de Ion Buzaşi
În 1954 se împlineau 200 de ani de la întemeierea Şcolilor Blajului, plănuite de către episcopul Inochentie Micu, dar deschise de către episcopul Petru Pavel Aron. În ţară, aniversarea acestor "fântâni ale darurilor", cum au fost numite de către generosul lor editor, s-a manifestat printr-o tăcere aproape totală: cu şase ani înainte, în 1948, fusese desfiinţată Biserica Greco-Catolică din România, iar Şcolile Blajului erau şcoli confesionale. La centenarul acestor şcoli, Timotei Cipariu, cel mai învăţat dintre magiştrii care s-au perindat pe la catedra acestor şcoli a rostit un memorabil discurs, pagină antologică a oratoriei româneşti, în care fixează locul acestor instituţii de învăţământ în istoria învăţământului românesc: "Căci, care loc la naţiunea română, care şcoală între toate şcolile româneşti poate să arate atâţia bărbaţi mari ieşiţi din sânul lor?... Unde a putut sămânţa aruncată de economul cel bun să aducă fructuri mai însemnate de cum a adus sămânţa revărsată pe acest loc, ce se părea cel mai steril şi mai rău cultivat? Unde s-au văzut cândva ostenele şi sudori mai bine răsplătite? Unde seceriş mai mulţumitor decât pe acest înţelenit câmp şi unde lucrători aşa de puţini se văzură la început? Unde s-a putut cândva cu mijloace aşa puţine a se câştiga efecturi mai înseninătoare de cum ne arată istoria acestui loc şi acestor scoale?" (v. Timotei Cipariu, Discursuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, seria "Restituiri", p. 21). Dacă în ţară bicentenarul şcolilor blăjene a trecut neobservat, români din diaspora, la iniţiativa monseniorului Octavian Bârlea, fost elev al Blajului, s-au gândit la cinstita aniversare a "fântânilor darurilor", printr-un volum omagial. Printre cei solicitaţi să colaboreze alături de Păr. Petru Gherman (Bruxelles), monseniorul Pamfil Cârnaţiu, alt "licean blăjean de odinioară", clasicistul N. I. Herescu, este şi scriitorul Mircea Eliade. Epistola de răspuns a savantului român este comparabilă cu discursul ciparian de la centenarul Şcolilor Blajului. A apărut în volumul Omagiu Şcolilor din Blaj (1754-1954), Paris, 1955, p. 148, şi, probabil, editorii au intitulat-o Pecetea Blajului:
"Aţi avut bunăvoinţa, Monseniore, să-mi cereţi şi prinosul meu la comemorarea Şcoalelor de la Blaj, pe care o sărbătoriţi astă-seară. V-aţi gândit, fără îndoială, că orice scriitor român, oricât ar fi el de umil, se naşte cu o mare datorie de recunoştinţă faţă de Inochentie Micu, întemeietorul Şcoalelor. Cât este de mare datoria aceasta, au spus-o - aşa cum ştiau s-o spună - toţi luceferii culturii şi literaturii româneşti. Ar fi prea cutezător din parte-mi să mai adaog ceva. Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.
Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.
Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani. Nu cred că e nevoie să mai adaog ceva."
Sub forma acestei epistole - Pecetea Blajului - este un veritabil poem în proză. Accentele de odă sunt prezente în introducere prin sublinierea omagiului de recunoştinţă pe care-l datorează cultura română lui Inochentie Micu, întemeietorul Blajului şi iniţiatorul vestitelor şcoli din Mica Romă ardeleană. Scriitorul mărturiseşte că nu poate adăuga ceva semnificativ la elogiul temeinic făcut de istoricii acestui vlădică întemeietor şi martir. Şi totuşi - începând cu fraza: "Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani..." rândurile capătă vibraţie de imn, postulând adevăruri pe care istoria literară românească nu poate să le ignore, culminând prin caracterizarea Şcolii Ardelene drept o mişcare culturală eroică şi jertfelnică, identificată "cu însuşi geniul neamului din care face parte".
