Predica de Duminică!!!

Duminica tuturor Sfintilor

I. Despre sfintenie

Aceasta prima duminica dupa Rusalii este dedicata venerarii tuturor sfintilor, deoarece Sfintii sunt o ilustrare a actiunii sfintitoare a Spiritului Sfânt în toate acele suflete care L-au primit cu toata iubirea în viata lor, colaborând cu deplina generozitate si fidelitate cu harurile si darurile Lui. Ei sunt Evanghelia traita eroic, zi de zi, imagini vii ale lui Isus Cristos, realizând, fiecare, în starea sa de viata, pe masura talentelor, temperamentului si chemarii sale, virtutile divino-umane ale lui Isus. Ei se plaseaza atât de sus pe scara desavârsirii crestinesti, încât se si spune ca "sfintii sunt de admirat, nu de imitat" - aforism numai în parte valabil, deoarece desi ei au deprins virtutile într-um mod iesit din comun, inaccesibil crestinilor de rând, totusi ramâne în puterea noastra a tuturor de a ne însusi spiritul care i-a animat în tot ce au savârsit ei, adica dragostea de Dumnezeu si semeni. Caci si ei au fost oameni asemenea noua, cu slabiciuni si porniri uneori mai violente decât ale noastre, pusi sa traiasca în conditii ce le cereau eforturi eroice pentru a-si pastra si spori viata harica. Gasim sfinti în toate paturile sociale. Ludovic cel Sfânt a fost rege; Sfântul Izidor a fost plugar; Sfânta Zita a fost servitoare; Sfânta Ioana de Chantal, contesa; Sfânta Bernadeta Soubirous o simpla pastorita, iar Sfântul Benedict Labre, cersetor. Astfel ca Sfântul Augustin, în lupta cu sine care avea sa-l întoarca la Dumnezeu, privind nesfârsita si atât de variata pleiada de sfinti, rusinat de lasitatea cu care se complacea în propria mizerie spirituala, îsi zise: "Daca acestia si acestea au putut, eu de ce sa nu pot?" Aceasta întrebare ni se impune si noua, tuturor, caci chemarea la sfintenie este universala. "Fiti sfinti, caci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt", ni se spune în Vechiul Testament, iar Isus în predica de pe Munte ne porunceste: "Fiti desavârsiti precum Tatal vostru cel din Ceruri este desavârsit" (Matei V, 48). Or, când Dumnezeu ne impune o obligatie, El ne da si ajutorul necesar ca s-o împlinim, caci altfel ar fi nedrept.

Deoarece însa unii credinciosi au o parere gresita despre sfintenie, sa vedem ce este ea. Dar, mai întâi, sa vedem ce nu este sfintenia.

Unii înteleg prin sfintenie ceva cu totul imposibil de realizat într-o viata obisnuita, ceva ce presupune puteri iesite din comun, puterea de a face minuni, de a citi în suflete; altii cred ca a fi sfânt înseamna a te izola de lume, a posti mult, a sta toata ziua în rugaciune, a umbla pe la toate bisericile, a umbla cu capul plecat si cu ochii în pamânt. Or, sfintenia nu consta în nici una din faptele însirate; unele din ele pot sa fie consecinte, efecte ale sfinteniei, dar nu însasi sfintenia; altele pot sa izvorasca dintr-o mândrie mascata, din gândul de a atrage, printr-o atitudine sau fapta cucernica, atentia altora.

Sfintenia adevarata consta în cu totul altceva: în iubirea de Dumnezeu si aproapele, iubire care se manifesta în împlinirea vointei lui Dumnezeu, cuprinsa în poruncile lui Dumnezeu si ale Bisericii si concretizata în îndatoririle starii de viata în care te-a asezat Providenta. Oricine - elev, student, muncitor, profesor, inginer, doctor, avocat, taran, mama, casatorit sau necasatorit, bogat sau sarac - este un candidat la sfintenie daca îsi îndeplineste cu cea mai mare desavârsire îndatoririle starii sale, caci acestea exprima vointa lui Dumnezeu fata de el. Însusi Isus când, în timp ce predica, este anuntat ca "mama sa si fratii sai îl asteapta afara", raspunde aratând spre învatacei: "Iata Mama Mea si fratii Mei; caci oricine face voia Tatalui Meu care este în ceruri, este fratele Meu si sora Mea si Mama Mea" (Matei XII, 49).

Precum preotul aduna cu o sfânta grija toate farâmiturile de pâine sau ostie consacrata de pe masa altarului, constient ca în fiecare din ele, oricât de mica ar fi, este prezent Însusi Isus Cristos întreg, tot astfel trebuie sa adunam cu atentie fiecare fapta, oricât de neînsemnata ar fi, caci ea contine si ni-L împartaseste în mod mistic pe Dumnezeu. Cum? Întrucât contine vointa lui Dumnezeu, caci acolo unde este vointa Sa, este prezent El Însusi, deoarece nu este nici o deosebire între vointa Sa si fiinta Sa, esenta Sa divina.

Multi gresesc crezând ca harul sfintitor, viata divina din noi sporeste numai prin rugaciuni si prin Sfintele Taine. Nu, ea se îmbogateste cu fiecare fapta buna savârsita în stare de har. Începând cu efortul ce îl depun dimineata la desteptare sa înving somnolenta spre a ma scula, continuând cu îmbracarea, astepatarea autobuzului, multiplele operatii de la locul de munca, statul la cozi, rezolvarea problemelor ce ma asteapta acasa, si sfârsind cu rugaciunile de seara, toate acestea fac sa scada sau sa urce nivelul vietii harice din sufletul meu. Maruntele mele îndeletniciri sau actiuni constituie respiratia sufletului meu, sporindu-mi si împrospatându-mi trairea interioara. Este un adevar pe care Conciliul Tridentin îl defineste astfel: "De va zice cineva ca la un om în stare de prietenie cu Dumnezeu orice fapta buna nu este învrednicita în mod real de o crestere a harului, sa fie anatema".

Ce bogatie de merite si ce progrese în sfintenie am realiza daca am trai clipa de clipa acest adevar!

În cartea sa intitulata "Despre iubirea de Dumnezeu" Sfântul Francisc de Sales ne istoriseste despre Sfânta Francisca Romana, o femeie maritata din Roma secolului al XVI-lea, ca într-o zi pe când îsi recita Oficiul Sfintei Fecioare, fu chemata de sot. Îsi întrerupse numaidecât versetul si iesi, apoi reveni pentru a-si relua rugaciunea. Dar de-abia îngenunche când din nou fu chemata, si în acest fel trebui sa-si întrerupa de patru ori rugaciunea, dar o facu prompt, cu multa rabdare si calm, stiind ca, raspunzând prompt îndatoririlor de sotie si stapâna a casei, împlinea vointa lui Dumnezeu. Când în cele din urma izbuti sa-si termine versetul întrerupt, îl vazu scris cu litere de aur.

Nu o data ni se întâmpla si noua la fel. Nu ne apucam bine de un lucru si trebuie sa-l întrerupem pentru altul mai urgent sau mai important. De-abia ti-ai început rugaciunea si trebuie sa te ridici pentru a raspunde unei nevoi sau cereri din partea sotului, copilului, sau vreunui cersetor ce îti bate la usa, ori sa arunci o privire la soba de gatit; si, ajunsa la capatul zilei, privesti la toate aceste lucruri marunte si agasante, unele neterminate din lipsa de timp, si ramâi dezamagita ca în fata unor deseuri, farâme de actiuni, ispitita sa te plângi ca ziua ti s-a scurs în zadar. Dar priveste putin mai atenta si ele îti vor aparea învaluite în aur, în vesnicie, caci prin ele te-ai întâlnit cu Dumnezeu, a carui vointa ai urmarit-o de-a lungul zilei, si te-ai daruit Lui, iar El ti s-a daruit tie. Într-adevar desavârsirea din nimicuri e alcatuita, dar desavârsirea însasi nu este un nimic. Amin.

II. Urmarea lui Cristos

"Deci pe tot cel ce Ma va marturisi pe Mine înaintea oamenilor,

marturisi-l-voi si Eu înaintea Tatalui Meu din ceruri.

Iar de cel ce se va lepada de Mine înaintea oamenilor

si Eu Ma voi lepada înaintea Tatalui Meu care este în ceruri."

(Matei X,32-33)

Am vazut cum în ziua de Rusalii, prin pogorârea Spiritului Sfânt, a luat nastere primul nucleu al Bisericii, în urma predicarii însufletite a Sfântului Apostol Petru, când s-au botezat aproximativ trei mii de suflete. Plini de credinta si de curajul primit prin revarsarea peste ei a Izvorului de viata divina, Apostolii L-au vestit pretutindeni pe Isus Cristos, cel înviat si înaltat întru slava la ceruri, atragând astfel în corabia Bisericii tot mai multe suflete, din toate popoarele. Din samânta Evangheliei, împrastiata de ei, au rasarit si s-au înmultit crestinii, ca prin minune, si din rândul lor s-au ridicat nenumarate figuri de sfinti, de mucenici si mucenice, care stralucesc, prin marturia vietii lor, ca niste faruri peste veacuri.

