Autor: Arhiepiscopul Charles J. Chaput
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 28 februarie 2014
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 28 februarie 2014
Arhiepiscopul Charles J. Chaput
Miercurea Cenuşii, începutul Postului Paştilor în ritul latin, cade
în 5 martie în acest an. Trăit bine, Postul poate converti inimile şi
transforma viaţa unei persoane. Aceasta este scopul acestei perioade – a
ne pregăti pentru miracolul Învierii. Dar auto-examinarea, căinţa şi
împăcarea sunt rareori lipsite de suferinţă; ele pot părea mult mai
uşoare în teorie decât sunt în practică. Aşadar, începând drumul
Postului din acest an, câteva simple întrebări şi răspunsuri ne pot
ajuta pe drumul nostru.
Împăcarea sună minunat ca idee, dar cum să te împaci cu cineva
care te-a rănit amarnic şi nici măcar nu recunoaşte că a greşit?
Iertarea nu este o stradă cu două sensuri?
A-i ierta pe cei care ne-au rănit este problema noastră. A
face iertarea noastră condiţionată de recunoaşterea de către cealaltă
persoană a vinei sale este doar un alt mod de a cere dreptate şi a
insista pe “drepturile” noastre. Aceasta este o formă subtilă de
mândrie. Isus i-a iertat pe ucigaşii Lui chiar şi atunci când ei îl
batjocoreau în timp ce era ce cruce. Iertarea Lui a fost un dar gratuit,
necondiţionat. Nu îl putem urma pe Isus dacă nu facem la fel.
Totuşi, aveţi dreptate că atunci când există o ruptură între două
persoane, aceasta nu poate fi vindecată decât dacă amândouă persoanele
doresc sincer să o vindece. Chiar şi atunci, cineva sau ceva trebuie să
ofere un mijloc pentru a le aduce înapoi împreună. Acesta este rolul lui
Dumnezeu. Împăcarea este lucrarea lui Dumnezeu. A căuta împăcarea este
lucrarea noastră. Trebuie să facem tot ce putem pentru a ne împăca cu
ceilalţi, şi apoi să lăsăm restul în mâinile lui Dumnezeu.
Dacă dreptatea este un lucru bun, atunci de ce ar trebui pur şi simplu să renunţ la ea când vine vorba de propriile mele nevoi?
Nu trebuie. Este întotdeauna întemeiat să insistaţi să fiţi trataţi
corect şi onest, şi suntem obligaţi să îi tratăm pe ceilalţi în acelaşi
fel. Din păcate, toţi suntem păcătoşi – ceea ce înseamnă că, inevitabil,
îi vom trata nedrept pe ceilalţi şi vom fi noi înşine trataţi nedrept.
Ca rezultat, viaţa poate deveni foarte rapid o reţea de revendicări şi
contra-revendicări mânioase unii împotriva celorlalţi, multe dintre ele
juste, şi majoritatea dintre ele de nesoluţionat.
Singurul mod de a putea ieşi din această încâlcitură este să iertăm.
Iertarea este un act de libertate. Creează noi posibilităţi. Ne
eliberează de povara propriului nostru egoism rănit, şi îi ajută şi pe
ceilalţi să ierte şi să se elibereze. A-i încredinţa revendicările
noastre lui Dumnezeu ne despovărează de o mare greutate – o greutate
care ne va deforma, oricât de legitime ar fi reclamaţiile noastre, dacă o
purtăm prea mult timp.
Lucrăm mai bine pentru dreptate în numele altora. Când vine
vorba de situaţia noastră personală, egoul stă întotdeauna în cale şi ne
întunecă judecata. Marele paradox al planului lui Dumnezeu este acela
că dobândim dreptatea doar prin practicarea milostivirii. Milostivirea
îl schimbă atât pe cel care o dă cât şi pe cel care o primeşte. Înmoaie
şi cea mai împietrită inimă. De aceea Scriptura leagă atât de des
milostivirea de apa în deşert: readuce viaţa. Încurajează convertirea şi
iubirea, care duc la fapte de dreptate, care construiesc pacea. Aşadar,
dacă doriţi dreptate pentru voi şi pentru alţii, iertaţi. Puneţi înainte milostivirea. Dreptatea va urma.
De ce trebuie să mă pun sub acuzaţie pentru a mă pregăti pentru
Paşti? Nu sunt Paştile sărbătoarea vieţii noi? Unde este bucuria în a
petrece Postul ca procuror în propriul meu proces?
Ne datorăm nouă înşine exact aceeaşi milostivire pe care o datorăm
celorlalţi. Scopul Postului nu este înjosirea noastră. Scopul este purificarea inimilor noastre.
Postul este perioada în care învăţăm limbajul pocăinţei şi al iertării
prin disciplinarea minţii, spiritului şi poftelor noastre, pentru ca
nimic să nu ne împiedice de la a asculta glasul lui Dumnezeu şi a-l
căuta. Bucuria Postului vine din încrederea noastră în învierea unui
Mântuitor care ne va elibera de păcat şi ne va reda viaţa.
Desigur, dacă nu înţelegem propria noastră stare de păcătoşi, dacă nu
înţelegem caracterul imperios al pocăinţei şi al reconcilierii, Crucea
nu are nici un sens; Învierea nu are nici un sens. Bucuria pascală este
bucuria eliberării şi a vieţii noi. Dacă nu credem în adâncul
nostru că avem cu adevărat nevoie disperată de toate acestea, Paştile
sunt doar un alt pretext pentru cumpărături de sărbători; şi Sacramentul
Spovezii, postirea şi pomana sunt o pierdere de vreme.
Dar în tăcerea inimilor noastre, dacă suntem oneşti, ştim că însetăm
după ceva mai mult decât egoismul nostru şi greşelile noastre. Suntem
făcuţi pentru slavă, şi suntem lipsiţi de această slavă până când
Dumnezeu nu ne umple cu prezenţa Sa. Toate lucrurile sunt înnoite prin victoria lui Isus Cristos
– chiar şi păcătoşii ca noi. Sângele vărsat pe Cruce îndepărtează
moartea. Ne curăţă pe toţi ca vase care să primească viaţa nouă a lui
Dumnezeu. Învierea ne umple cu însăşi viaţa lui Dumnezeu.
Postul Mare este o oportunitate şi un har, nu o povară. Să folosim
aceste săptămâni ale Postului din acest an pentru a ne curăţa şi a ne
pregăti inimile, pentru ca să îl putem primi la Paşti pe Isus Cristos,
şi să participăm la viaţa Sa în întreg acest an.
