25 Decembrie – Crăciun
Era o familie numeroasă cu cinci copii: două fete şi trei băieţi. Când cea mai mică dintre fete are şaisprezece ani intră în infernul drogurilor.
Timp de trei ani părinţii şi fraţii suferă enorm din cauza fetei. În cele din urmă, într-o zi, se reuneşte consiliul familiei, săturaţi cu toţii de a mai suferi şi suporta atâta şi hotărăsc să o dea afară din casă. Tatăl intervine şi spune hotărât:
-«Dacă ea pleacă din casă, eu îmi fac valiza şi mă duc cu ea.»
Omul, prin păcatul său, a rupt prietenia cu Dumnezeu. Dumnezeu, ca şi cum şi-ar ieşi din ale sale, se face om pentru a veni în căutarea noastră. Cea mai mare dovadă a iubirii pe care Dumnezeu o are faţă de noi stă în aceasta: şi-a asumat mizeria noastră pentru a ne ridica din ea. „S-a nimicit pe sine însuşi, luând firea de sclav…” (Filipeni 2,6) pentru a ne ridica pe noi, cei care eram robii păcatului, la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Crăciunul nu este o invenţie omenească. Niciodată, noi oamenii, nu ne-am fi imaginat vreodată aşa de mult. Crăciunul este o nebunie a iubirii lui Dumnezeu. Doar lui i se poate năzări aşa ceva. „Inima are raţiuni, motivaţii, pe care raţiunea nu le înţelege” (Pascal). Când este vorba de Iubire, Dumnezeu, e normal să fim zăpăciţi, năuciţi.
Nu mă pot „obişnui” să celebrez Crăciunul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu