Pe
11 februarie 2014 se împlineşte un an de la renunţarea Papei Benedict
al XVI-lea la conducerea Bisericii Catolice. Gestul epocal care a scris
istorie a trezit uimirea lumii întregi şi nu doar a Bisericii. Mulţi
observatori au admis că nu erau pregătiţi să comenteze o decizie atât de
importantă.
Un an mai târziu, Radio Vatican a cerut o reflecţie părintelui Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sf. Scaun:
Pr.
Lombardi: „Erau secole de când nu se mai întâmpla ca un Pontif să
renunţe, de aceea gestul Papei Benedict a fost pentru mulţi neobişnuit
şi surprinzător. În realitate, cei care-l însoţeau îndeaproape au
înţeles că Papa reflecta asupra acestei teme, lucru pe care l-a spus de
altfel în mod explicit în conversaţiile cu Peter Seewald, cu destul timp
înainte.
Retragerea
reprezenta aşadar un subiect asupra căruia Benedict al XVI-lea stăruia
în rugăciune, în reflecţie, pe care-l evalua, asupra căruia făcea un
discernământ spiritual, după cum ne-a spus chiar el într-un raport
sintetic făcut în ziua în care şi-a anunţat retragerea. Ceea ce am spus
şi continui să spun este că decizia sa a reprezentat un important gest
de slujire, o decizie luată în mod liber şi cu efecte asupra situaţiei
şi istoriei Bisericii; un gest de slujire făcut cu mare profunditate
spirituală dar şi de mare curaj dacă ne gândim la toate problemele care
s-ar fi putut ivi, dat fiind că era o hotărâre neobişnuită, expusă
îndoielilor şi preocupărilor legate de viitor, de modul în care ar fi
fost primit de către lume.
Claritatea
şi credinţa cu care Benedict al XVI-lea şi-a pregătit gestul i-au dat
seninătatea şi forţa necesare pentru a pune în practică decizia şi au
revelat o viziune de autentică şi totală încredere că Domnul însoţeşte
continuu Biserica sa. De altfel, în evenimentele care au urmat s-a
adeverit din plin acest înţeles de însoţire a Bisericii, în parcursul
său, de către Duhul Sfânt”.
În
ultimul an mulţi s-au întrebat cum va fi inedita coabitare a doi papi
la Vatican. Astăzi se vede că numeroasele temeri – mai degrabă ale
„experţilor” decât ale poporului lui Dumnezeu – erau exagerate…
Pr.
Lombardi: „E adevărat, din acest punct de vedere, mi se părea absolut
clar că nu trebuia să avem nici un fel de teamă. De ce? Pentru că
chestiunea era faptul că papalitatea este o slujire şi nu o putere. Dacă
se abordează problemele din prisma puterii, e clar că două persoane pot
avea dificultăţi în a trăi una lângă cealaltă, din moment ce poate fi
greu faptul de a renunţa la o putere şi de a coabita cu succesorul. Dar
dacă se trăieşte în termeni exclusivi de slujire, atunci unul care şi-a
făcut datoria înaintea lui Dumnezeu şi, pe deplin conştient, cedează
ştafeta acestei slujiri unei alte persoane, care la rândul ei şi-a
asumat această îndatorire în spirit de slujire şi în deplină libertate
de conştiinţă, atunci problema nici nu se pune! Există o solidaritate
spirituală profundă între Slujitorii lui Dumnezeu care caută binele
poporului lui Dumnezeu în slujirea Domnului”.
Papa Benedict a spus că slujeşte în continuare Biserica prin rugăciune: aceasta este o contribuţie cu adevărat extraordinară...
Pr.
Lombardi: Da, am o mică amintire personală: mai ales în prima perioadă
de pontificat, ori de câte ori participam la câte o audienţă şi mă
număram printre cei care-l salutau pe Papa, cum este obiceiul primeam
câte un Rozariu. După cum ştiţi, există tradiţia de a le oferi celor
care-l salută pe Papa fie o imagine religioasă, fie un Rozariu sau o
medalie… Şi, ori de câte ori îmi dădea un Rozariu, Benedict al XVI-lea
îmi spunea: „Şi preoţii trebuie să-şi amintească să se roage”. Benedict
al XVI-lea a fost toată viaţa un om al rugăciunii şi dorea să aibă un
timp în care să trăiască această dimensiune, acordându-i mai mult
spaţiu, totalitate şi profunzime”.
Viaţa
de rugăciune a Papei Benedict nu este lipsită de momente de întâlnire,
chiar şi cu Papa Francisc, după cum ştim. Ce ne puteţi spune despre
această dimensiune a vieţii ascunse, dar nu izolate a lui Joseph
Ratzinger?
Pr. Lombardi:
„Cred că e just să luăm act că trăieşte într-o formă discretă, fără o
dimensiune publică. Dar acest lucru nu înseamnă că trăieşte în izolare,
închis ca într-o viaţă claustrală în sensul strict al cuvântului. Îşi
desfăşoară o activitatea normală pentru o persoană în vârstă, o persoană
religioasă în etate. Aşadar, o viaţă de rugăciune, de reflecţie, de
lectură, de scris - în sensul că răspunde la corespondenţa primită - de
colocvii, întâlniri cu persoanele care-i sunt aproape, pe care le
întâlneşte cu drag, cu care consideră folositor să aibă un dialog, care
îi cer un sfat sau apropierea spirituală. Iată, deci, e viaţa unei
persoane cu o mare bogăţie spirituală, de mare experienţă, într-un
raport de discreţie faţă de ceilalţi. Nu există o latură publică la care
eram obişnuiţi atunci când este vorba de Papa, când era văzut mereu pe
micul ecran, în atenţia lumii întregi. Doar atât, în rest, e o viaţă
normală de relaţie între persoane. Printre aceste raporturi se află şi
legătura cu succesorul său, Papa Francisc, care după cum ştim are
momente şi de întâlnire personală, de dialog. Unul a mers în vizită la
casa celuilalt şi invers. În plus, există şi alte forme de contact cu
lumea, cum ar fi telefonul sau mesajele care-i sunt trimise. Aşadar, o
situaţie de raporturi cu totul obişnuite, de solidaritate. Este foarte
frumos pentru noi când vedem puţinele imagini cu cei doi Papi care stau
împreună şi se roagă împreună: este un semn foarte frumos şi
încurajator, care exprimă continuitatea ministerului petrin în slujirea
Bisericii”.
Părinte
Lombardi, aţi fost alături de Benedict al XVI-lea pe durata întregului
pontificat. Ce v-a oferit pe plan personal şi spiritual în urma
renunţării sale de pe 11 februarie?
Pr.
Lombardi: „Simt mult prezenţa Papei Benedict al XVI-lea, o simt ca pe o
intensă prezenţă spirituală care ne însoţeşte şi ne înseninează…. Mă
gândesc la marile figuri de înţelepţi din istoria Bisericii şi din
Istoria Sacră; în special ne gândim cu toţii la bătrânul Simeon care-l
întâmpină în templu pe Domnul şi care priveşte cu bucurie la destinul
său etern dar şi la viitorul comunităţii care-şi continuă drumul pe
acest pământ. Este de mare valoare prezenţa între noi a bătrânilor plini
de înţelepciune, de credinţă, senini… sunt într-adevăr de mare ajutor
tinerilor pentru a merge mai departe privind cu încredere şi speranţă la
viitor”.
Sursa:ro.radiovaticana.va
