Pastorala de Paşti a PS Florentin

FAMILIA UMANĂ ŞI FAMILIA DIVINĂ,
MINUNATUL DAR AL VIEŢII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla,
la mărita Sărbătoare a Învierii din morţi a Domnului
şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor şi de Dumnezeu iubitor, cuvioaselor persoane consacrate şi iubiţilor credincioşi greco-catolici împreună rugători, precum şi tuturor creştinilor de Dumnezeu cinstitori, arhierească binecuvântare dimpreună cu tradiţionalul salut la mărita sărbătoare: «HRISTOS A ÎNVIAT!».

«Dacă Spiritul Celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Spiritul Său care locuieşte în voi» (cf Rom 8, 11).

Iubiţi credincioşi,

Natura îmbrăcată în haine sărbătoreşti, cu pomii în floare, câmpurile împrospeţite, cântul vioi al păsărilor, toate învăluite de razele soarelui, ne trezeşte în suflet bucuria reînsufleţirii naturii. Este vestea cea bună a reînnoirii darului vieţii, un nou anotimp, e primăvară. Şi noi, credincioşii creştini suntem invitaţi să îmbrăcăm haina luminoasă, sărbătorească, a celor care vor să celebreze, reînnoiţi în credinţă, darul noii vieţi dobândite nouă prin Învierea Domnului. Acesta este Darul sărbătorii Paştelui, trecerea Domnului Isus Hristos din moarte la viaţă, pentru a dărui tuturor Viaţa: «Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Paştele Domnului, Paştele! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântarea de biruinţă» (Utrenia Învierii).

Aceasta este vestea cea bună a vieţii: trecerea lui Isus prin moartea răscumpărătoare spre luminoasa-i Înviere şi apoi, glorioasa-i Înălţare, la viaţa cerească. Ea deschide întregii omeniri calea spre viaţa fericirii veşnice, spre primăvara eternă. Mărita sărbătoare ne invită să medităm asupra schimbului minunat prin care Dumnezeu îmbracă firea omenească pentru a ne putea împărtăşi firea divinităţii Sale. Dorim să continuăm, astfel, firul meditaţiei începute la trecuta sărbătoare a Naşterii Domnului. «Taina cea din veci se descoperă astăzi, şi Fiul lui Dumnezeu fiu omului se face; ca luând ce este mai rău, să-mi dea mie ce este mai bun. (…) Dumnezeu se face om, ca să facă pe Adam Dumnezeu» (Vecernie, Sâmbătă, săpt. a V-a).

După ce, mai întâi, Fiul lui Dumnezeu a devenit membru al «familiei umane», acum, în «actul al doilea», Fiul omului deschide întregii familii umane calea spre împărtăşirea vieţii «familiei divine». Unindu-se cu natura noastră omenească, El ne oferă minunatul dar al Vieţii. Este darul mântuirii, al participării la «viaţa divină», darul de a deveni fii prin Fiul şi moştenitori ai vieţii veşnice (cf Rom 8,17.19).

Din Trupul lui Hristos străpuns pe lemnul Crucii ia naştere «familia» Bisericii primare. Apoi, în timp, celula de bază a Bisericii şi a societăţii va rămâne familia creştină, adevărat «sanctuar al vieţii», prin care se dezvoltă în lume «cultura vieţii» (cf EV 92).

1. Moartea dătătoare de viaţă – «naşterea» Bisericii

«Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem» (1Io 4,9).

Să ne aşezăm câteva clipe la umbra Crucii «izvorâtoare de viaţă», pentru a pătrunde mai adânc în misterul vieţii. Paradoxal, înfricoşătoarea moarte prin răstignirea pe cruce este condiţia necesară pentru ca Mântuitorul să deschidă, «cu moartea pe moarte călcând», calea spre viaţă. Meditând asupra misterului morţii Sale descoperim sensul şi valoarea vieţii noastre.

Din instrument al torturii şi al morţii, crucea devine prin Hristos izvor de viaţă şi semn al mântuirii.

Privită la lumina învăţăturii Părinţilor Bisericii, Crucea răstignirii răscumpărătoare ni se dezvăluie ca fiind «cheia Paradisului», prin care Mântuitorul ne redeschide tuturor poarta grădinii Edenului. Ea este şi «scara către rai», prin care Fiul lui Dumnezeu ne-a dobândit răscumpărarea din moartea păcatului şi, coborând la iad, a eliberat pe cei aflaţi în întunericul robiei morţii, pentru a-i sui la înălţimea gloriei Sale. Crucea este şi «noul arbore al vieţii», pomul veşnic verde şi roditor, din ale cărui roade suntem cu toţii datori să ne hrănim pentru a dobândi viaţa veşnică, aşa cum cântă imnografia: «Cruce purtătoare de viaţă, raiule cel frumos al Bisericii, eşti arbore al nestricăciunii care ne-ai înflorit desfătarea măririi celei veşnice» (Vecernie, Duminica a III-a a postului).