Duminica de azi, întâia dupa Rusalii, numita Duminica Tuturor Sfintilor, este închinata tuturor acestor sfinti, adica acelora care si-au întocmit întreaga viata dupa Evanghelie, zugravind în persoana lor, clipa de clipa, cu cuvântul si cu fapta, chipul modelului nostru divin, al lui Isus Cristos, atingând în felul acesta cele mai înalte trepte ale desavârsirii. Pentru acest motiv ei constitue pentru fiecare din noi pilde vii, vrednice de a fi nu numai venerate, ci si urmate.

Ei sunt sarbatoriti nemijlocit dupa Rusalii, deoarece opera de sfintire a sufletului este atribuita Spiritului Sfânt, care mi-L împartaseste pe Cristos, varsând în noi viata suprafireasca, prin Taina Sfântului Botez, viata pe care o întretine si o dezvolta în continuare prin celelalte Sfinte Taine.

Dar Spiritul Sfânt, dupa cum am vazut în Duminica Rusaliilor, nu poate lucra în sufletul nostru daca Îi închidem usa. El are nevoie de supunerea si conlucrarea noastra libera. Altfel, luminile, soaptele, îndemnurile Sale ramân fara rod. De aceea, putem spune ca opera sfintirii si mântuirii noastre este rodul colaborarii noastre cu harurile si cu cele sapte daruri ale Spiritului Sfânt, si ca ea se realizeaza în masura fidelitatii cu care noi cooperam cu acestea. Sa ne reamintim de sentinta Sfântului Augustin: "Dumnezeu care te-a creat fara tine, nu te mântuieste fara tine." Am merita oare cununa gloriei ceresti fara contributia efortului nostru? Poate fi declarat cineva erou fara sa lupte? Se poate bucura cu adevarat un elev, care la sfârsitul anului scolar ar fi încununat cu laurii de premiant, dupa ce tot anul s-a complacut în lenevie si nepasare? Aceasta distinctie nu ar fi oare pentru el mai degraba o pricina de rusinare decât o bucurie adevarata? Asa e si cu mântuirea si fericirea noastra. Dumnezeu ne cere aportul trudei, stradaniei noastre statornice. Dar El nu ne sileste, ci ne respecta libertatea, ne sugereaza, ne sopteste, ne cheama: "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa Ma urmeze." (Marcu VIII, 34; Luca IX, 23). Deci ramânem liberi sa acceptam sau sa respingem chemarea. Dar, odata alegerea facuta, Mântuitorul nu admite compromisuri si jumatati de masura. Daruirea de sine pentru cauza Sa trebuie sa fie totala si definitiva. "Cel ce nu se leapada de tot ce are si nu-si ia crucea sa si nu vine dupa Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei X, 38).

Or, aceasta obligatie a lepadarii de noi însine si a daruirii totale lui Dumnezeu, a alipirii de El, noi ne-am asumat-o prin angajamentul solemn rostit în Botez, prin gura nasilor. Atunci am declarat ca ne lepadam de Satana, de potfele, de trufia si de slujirea lui, si ne unim cu Cristos, ne îmbracam cu virtutile Lui. Iata de ce cu acest prilej se cânta: "Câti în Cristos v-ati botezat, în Cristos v-ati si îmbracat". Asadar orice concesie, oricât de mica, facuta Satanei, printr-o minciuna, printr-o vatamare a dragostei fratesti, este o încalcare a fagaduintei de fidelitate facuta în Botez lui Cristos, Împaratul si Dumnezeului nostru.

El ne cere o adeziune ferma, fara rezerva, nu atât prin vorbe, cât prin fapte. El nu a fost omul vorbelor, un contemplativ inactiv, ci "a început a face si a învata". Mai întâi a întrupat în fapta ceea ce mai apoi a învatat cu cuvântul. Deci si noi numai atunci vom putea spune ca Îl urmam pe Cristos, ca Îl marturisim înaintea oamenilor, când vom face cum a facut El, adica daca, înainte de a vorbi, facem. Numai prin fapta, vorba capata reazem si temelie, capata viata. Ba putem spune ca fapta nici nu are nevoie de vorbe: daca faci, prin aceasta ai si vorbit. Fapta e mai graitoare decât cuvântul (I. Miclea, Ecouri din vesnicie, vol. I, p. 41).

