arta sacră a păstrat un puternic simţ al misterului, care i-a îndemnat pe artişti să conceapă efortul lor de producere a frumuseţii nu doar ca expresie a geniului lor, ci şi ca slujire autentică a credinţei. Trecând mult dincolo de simpla abilitate tehnică, au ştiut să se deschidă cu supunere suflului Duhului lui Dumnezeu.

Splendorile arhitecturii şi mozaicurile în Orientul şi Occidentul creştin sunt un patrimoniu universal al credincioşilor şi ele poartă într-însele o urare, aş spune chiar o garanţie, a plinătăţii atât de mult dorite a comuniunii în credinţă şi celebrare. Lucrul acesta presupune şi necesită, ca în celebra icoană a Treimii a lui Rubliov, o Biserică adânc "euharistică", în care participarea la misterul lui Cristos din pâinea frântă este cumva cufundată în unitatea inefabilă a celor trei persoane divine, făcând din Biserica însăşi o "icoană" a Treimii.

În această perspectivă a artei care tinde să exprime, prin toate elementele sale, sensul Euharistiei în conformitate cu învăţătura Bisericii, trebuie să fim foarte atenţi la normele privind construcţia şi mobilarea edificiilor sacre. Spaţiul de creaţie pe care Biserica l-a lăsat întotdeauna artiştilor este mare, aşa cum arată istoria şi după cum şi eu însumi am arătat în Scrisoarea către artişti¹⁰⁰. Dar arta sacră trebuie să se caracterizeze prin capacitatea de a exprima într-un mod adecvat misterul primit în plinătatea credinţei Bisericii şi în conformitate cu indicaţiile pastorale stabilite de autoritatea competentă. Lucrul acesta este valabil atât pentru artele figurative, cât şi pentru muzica sacră.

______________________

Note:

¹⁰⁰ Cf. AAS 91 (1999) 1155-1172.