Astfel, Crucea devine semnul milostivirii şi al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, semnul victoriei definitive a Vieţii asupra morţii. De aceea, Crucea a rămas până astăzi semnul fundamental al credinţei creştine. Semnul crucii arată identitatea noastră creştină, dar este şi semnul sub care se desfăşoară întreaga noastră viaţa de credinţă, de la Botez şi până la aşezarea în mormânt întru aşteptarea învierii spre viaţă.

Să ne întoarcem cu ochii minţii în Vinerea mare şi sfântă a răstignirii, când soarele se-ntunecase, întunericul învăluia totul, iar pământul se cutremura (cf Lc 23,44-45). Părea că întreg universul dă o luptă între întuneric şi lumină, între moarte şi viaţă. Isus, osândit la moartea sclavilor şi răstignit între doi tâlhari, era înconjurat de cei care-L batjocoreau, de soldaţii care priveau şi de cei puţini care îl iubeau. Părea că totul s-a sfârşit în slăbiciunea şi neputinţa omenească în faţa morţii.

Aici, însă, nu e vorba doar de un om. Acceptând natura umană, Dumnezeu devine capabil de suferinţă şi de ispăşire prin Fiul Său. Natura umană este cea care se jertfeşte, dar natura divină este cea care conferă jertfei valoarea infinită, răscumpărătoare pentru întregul neam omenesc.

Pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, răstignirea, departe de a fi momentul supremei slăbiciuni şi al triumfului răului, este momentul culminant al misiunii Sale: împlinirea planului divin al mântuirii. Căci tocmai în smerenia slăbiciunii omeneşti, ce «s-a făcut ascultătoare până la moarte şi încă moarte pe cruce» (cf Fil 2,8), puterea divină lucrătoare îşi împlineşte misiunea răscumpărătoare. Chiar şi atunci, în ultimele ceasuri ale vieţii Sale pământeşti, de la înălţimea Crucii, Hristos îşi continuă misiunea Sa mântuitoare şi de viaţă dătătoare. Desprins de propria suferinţă, El se roagă pentru cei ce-L răstigneau: «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac» (cf Lc 23,34), răspunde rugăciunii tâlharului convertit – «astăzi vei fi cu Mine în rai» (cf Lc 23,43); şi-apoi, când totul «s-a săvârşit» (cf Io 19,30), îşi încredinţează Spiritul în mâinile Tatălui: «Părinte în mâinile Tale încredinţez Spiritul Meu» (cf Lc 23,46).

Momentul agoniei şi morţii Sale este atât de grăitor încât sutaşul păgân, primind lumina credinţei, mărturiseşte cu înfricoşare: «Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta» (cf Mt 27,54; Mc 15,39), iar poporul se întoarce de la locul răstignirii, bătându-şi pieptul în semn de căinţă (cf Lc 23,48). Aceasta este forţa spirituală pe care au simţit-o cei ce au asistat la momentul răstignirii Mântuitorului pe cruce. Rămâne ascuns percepţiei firii omeneşti marele mister al morţii răscumpărătoare spre ispăşirea păcatelor şi puterea ei dătătoare de viaţă pentru întregul neam omenesc. Isus prevestise apostolilor patima Sa, vorbindu-le despre misiunea Fiului Omului, Cel care a venit «să-şi dea sufletul răscumpărare pentru cei mulţi» (cf Mc 10,45). El este, în viziunea lui Ioan, «Mielul înjunghiat», care a răscumpărat prin sângele Său «oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (cf Apoc 5,9) şi Cel care, în jertfa morţii Sale «prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om» (cf Ev 2,9).

Evanghelistul Ioan, apostolul iubit, redă două momente semnificative ale agoniei şi morţii lui Isus, ce nu figurează în celelalte evanghelii.

De la înălţimea Crucii, Isus se adresează Fecioarei Maria şi Apostolului Ioan, instituind simbolic o nouă «familie» prin credinţă: «Iată fiul Tău!…Iată mama ta!» (cf Io 19,26-27). Este comunitatea celor care, recunoscând pe Dumnezeu drept Tată, vor avea pe Maria ca Mamă, iar fraţi şi surori le vor fi toţi cei care, ascultând Cuvântul Tatălui, îl vor împlini în viaţa lor (cf Mc 3,32-35; Lc 8,20-21).

Din acel ceas Maria, Mama lui Isus, devine, prin Ioan, Mamă a unei noi familii născute pe «lemnul izvorâtor de viaţă» al Crucii, familia celor răscumpăraţi, «poporul vieţii».

După moartea lui Isus, soldaţii nu-i mai zdrobesc picioarele aşa cum făcuseră cu ceilalţi doi, ci «unul din ostaşi cu suliţa coasta lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă» (cf Io 19,34).

Sf. Irineu din Lyon interpretează apa izvorâtă din coasta străpunsă, ca fiind «râul de apă vie» promis de Hristos (cf Io 7,38-39), care acum începe să curgă, semn al darului Spiritului Sfânt pe care Fiul, împlinindu-şi misiunea, îl va trimite de la Tatăl. Sângele este văzut ca simbolizând darul Vieţii pe care Isus îl oferă prin jertfa Sa pe Cruce, descoperind oamenilor iubirea infinită a Tatălui faţă de ei. Este darul Vieţii oferit tuturor celor care vor crede în El (cf Io 3,16). Aşadar, Sângele şi Apa reprezintă Spiritul şi Viaţa ce sunt transmise credincioşilor de către Cel înălţat pe Cruce, ca semn al mântuirii, din marea iubire a lui Dumnezeu faţă de oameni.

În comentariul său, Sf. Augustin vede în coasta străpunsă «poarta deschisă pentru a permite ieşirea sacramentelor Bisericii, fără de care nu putem avea acces la adevărata Viaţă».

Alţi părinţi ai Bisericii au interpretat acest fragment în lumina textului din cartea Genezei, în care prima femeie este plăsmuită din coasta lui Adam adormit de Tatăl Creator (cf Gn 2,21). Ea este numită «Eva, adică viaţă, pentru că ea urma să fie mama tuturor celor vii» (cf Gn 3,20). Acum, la ceasul răstignirii, noul Adam adoarme pe Cruce pentru ca din coasta izvorâtoare de Viaţă, să se nască Mireasa Lui, cea care urma să fie mama tuturor celor vii prin credinţa în Cel înviat, Biserica. Din coasta lui Hristos adormit pe Cruce «s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici» (cf SC 5). «Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător» (Slujba Deniei din Joia sfântă).

Cât de plin de Viaţă este momentul agoniei şi morţii lui Isus! E izvorâtor de viaţă pentru credincioşi şi pentru păgâni, jertfă răscumpărătoare pentru toţi oamenii şi timp sfânt al naşterii noului popor al lui Dumnezeu, Biserica.

«Dacă Hristos – Viaţa nu ar fi fost bătut în cuie pe lemnul Crucii, atunci din coasta Lui nu ar fi izvorât acele izvoare ale nemuririi, sânge şi apă, ce purifică şi astăzi lumea întreagă» afirmă Sf. Andrei, episcopul Cretei.

Astfel, prin Hristos, moartea devine dătătoare de Viaţă. Este misterul milostivirii şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu, care a trimis pe unicul Său Fiu în lume, pentru ca prin moartea Lui, noi să dobândim viaţa (cf 1Io 4,9).

2. Viaţa comunităţii apostolice – familia Bisericii

«Inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut era una… şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Isus Hristos şi mare har era peste ei toţi» (Fapte 4,32-33).

Cu mâinile întinse, de la înălţimea Crucii, Hristos cuprinde şi reuneşte noul Popor al lui Dumnezeu, «Poporul vieţii» (EV 51). Biserica «născută» pe Cruce, după Înălţarea Domnului, este botezată în focul Spiritului Sfânt, la Rusalii, şi apoi, cu puterea primită, îşi începe misiunea în lume. Făgăduinţa lui Isus se împlineşte: Mângâietorul, Spiritul adevărului, coboară asupra comunităţii apostolilor şi rămâne cu ei (cf Io 14,16-17), îi învaţă toate, le aminteşte învăţătura lui Isus (cf Io 14,26) şi îi călăuzeşte la tot adevărul (cf Io 16,13). Astfel, noua comunitate formată în jurul apostolilor (cf Fapte 1,13-14), unită spiritual în credinţă şi trăire, devine un model de viaţă ce «are har la tot poporul» (cf Fapte 2,47) şi atrage zilnic noi suflete.

Care erau aspectele fundamentale ale vieţii noii comunităţi?

În Faptele Apostolilor, Luca redă viaţa comunităţii apostolice astfel: «stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni» (cf Fapte 2,42). Sunt trei elemente ce provin din tradiţia iudaică şi care se adresau întreitei dimensiuni a fiinţei umane: legea care se adresa spiritului, cultul care se adresa sufletului şi operele de milostenie care se adresau trupului, (definind astfel relaţia omului cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu ceilalţi). Noua comunitate interpretează şi trăieşte aceste elemente în lumina evenimentului fundamental al morţii şi învierii Domnului Isus Hristos, astfel încât Legea nouă este Legea iubirii lui Hristos primită prin «învăţătura apostolilor»; cultul nou este cel lăsat de Hristos «întru amintirea Sa» (cf Lc 22,19), numit «frângerea pâinii», iar opera de caritate supremă este Jertfa lui Hristos, dăruirea vieţii pentru prietenii Săi (cf Io 15,12-13), ce se manifestă prin «împărtăşire» în viaţa comunităţii. Ca urmare, în lumina misterului Învierii Domnului, comunitatea devine un întreit izvor de viaţă, la cele trei nivele ale fiinţei umane. Comuniunea în credinţă, în rugăciune şi împărtăşirea bunurilor materiale spre binele tuturor, hrănesc viaţa spirituală în relaţia ei cu Dumnezeu, cu sinele şi cu aproapele. Astfel viaţa noii comunităţi are un profund caracter liturgic. Harul primit prin «învăţătura apostolilor şi frângerea pâinii» corespunde harului trăit prin comuniunea fraternă şi împărtăşirea bunurilor.

Reluând elementele esenţiale ale vieţii noii comunităţi, putem spune că familia Bisericii primare era întemeiată pe credinţa apostolilor, confirmată prin trăirea carităţii fraterne şi hrănită zilnic prin frângerea pâinii şi rugăciune.

Poporul recunoaşte, prin minunile şi semnele acestor vestitori şi mărturisitori ai lui Hristos Înviat, împliniri concrete ale propriilor speranţe şi semne profetice ale harului pentru societatea de la începutul erei creştine.

După porunca lui Isus, pornind de la nucleul comunităţii apostolice, Biserica creştină s-a dezvoltat cu precădere în zonele în care apostolii au continuat misiunea lor de propovăduire şi mărturisire a învierii Domnului Isus Hristos (cf Fapte 4,33). În timp, numărul comunităţilor creştine a crescut, în pofida persecuţiilor şi a prigoanelor, astfel încât Biserica creştină, chiar dacă divizată în sine, continuă rolul ei de semn şi instrument al comuniunii cu Dumnezeu, spre mântuirea sufletelor (cf CBC 780), prin aceleaşi trei elemente caracteristice, având fiecare dintre ele evoluţia firească în timp. Astfel, «învăţătura apostolilor» reluată la început doar pe cale orală, s-a transmis apoi prin scrierile inspirate ale Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie, formând acel «tezaur sfânt» al credinţei, pe care apostolii l-au încredinţat Bisericii şi pe care ea a primit misiunea de a-l interpreta, prin cei rânduiţi, în Magisteriul viu (cf CBC 84; 85). «Frângerea pâinii» a evoluat spre o mare diversitate de rituri liturgice, care astăzi sunt în general alcătuite din două părţi: Liturgia Cuvântului şi Liturgia euharistică. Celebrarea euharistică a rămas însă până astăzi centrul vieţii Bisericii (cf CBC 1343). La început, locul celebrării ritului lăsat de Isus era locul de adunare a comunităţii. Apoi, creştinii persecutaţi au fost obligaţi să celebreze pe ascuns în casele unor familii creştine, în catacombe sau în biserici rupestre. După ce creştinismul primeşte libertatea cultuală, începe construirea unor edificii speciale destinate cultului şi, mai apoi, monumentale bazilici şi catedrale. Aşadar, viaţa spirituală şi misionară a Bisericii este susţinută de evanghelizarea poporului prin vestirea Cuvântului vieţii şi de sfinţirea lui, prin celebrarea Sfintelor Sacramente.

«Împărtăşirea» este al treilea element esenţial al vieţii comunităţii apostolice, care, bazându-se pe viaţa spirituală, se manifesta prin armonia în interiorul comunităţii, dar şi prin caritatea fraternă faţă de cei lipsiţi (cf Fapte 4,32.35).

La început împărtăşirea presupunea adunarea, pentru momentele cultuale, celebrative şi comunitare, având în comun atât cele spirituale (credinţa şi rugăciunea), cât şi cele materiale, (bunurile fiecăruia fiind la dispoziţia comunităţii). Astfel, nimeni nu ducea lipsă de nimic, pentru că fiecare era preocupat de binele şi nevoile celuilalt. O comunitate în unitate de rugăciune, de trăire creştină şi de idealuri mântuitoare, ce păstra diversitatea personalităţilor şi a carismelor fiecăruia dintre ei.

Prin dezvoltarea şi răspândirea Bisericii creştine «până la marginea pământului», a apărut necesitatea unor structuri şi a unor funcţiuni de conducere care să vegheze asupra comuniunii şi a primatului carităţii. Biserica creştină a evoluat, dar a păstrat elementele esenţiale ale comunităţii primare, a rămas una şi sfântă, fundamentată pe credinţa apostolilor şi catolică în comuniunea iubirii. Principiul unităţii spirituale a Bisericii este apartenenţa la unicul Trup mistic al cărui cap este Hristos. Principiul vizibil al unităţii Bisericii catolice este ierarhia bisericească. Pornind de la Corifeul apostolilor, Sf. Petru, «piatra» pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa (cf Mt 16,18) şi continuând cu un şir lung de urmaşi ai apostolilor, episcopi ai Romei, Biserica catolică are astăzi la cârma ei pe Sanctitatea sa Papa Benedict al XVI-lea, (al 265-lea Pontif Roman în tronul apostolic).

Comuniunea în marea Biserică catolică este realizată la nivel local prin parohii aflate sub păstorirea unui preot paroh, numit de episcopul eparhial, prin eparhii, (comunităţi bisericeşti alcătuite din mai multe parohii), aflate sub păstorirea unui episcop eparhial, numit de către Pontiful roman şi prin mitropolii, arhiepiscopii majore sau patriarhate, (structuri ce includ mai multe eparhii), ce sunt sub coordonarea unei structuri sinodale, având în frunte pe cel ales sau confirmat şi numit de către Pontiful roman. Astfel, apartenenţa la marea familie a Bisericii catolice este realizată astăzi prin comuniunea în credinţă, comuniunea în cadrul structurilor bisericeşti şi comuniunea în ascultarea faţă de ierarhia rânduită. Pentru a fi în deplină comuniune cu Biserica lui Hristos, «una, sfântă catolică şi apostolică este nevoie ca un creştin botezat să fie unit cu ea prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii ecleziastice şi a comuniunii» (cf CBC 837).

