Dragii mei credincioşi,
Urmând
îngerilor din ceruri, “iată, vă binevestesc vouă bucurie mare: că vi
s-a născut azi Mântuitor” (cf. Lc. 2, 10-11). Această bucurie “va fi
pentru tot poporul” (Lc. 2, 10), bucuria aceasta ne umple şi nouă
inimile, sufletele, cugetele şi toată viaţa pentru că Domnul vine, vine
din nou ca splendoare a Adevărului, Binelui şi Frumosului. Dumnezeu “cel
nevăzut” se face prunc în ieslea Betleemului, pentru ca noi să-L iubim
şi să-L adorăm. Dumnezeu din Tăriile cerului vine să se aşeze din nou,
cuminte şi blând, în braţele noastre într-un fel de parcă ar vrea să ne
spună că El ne cunoaşte tuturor şi fiecăruia în parte grijile,
preocupările şi problemele de fiecare zi.
În treacăt doar, Evanghelistul ne spune că pentru
Maria şi Iosif “nu mai era loc de găzduire…” (Lc. 2, 7) în cetatea lui
David şi astfel ajung la Betleem, într-o peşteră care ţinea loc de
grajd. Acolo Dumnezeu s-a făcut om. Acolo s-a născut Christos! Simplu şi
uitat de toţi. Acolo s-a născut bucuria şi splendoarea lumii!
Acestea s-au petrecut atunci, s-au întâmplat în
urmă cu două mii de ani: “întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au
primit” (Io. 1, 11). Simplă şi spontană ne vine întrebarea: dacă astăzi
Maria şi Iosif ar bate la poarta casei mele ce s-ar întâmpla? Ar găsi un
loc? O întrebare pentru fiecare dintre noi, cerând din partea fiecăruia
un răspuns cât mai sincer.
Trăim într-o vreme istorică cu trăsături aparte,
în care lumea se mişcă foarte mult şi nu doar pentru a face turism.
Trăim vremuri agitate şi dramatice în care tot mai multă lume caută un
loc de muncă în afara ţării, când nu puţine familii se destramă, copiii
rămân acasă fără părinţi, bătrânii sunt lăsaţi singuri, traficul de
fiinţe umane ne sperie şi ne umple inimile de îngrijorare şi de revoltă.
Dar, iubiţii mei credincioşi, în aceste vremuri
Domnul vine! Avem noi oare un loc, un spaţiu în care El să mai
locuiască, avem timp şi bunăvoire să-L mai primim – la noi, în noi? Îl
mai putem iubi în aceste condiţii de perpetuă neaşezare? Românii noştri,
împrăştiaţi prin toată Europa, mai sunt doriţi de cineva? Copiii şi
bătrânii rămaşi acasă, singuri, mai au un loc în gândurile şi în
sentimentele noastre?
Domnul vine! Vine, dar nu doar în ziua de Ajun,
ci în fiecare zi a anului, cu toţi aceşti dragi ai noştri încercaţi de
soartă. Aceste vremuri în care ni s-a dat să trăim şi să nădăjduim bat
la poarta sufletului fiecăruia dintre noi! Aceşti români dragi ai
noştri, plecaţi printre străini sau rămaşi străini acasă, precum Iosif
şi Maria, bat la porţi care adesea nu se deschid. Poate bat şi la poarta
Bisericii: i-am primit sau am fost prea ocupaţi, cu mult prea multe
griji şi probleme. Poate adesea povara zilei ne face să nu mai auzit
bătaia de la poarta Bisericii sau a sufletului. Putem găsi şi motive
justificate pentru a nu deschide: suntem obosiţi, în nevoile noastre, nu
mai avem timp pentru a asculta, nu mai avem loc nici pentru săraci,
nici pentru copii, nici pentru străini! Or, acestea nu sunt justificări
ale unei inimi de creştin.
Pentru că, totuşi, Christos vine şi ne aduce
bucuria şi lumina şi speranţa! A venit într-un veac care nu l-a primit.
Se pare că nici veacul acesta nu prea ştie a-L dori şi a-L primi. În
schimb, Sfântul Pavel ne spune cum să ne comportăm: “fraţilor, …, nu vă
potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să
deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi
desăvârşit” (cf. Rm. 12, 1-2). Trăim sub vremuri dar nu trebuie să ne
lăsăm copleşiţi de timpuri! Fiecare creştin, întreaga Biserică, după cum
ne îndeamnă Sfântul Pavel, trebuie să-şi deschidă nu doar casa şi masa,
ci inima şi sufletul, viaţa întreagă, viaţa Bisericii spre cei care
stau la poartă şi bat. De fapt Christos este Cel care stă la uşă şi
bate, poate uneori foarte discret, dar neîndoios El doreşte să vină, să
ne transforme, să ne facă mai buni, mai iertători unii cu alţi, mai
asemenea sfintei Sale făpturi.
Dragii mei,
“Vi s-a născut astăzi Mântuitor” (Lc. 2,11), le
spune păstorilor îngerul, şi ne-o repetă şi nouă, iar corurile cereşti
cântă imul de laudă: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 14) – Gloria in excelsis Deo et
in terra pax hominibus bonae voluntatis. Domnul care vine este pacea şi
lumina, iertarea şi împăcarea, lumina şi adevărul, binele şi
desăvârşirea. Acest cânt al îngerilor ajunge peste veacuri până la noi,
pentru a înţelege cum este în ceruri şi cum ar trebui să trăim pe
pământ.
“Poporul care locuia în întuneric a văzut lumină
mare” (cf. Is. 9,1) – păstorii în negura nopţii au văzut lumina, slava
Domnului care a strălucit în jurul lor, iar apoi s-au întâlnit cu
“bucuria lumii”, cu pruncul cel nou. Această dumnezeiască frumuseţe a
pruncului din iesle, această lumină care a luminat sufletele păstorilor
trebuie să lumineze şi viaţa noastră, a tuturor oamenilor. Dumnezeu este
cu noi: cu cei de acasă şi cu cei plecaţi prin lumea largă, cu cei
tineri şi cu cei vârstnici, cu cei bogaţi şi cu cei săraci, cu cei
bolnavi şi cu cei sănătoşi – “Emanuel – fiul născut din Fecioara” (cf.
Is. 7, 14). Domnul născut pe paie este “pacea noastră”, El “venind, a
binevestit pace, … celor de departe şi pace celor de aproape” (cf. Ef.
2, 14-17).
Iubiţi credincioşi,
Îngerii, spune Scriptura, “au plecat … la cer”,
iar păstorii şi-au spus unii altora: “să mergem dar până la Betleem, să
vedem cuvântul acesta” (cf. Lc. 2, 15). Să mergem aşadar şi noi împreună
cu păstorii la Betleem, în peşteră, unde Domnul, bucuria noastră, se
naşte. Să mergem să-L întâlnim născut pe altare în Sfânta taină a
Euharistiei. Vă îndemn, apoi, dragilor, “să mergem şi să vedem cuvântul
acesta” făcut trup; să vedem în toţi oamenii “chipul şi asemănarea
Domnului” (cf. Fac. 1, 26); să vedem în toţi cei care bat la poarta
sufletului nostru şi la poarta Bisericii pe Christos rătăcitor prin
lume, pentru mântuirea noastră. Bucuraţi-vă: astăzi vi s-a născut
Mântuitor, … Christos Domnul!
Sărbători Fericite, haruri şi binecuvântări de la Domnul!
La mulţi Ani!
via EGCO.ro