În 1954 se împlineau 200 de ani de la întemeierea Şcolilor Blajului, plănuite de către episcopul Inochentie Micu, dar deschise de către episcopul Petru Pavel Aron. În ţară, aniversarea acestor "fântâni ale darurilor", cum au fost numite de către generosul lor editor, s-a manifestat printr-o tăcere aproape totală: cu şase ani înainte, în 1948, fusese desfiinţată Biserica Greco-Catolică din România, iar Şcolile Blajului erau şcoli confesionale. La centenarul acestor şcoli, Timotei Cipariu, cel mai învăţat dintre magiştrii care s-au perindat pe la catedra acestor şcoli a rostit un memorabil discurs, pagină antologică a oratoriei româneşti, în care fixează locul acestor instituţii de învăţământ în istoria învăţământului românesc: "Căci, care loc la naţiunea română, care şcoală între toate şcolile româneşti poate să arate atâţia bărbaţi mari ieşiţi din sânul lor?... Unde a putut sămânţa aruncată de economul cel bun să aducă fructuri mai însemnate de cum a adus sămânţa revărsată pe acest loc, ce se părea cel mai steril şi mai rău cultivat? Unde s-au văzut cândva ostenele şi sudori mai bine răsplătite? Unde seceriş mai mulţumitor decât pe acest înţelenit câmp şi unde lucrători aşa de puţini se văzură la început? Unde s-a putut cândva cu mijloace aşa puţine a se câştiga efecturi mai înseninătoare de cum ne arată istoria acestui loc şi acestor scoale?" (v. Timotei Cipariu, Discursuri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, seria "Restituiri", p. 21). Dacă în ţară bicentenarul şcolilor blăjene a trecut neobservat, români din diaspora, la iniţiativa monseniorului Octavian Bârlea, fost elev al Blajului, s-au gândit la cinstita aniversare a "fântânilor darurilor", printr-un volum omagial. Printre cei solicitaţi să colaboreze alături de Păr. Petru Gherman (Bruxelles), monseniorul Pamfil Cârnaţiu, alt "licean blăjean de odinioară", clasicistul N. I. Herescu, este şi scriitorul Mircea Eliade. Epistola de răspuns a savantului român este comparabilă cu discursul ciparian de la centenarul Şcolilor Blajului. A apărut în volumul Omagiu Şcolilor din Blaj (1754-1954), Paris, 1955, p. 148, şi, probabil, editorii au intitulat-o Pecetea Blajului:
"Aţi avut bunăvoinţa, Monseniore, să-mi cereţi şi prinosul meu la comemorarea Şcoalelor de la Blaj, pe care o sărbătoriţi astă-seară. V-aţi gândit, fără îndoială, că orice scriitor român, oricât ar fi el de umil, se naşte cu o mare datorie de recunoştinţă faţă de Inochentie Micu, întemeietorul Şcoalelor. Cât este de mare datoria aceasta, au spus-o - aşa cum ştiau s-o spună - toţi luceferii culturii şi literaturii româneşti. Ar fi prea cutezător din parte-mi să mai adaog ceva. Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani n-a mai putut fi stinsă de atunci -, şi nici nu se va stinge vreodată. Episcopul Inochentie Micu n-a trecut-o numai în mâinile vrednicului său urmaş, Petru Pavel Aron; el a încredinţat-o sutelor şi miilor de tineri ardeleni care au învăţat de atunci în Şcoalele Blajului. Odată trezită conştiinţa latinităţii noastre, nimeni şi nimic n-a mai putut-o nimici; de generaţii, ea face parte din însăşi conştiinţa noastră de Români. Limba, literatura şi cultura românească modernă poartă pecetea făurită de Blaj - cu câte lacrimi, cu cât sânge şi cu cât geniu o ştie numai istoricul care şi-a închinat viaţa cercetând această epocă eroică.
Asemenea creaţii spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuşi geniul neamului care le-a dat naştere.
Îngăduiţi, deci, Monseniore, unui scriitor născut din mamă olteancă şi tată moldovean, să-şi revendice şi această tradiţie fundată de Episcopul Inochentie Micu, la Blaj, acum două sute de ani. Nu cred că e nevoie să mai adaog ceva."
Sub forma acestei epistole - Pecetea Blajului - este un veritabil poem în proză. Accentele de odă sunt prezente în introducere prin sublinierea omagiului de recunoştinţă pe care-l datorează cultura română lui Inochentie Micu, întemeietorul Blajului şi iniţiatorul vestitelor şcoli din Mica Romă ardeleană. Scriitorul mărturiseşte că nu poate adăuga ceva semnificativ la elogiul temeinic făcut de istoricii acestui vlădică întemeietor şi martir. Şi totuşi - începând cu fraza: "Făclia aprinsă la Blaj acum 200 de ani..." rândurile capătă vibraţie de imn, postulând adevăruri pe care istoria literară românească nu poate să le ignore, culminând prin caracterizarea Şcolii Ardelene drept o mişcare culturală eroică şi jertfelnică, identificată "cu însuşi geniul neamului din care face parte".
Sursa:www.romlit.ro