Prin trăirea autentic creştină a comuniunii ca unitate de credinţă în diversitate de carisme, Biserica îşi dezvoltă în continuare viaţa comunitară. «Unitatea în credinţă şi harul Spiritului Sfânt cerând, pe noi înşine şi unul pe altul… ».

O dimensiune a comuniunii era slujirea prin opere caritabile, descrisă prin utilizarea în comun a bunurilor, căci «nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa» (cf Fapte 4,32), dar şi disponibilitatea de a oferi celorlalţi cele necesare, astfel încât «nimeni nu era între ei lipsit» (cf Fapte 4,34). Exemplul carităţii este o predică vie deoarece credinţa «întrupată în fapte» devine izvor de viaţă pentru cei lipsiţi sau marginalizaţi. Apostolii şi cei împreună cu ei au ajutat concret prin fapte de milostenie, de caritate fraternă, dar şi prin vindecări, semne şi minuni societatea din timpul lor.

Dragostea fraternă constituie şi astăzi principiul vieţii noi în Hristos şi este o manifestare a puterii Spiritului Sfânt de a fi martori ai Celui Înviat (cf Fapte 1,8). «Mărturia vieţii creştine şi faptele bune săvârşite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credinţă şi la Dumnezeu» (cf CBC 2044).

Având în vedere marea diversitate a problemelor ridicate de persoanele care au nevoie de ajutor (sărăcia, infirmitatea, dependenţa de alcool, droguri sau de alte substanţe nocive, etc.), Biserica şi-a dezvoltat în timp comunităţi, asociaţii şi instituţii specializate în domeniul carităţii. Comunităţile de viaţă consacrată, asociaţiile şi instituţiile aflate sub patronajul Bisericii, laici voluntari sau misionari, precum şi donaţiile sau iniţiativele particulare ale unor credincioşi, reprezintă tot atâtea opere de caritate şi de milostenie prin care se manifestă viaţa social-caritabilă a Bisericii de astăzi.

Astfel, Biserica se afirmă şi astăzi ca o mare familie unită în rugăciune, în comuniune şi caritate, hrănindu-se şi comunicând întregii lumi minunatul dar al vieţii în Hristos.

Răscumpăraţi de «Începătorul vieţii» (cf Fapte 3,15) cu preţul sângelui Său, altoiţi prin baia Sf. Botez pe Viţa dătătoare de viaţă şi reînnoiţi de harul Spiritului Sfânt, «Domnul şi de Viaţă dătătorul», Poporul lui Dumnezeu este astăzi un «popor al vieţii şi pentru viaţă». De aceea, suntem chemaţi să ne punem în slujba vieţii, să vestim tuturor vestea cea bună a Vieţii, să o celebrăm prin trăirea liturgică a comuniunii şi să o slujim prin acţiuni caritabile concrete (cf EV 78;79).

3. Familia «sanctuarul vieţii» în sprijinul culturii vieţii

«Familia, sanctuarul vieţii, locul în care viaţa e primită, apărată şi se dezvoltă, are un rol hotărâtor în construirea culturii vieţii» (cf EV 92).

În cadrul «poporului vieţii şi pentru viaţă», responsabilitatea familiei este decisivă. Aceasta decurge atât din natura ei ca şi comunitate de viaţă şi iubire, bazată pe căsătorie, cât şi din misiunea ei de «a păstra, a descoperi şi a comunica iubirea» (cf FC 17). În familia creştină iubirea se manifestă prin disponibilitate, primire şi dăruire faţă de celălalt. Între membrii familiei există o solidaritate în convieţuire, de la naştere şi până la moarte şi de aceea, instituţia familiei este numită «sanctuarul vieţii» (Fer. Ioan-Paul al II-lea).

Familia este locul în care viaţa, darul lui Dumnezeu, poate fi primită aşa cum se cuvine şi apărată de numeroasele atacuri la care este expusă, precum şi locul unde se poate dezvolta conform exigenţelor unei creşteri autentice (cf CA 39). De aceea, putem afirma că rolul familiei ca celulă originară a societăţii este hotărâtor şi de neînlocuit în construirea culturii vieţii (cf EV 92).

Cele trei aspecte fundamentale care dau şi întreţin viaţa în comunitatea apostolică a Bisericii primare şi a Bisericii de astăzi, sunt cele care se regăsesc şi în «Biserica domestică», adică în familia creştină. Rugăciunea este cea care întăreşte legătura cu Dumnezeu şi Sfintele sacramente. Comuniunea în credinţă, speranţă şi iubire, dintre soţi şi a părinţilor cu copiii lor, este cea care menţine relaţia de iubire dătătoare de viaţă, păstrând unitatea şi respectând individualitatea fiecărui membru. Caritatea faţă de membrii familiei aflaţi în situaţii deosebite, de boală, de suferinţă sau neputinţă, în particular copiii mici şi bătrânii suferinzi, este cel de-al treilea aspect fundamental al familiei creştine. Respectând aceste principii, familia creştină se dovedeşte a fi un întreit izvor de viaţă pentru membrii ei, dar şi pentru societatea în care trăieşte ca un adevărat «sanctuar al vieţii».