Aceasta este trairea cu adevarat crestina. De pilda vie a unei astfel de trairi are nevoie omul azi. Fascinat de stralucirea a tot ce i-a pus la îndemâna civilizatia, robit de lux, îmbuibare si de tot ce izbeste retina si epiderma, omul acestui veac a carui norma si tel este a stoarce clipei prezente maximum de placere senzuala, acest om ce nu tine seama de nici o frâna morala si tagaduieste cu atâta cinism orice drept al lui Dumnezeu de a se amesteca în viata sa intima, acest om are nevoie mai mult ca oricând de viata lui Cristos traita palpabil de ucenicul de azi, de crestinul viu care sa arate prin ceea ce face, oriunde si oricând, mai mult decât prin cuvinte, ca el este un alt Cristos, ca în sufletul si viata lui s-a întiparit imaginea vie a lui Cristos; are nevoie de crestinul care sa fie o permanenta copie vie a Mântuitorului, si a carui conduita de fiecare clipa sa fie expresia poruncii Maestrului divin: "Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor încât, vazând faptele voastre cele bune, sa-L preamareasca pe Tatal vostru cel din ceruri" (Matei V,16). Numai o astfel de traire va putea sparge crusta egoismului si hedonismului neopagân în care s-a închistat omul veacului nostru.

Sfintii pe care îi sarbatorim astazi au fost tot atâtea modele ale acestui fel de traire crestina, totala si fara compromis, mergând cu marturisirea faptica a lui Cristos pâna la varsarea sângelui. Ei au fost exemple de fidelitate fata de Spiritul Sfânt, în cele mai mici amanunte din viata.

Statornicia si neînfricata cutezanta cu care si-au marturisit credinta în fata mortii sunt atât de miscator redate de Apostolul neamurilor în fragmentul citit azi, din epistola sa catre Evrei, text pe care îl încheie cu urmatorul îndemn: "Pentru aceea si noi, având atâta nor de marturii pus împrejurul nostru, lepadând toata sarcina (adica tot ce ne împiedica mersul spre sfintenie, n.n.) si tot pacatul ce ne înconjoara, sa alergam cu rabdare la lupta care este pusa înaintea noastra, cautând la povatuitorul si împlinitorul credintei, Isus, care în locul bucuriei ce îi era pusa în fata (caci, ca Dumnezeu, avea cea mai mare fericire, n.n.) a rabdat crucea, nebagând seama de ocara si a sezut de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu" (Evrei XII,1-2). Acest îndemn ni se adreseaza, deopotriva, si noua tuturor, celor de azi si celor de mâine.

Un exemplu stralucit si pilduitor de tarie în credinta si statornicie în a-L urma pe Cristos îl costituie cei doisprezece ierarhi în frunte cu primul cardinal român, dr. Iuliu Hossu - marturisitori si martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), victime ale prigoanelor si maltratarilor din închisorile regimului ateo-comunist, a celei mai inumane orânduiri sociale din istoria omenirii. Sapte dintre ei au murit în închisoare. Este unicul caz din istoria Bisericii când - cum declara Suveranul Pontif - nici unul dintre episcopii unei Biserici nationale nu a defectionat de la credinta, în prigoane. Iata de ce marturia lor luminoasa este pentru noi nu numai un îndemn de tarie si statornicie în a-L marturisi pe Cristos în viata de fiecare zi, ci si un titlu de încredere si speranta în Pronie, prin mijlocirea lor.

Si sa nu credem ca a-i urma pe sfinti este cu neputinta, sau ca acesta ar fi un lucru rezervat unor suflete cu totul deosebite. Nu. Sfintii au fost si ei oameni cu slabiciuni, unii chiar cu porniri foarte navalnice spre pacat, dar ei si le-au înfrânat cu statornicie, îmblânzindu-le si devenind în scurt timp stapâni pe firea lor; au trait în conditii nefavorabile ca si noi, au îndeplinit diferite slujbe ca si noi, facând parte din cele mai diferite stari sociale. Singurul lucru care i-a deosebit de noi a fost o mare dorinta si o puternica si statornica vointa de a face în toate voia lui Dumnezeu, de a se sfinti prin îndeplinirea îndatoririlor impuse de starea lor. Însufletiti de aceasta dorinta si vointa ei au respins prompt si categoric orice fel de ispite, urmând cu fidelitate inspiratiile si îndemnurile Spiritului Sfânt. Or, Dumnezeu, care e drept si preabun, si vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca, nu refuza nimanui harurile sale, astfel ca, daca numai unii se mântuiesc iar altii se osândesc, vina o poarta numai omul care constient si voit respinge harul, lumina si ajutorul ce i le ofera Dumnezeu în situatia concreta în care se afla.

Sfântul Toma de A\uino, întrebat odata de sora sa ce sa faca pentru a se mântui, i-a raspuns acesteia scurt si simplu: "Sa vrei!" Iata, iubitii mei, ce ne lipseste si noua: Sa vrem. Sa vrem deci, dar sa vrem sincer, cu tot sufletul, cu toata puterea, cu toata fiinta noastra. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=37