Familia creştină, «comunitate intimă de viaţă şi de iubire» (cf FC 50), este chemată să ia parte activă şi responsabilă la misiunea Bisericii prin modelul pe care îl oferă ca şi «comunitate ce crede şi evanghelizează, aflată mereu în dialog cu Dumnezeu şi în slujba omului» (cf FC 50).

«Biserica familiei» trebuie să vestească, să celebreze şi să slujească evanghelia vieţii. Este îndatorirea pe care o au în primul rând soţii, pentru că ei sunt chemaţi să fie colaboratori ai lui Dumnezeu la transmiterea vieţii, având conştiinţa că viaţa umană este un dar primit pentru a fi dăruit (cf EV 92). Fiecare suflet, spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu, nu este «produs» de către părinţi. Sufletul, fiind nemuritor, nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte, ci se va uni cu trupul la învierea de apoi (cf CBC 366).

Să ne amintim cum Tatăl Creator este Cel care «in-suflă» în argila pământului plăsmuită după «chipul şi asemănarea Sa», Suflul dătător de viaţă (cf Gn 2,7) şi astfel, cea dintâi fiinţă umană, Adam, primeşte darul minunat al vieţii. Apoi, din coasta lui Adam, Domnul aduce la viaţă pe Eva şi astfel apare prima familie. Eva zămisleşte un fiu, pe care îl numeşte Cain, bucurându-se de darul vieţii primit de la Dumnezeu. Este prima naştere din istoria umanităţii! De acum înainte, omul, prin colaborarea cu Dumnezeu, poate aduce la viaţă noi fiinţe umane.

Începuturile neamului omenesc sunt zugrăvite în episoade biblice în care apare mai întâi puterea vieţii, dar apoi şi primele semne ale «morţii». După moartea spirituală a primului păcat, urmează episodul cutremurător în care Cain ucide pe fratele său Abel. Paradoxal, deşi fac parte din aceeaşi familie, deşi amândoi aduc jertfă lui Dumnezeu, momentul cultual, al rugăciunii, în loc să fie izvor de comuniune cu Dumnezeu şi între fraţi, devine motiv de invidie şi ură, ce duce la moarte. Cain rupe legătura interioară a iubirii faţă de fratele său şi nu răspunde vocii divine care îl atenţionează asupra răului ce bate la uşa sufletului său, amintindu-i că este liber în alegerea sa. Cain se lasă condus de patima urii şi cade pradă păcatului. Din «dar primit de la Dumnezeu» (semnificaţia numelui său) el devine un ucigaş, un dătător de moarte. «Unde este fratele tău?» este întrebarea divină ce pune accentul pe legătura vitală dintre cei doi. Răspunsul: «Nu ştiu. Sunt oare eu păzitorul fratelui meu?», nu este doar o negare a adevărului, ci şi a legăturii de viaţă pe care o aveau ca fii ai aceleiaşi mame şi deopotrivă a responsabilităţii faţă de viaţă. Strigătul «glasului sângelui» este de fapt strigătul vieţii pe care Cain o negase. Sângele considerat sediul vieţii, este un element vital al trupului uman (cf Gn 9,4-5; Dt 12,23), iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. De aceea, cel care atentează la viaţa unui om, atentează de fapt la însuşi Dumnezeu (cf EV 9). Astfel, prima familie umană, care trebuia să fie izvor de viaţă prin binecuvântarea divină: «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi» (cf Gn 1,28), prin păcat rupe legătura cu Dumnezeu şi legătura comuniunii fraterne, devenind izvor de moarte.

Apoi, Dumnezeu Tatăl Creator, atenţionează pe om asupra importanţei darului vieţii: «să nu ucizi pe cel nevinovat şi drept» (Ex 23,7), pentru ca apoi, între cele zece cuvinte transmise prin Moise, să-i poruncească «să nu ucizi» (Ex 20,13).

Isus va relua această poruncă şi o va aprofunda la nivel spiritual: «aţi auzit că s-a spus celor de demult să nu ucizi, eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (cf Mt 5,21-22).

Dumnezeu Tatăl primeşte Spiritul Fiului Său pe Cruce (cf Lc 23,46), pentru a-L trimite, apoi, ca Mângâietor şi Spirit de viaţă dătător asupra comunităţii Bisericii primare, la Rusalii. Acelaşi Spirit al lui Dumnezeu pe care şi noi L-am primit, locuieşte acum în fiecare dintre noi şi este garanţia învierii noastre (cf Rom 8,11). De aceea, suntem datori să vieţuim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, în-sufleţiţi de Spiritul Său.

Viaţa umană este sacră pentru că, încă de la originea ei, presupune acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi este mereu într-o relaţie deosebită cu Creatorul, izvorul, dar şi scopul ei final. Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii de la începutul şi până la sfârşitul ei. De aceea, în nici o împrejurare, nimeni nu-şi poate revendica dreptul să distrugă o fiinţă nevinovată (cf CBC 2258). Ca urmare, din respect faţă de dreptul la viaţă şi la integritate fizică al persoanei umane, Biserica interzice omuciderea directă şi voluntară (avortul, eutanasia şi sinuciderea), precum şi orice alte acţiuni săvârşite cu intenţia de a provoca indirect moartea unei persoane. Ea cere ocrotirea şi respectarea demnităţii persoanei umane din momentul concepţiei pe cale naturală şi până la moartea ei, precum şi în situaţii deosebite de boală ori dizabilităţi fizico-psihice.

Familia creştină îşi împlineşte misiunea de «sanctuar al vieţii» prin acceptarea copiilor, creşterea şi educarea lor la adevărata viaţă trăită cu credinţă, în lumina voinţei lui Dumnezeu.

Atunci când Domnul nu acordă familiei darul copilului, soţii îşi pot arăta generozitatea lor prin adopţie sau făcând servicii semnificative în favoarea aproapelui, realizând astfel un act de caritate fraternă cu un preţios rod spiritual (cf CBC 2379).

Biserica apreciază în mod particular «gesturile eroice» de dăruire totală de sine pentru persoana iubită. Este remarcabilă mărturia tăcută, smerită şi ascunsă, dar rodnică şi grăitoare, a tuturor mamelor curajoase care se dedică fără rezerve familiei lor, care suferă aducându-şi pe lume copiii şi apoi sunt gata să-şi asume orice efort, să înfrunte orice jertfă, pentru a le transmite ce au mai bun. «Vă mulţumim, mame eroice pentru iubirea voastră neînvinsă! Vă mulţumim pentru jertfa vieţii voastre… Fiţi mereu izvor de viaţă şi niciodată izvor de moarte!» (Fer. Ioan Paul al II-lea; cf EV 86).

Chiar dacă evanghelia vieţii priveşte familiile în mod special, în virtutea comuniunii sociale pentru promovarea binelui comun, este nevoie şi de implicarea statului. Astfel, legislaţia şi instituţiile de stat nu trebuie să lezeze în nici un fel dreptul la viaţă al fiinţei umane de la zămislirea ei, până la moartea ei naturală, ci trebuie să-l apere şi să-l promoveze (cf EV 93).

Cuvintele Fericitului Ioan Paul al II-lea: «viitorul omenirii trece prin familie», sunt la fel de actuale, deşi astăzi, condiţiile sociale, economice şi culturale nu favorizează datoria familiei de a sluji viaţa. De aceea, este necesar ca «sanctuarul vieţii», familia, celula fundamentală a societăţii, să fie ajutată şi sprijinită de stat în mod cu totul special, în această perioadă de criză economică, pentru a putea răspunde corect exigenţelor misiunii sale.

Contextul social actual este marcat încă de o luptă dramatică între «cultura vieţii» şi «cultura morţii» (cf EV 95), ce adeseori duce la confuzie şi ambiguitate, la necunoaştere şi renunţare la adevăratele valori ale societăţii: binele comun, adevărul, dreptatea socială, respectul legii morale, (libertatea autentică). Din acest motiv este nevoie de un efort etic comun pentru a construi o nouă cultură a vieţii, plecând de la familie ca «sanctuar al vieţii», cu ajutorul Bisericii, şi al instituţiilor de educaţie.

Este nevoie de o cultură nouă, capabilă să se confrunte cu problemele actuale ale vieţii umane în lumina credinţei. O cultură nouă, pentru că cere, mai întâi, o schimbare a vechii mentalităţi despre viaţă la nivel individual, dar şi o schimbare a societăţii începând chiar de la comunităţile creştine. Primul pas fundamental în acest sens constă în formarea conştiinţei morale cu privire la nepreţuita valoare a minunatului dar al vieţii, pentru a descoperi legătura dintre viaţă, libertate şi adevăr (cf EV 96).

Omul modern şi independent, oricât de dotat ar fi, trebuie să recunoască smerit condiţia sa de creatură ce primeşte de la Dumnezeu şi fiinţarea şi viaţa ca pe un dar minunat, o responsabilitate şi o îndatorire. Numai în lumina acestui adevăr primordial persoana umană îşi poate realiza pe deplin, în libertate şi adevăr, viaţa primită, respectând libertatea şi viaţa celorlalte persoane. Pentru că, în centrul oricărei culturi stă atitudinea pe care omul o ia în faţa celui mai mare mister: Misterul lui Dumnezeu (cf CA 24). Iar Misterul lui Dumnezeu este prin excelenţă un Mister al Vieţii, al Fiinţei ce îşi are «Izvorul fiinţării» în Sine şi prin Sine, misteriosul «nume» al lui Dumnezeu: «Eu sunt Cel ce sunt» (Ex 3,4). Într-o societate în care «numele» lui Dumnezeu este negat, sunt negate şi existenţa şi cuvintele Sale şi, ca urmare, evident şi Viaţa este negată. O astfel de societate conduce la relativizarea demnităţii persoanei umane, a drepturilor ei şi la posibilitatea distrugerii ei, ca pe un «obiect» al societăţii de consum. Astfel, societatea poate deveni un instrument al distrugerii vieţii şi o sursă a «culturii morţii».

În lumea de azi un rol important în construirea «culturii vieţii» îl au acele persoane prin care mesajul vieţii este transmis către societate. În primul rând părinţii în familii, apoi cateheţii şi parohii în cadrul Bisericii, profesorii şi educatorii în instituţiile de educaţie publică, apoi persoanele şi personalităţile societăţii, de diferite specializări şi preocupări, ale căror mesaje sunt mediatizate şi, nu în ultimul rând, cei care lucrează în domeniul mijloacelor de comunicare socială (mass-media). Aceştia trebuie să se preocupe ca informaţia oferită să fie în slujba binelui comun, bazată pe adevăr, libertate, dreptate şi solidaritate. Să fie o informaţie completă, cu respectarea drepturilor legitime şi a demnităţii persoanei umane (cf IM 5), care să contribuie la formarea şi răspândirea unor opinii publice sănătoase, fără a deveni în vreun fel instrumente de manipulare a opiniei publice (cf CBC 2499). Prezentând exemple nobile de cultivare a binelui, a carităţii fraterne, a frumosului şi a iubirii autentice, instrumentele de comunicare socială pot influenţa pozitiv cultura societăţii actuale, devenind adevărate izvoare de viaţă pentru utilizatorii lor.

Mediatizarea anumitor aspecte negative ale realităţii trebuie să se facă cu respectul cuvenit, astfel încât să nu fie prezentat răul (agresivitatea, violenţa, senzualitatea sau pornografia), ca un model de urmat ce tinde să distrugă, să dispreţuiască, să «comercializeze» sau să relativizeze demnitatea persoanei umane şi valoarea vieţii ca bine suprem.

Exemplele prezentării evenimentelor recente sunt revelatoare: înfricoşătorul cutremur urmat de acel «tsunamy», precum şi groaznicele războaie internaţionale din Africa sau cele civile din Orientul mijlociu, au fost prezentate uneori ca nişte gale sportive. Să nu uităm că sunt vieţi ale unor semeni de ai noştri faţă de care trebuie să avem respectul cuvenit.

A construi «cultura vieţii» înseamnă a contribui la edificarea binelui comun, care se bazează pe recunoaşterea şi ocrotirea dreptului la viaţă. Fără viaţă nu există familii, fără familii societatea însăşi este în pericol. Deci, distrugerea vieţii înseamnă distrugerea familiei, iar distrugerea familiei conduce implicit la autodistrugerea societăţii. Numai respectul faţă de viaţă poate garanta respectarea valorilor esenţiale ale societăţii umane: democraţia şi pacea (cf EV 101).

Cât de actuală pare şi astăzi invitaţia la un corect discernământ, la o bună alegere pe care Dumnezeu o propunea poporului Său: «Iată astăzi Eu ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul (…) binecuvântare şi blestem. ALEGE VIAŢA CA SĂ TRĂIEŞTI TU ŞI URMAŞII TĂI!!» (cf Dt 30,15-19).

Iubiţi credincioşi, acum, la mărita sărbătoare a Vieţii, Învierea din morţi a Domnului nostru Isus Hristos, să alegem Viaţa, să ocrotim preţiosul şi minunatul Dar al vieţii şi împreună să colaborăm la edificarea «culturii vieţii», ca rugăciunea Celui care este Poarta vieţii să devină realitate şi în societatea noastră «precum în cer, aşa şi pe pământ».

«Astăzi este primăvara sufletelor noastre că Domnul Hristos, ca un soare răsărind din mormânt a treia zi, a alungat iarna cea întunecată a păcatului nostru, pe El să-L lăudăm că s-a preamărit» (cf imnografie Penticostar).

Pătrunşi de harul măritei sărbători a primăverii sufletelor noastre, să împărtăşim şi semenilor noştri bucuria celor reînnoiţi în credinţă prin darul Vieţii.

Celui ce în trup omenesc s-a întrupat şi cu moartea pe moarte a călcat, Domnului Hristos – Soarele luminat, ce prin jertfa Sa, din păcat ne-a mântuit şi minunatul dar al vieţii veşnice ne-a dăruit, să-I cântăm cu bucurie: Tu eşti Viaţa şi Învierea noastră Doamne, mărire Ţie!

Vă doresc zile de sărbătoare binecuvântate şi luminate de strălucirea Celui Înviat, cu sufletele pline de harul primăverii în credinţă, pentru ca împreună cu marea familie a Bisericii creştine unite în bucuria cântării de învingere să exclamăm şi noi:

HRISTOS A ÎNVIAT!

† FLORENTIN
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la mărita Sărbătoarea a Învierii din morţi a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, Anul Domnului 2011, la 310 ani de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 158-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 81-lea de la transferarea sediului episcopal la Cluj, al 6-lea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al 6-lea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al 6-lea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia, la Blaj, în al 15-lea an al episcopatului nostru şi al 9-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla, de Dumnezeu binecuvântată.

Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-pasti-a-ps-florentin-2012/