Sunt cărți care, în ciuda statutului lor în canonul literar sau poate
tocmai din cauza lui, au o soartă vitregă printre cititori. Sunt
lăudate, recomandate, contrazise, supra- și subestimate, mult citate, însă... puțin citite.
După ce le includem strategic într-o conversație, folosindu-le pe post
de blazon al erudiției noastre și având grijă să nu intrăm în prea multe
detalii, ascundem sub preș teama de ceea ce e măreț și invariabil...
PLICTISITOR!
La Facultatea de Litere din cadrul Universității București, s-au
organizat săptămâna trecută evenimente prin care s-a urmărit atragerea
de noi studenți, mă refer desigur la Zilele porților deschise. La
cursul de literatură universală, o fată curioasă care venise să asiste
alături de noi la prelegere mi-a spus pe șoptite că apreciază tot ce se
spune aici, dar că din partea ei cel puțin, marii clasici sunt acei
giganți cu care poți să-ți ocupi timpul doar la pensie. Am zâmbit,
într-un fel are dreptate, însă am stat puțin și am reflectat de ce. De ce marile cărți ne înfioară, de ce ne dau frisoane și de ce ne simțim vinovați dacă le ignorăm?
E un sacrilegiu să treci pe lângă capodoperele literare ale omenirii
cu un zâmbet sfidător, e ca și cum te-ai plimba prin Luvru,
desconsiderând totul de la bun început, punând pe tot și pe toate
eticheta desuet. Există desigur o indisponibilitate pentru
trecut, conștiința că va fi inconfortabil să ne adaptăm la paradigmele
secolelor apuse căci întotdeauna, a deschide o carte mare e un act de
curaj, e ca atunci când pleci într-o călătorie într-un oraș cu totul
străin și pe deasupra, și de unul singur. Mai mult decât atât, există
presiunea universitarilor și presiunea propriului orgoliu, astfel că, încă de când citim prima pagină, ne constrângem să găsim frumusețe în fiecare cuvânt.
Mirosim cartea, privim caracterele, agățăm o imagine mentală de fiecare
cuvânt, doar pentru a vitaliza o operă atât de prețuită de-a lungul
timpului, iar dacă nici așa nu gustăm cartea, preferăm să ne ascundem
chiar și de noi înșine, spunându-ne că ignoranța ne împiedică să savurăm
conotațiile textului. La final, fie că ducem tortura până la bun
sfârșit, fie că renunțăm pe parcurs (asta dacă nu cumva un acces de
furie ne-a îndemnat să aruncăm cartea pe geam, transmițând-o printr-un
BUF! dureros trecătorului inocent, care din acel moment se va confrunta
cu blestemul clasic!), ieșim dezorientați, mai puțin încrezători în
propriul discernământ și cu un gust amar. Așa se nasc snobii...
dezamăgiți de incongruența relației lor cu marile cărți, preferă să se
ascundă printre vorbe goale, adunând cu aviditate opinii, citind critică
ori de câte ori au ocazia, fortificându-se bine în eventualitatea unui
atac livresc. Așa se nasc și vinovățiile literare... cartea
abandonată rămâne undeva în cotlonul minții, ca o fantomă setoasă de
răzbunare și tocmai când ne așteptăm mai puțin, răsare fioroasă din
toate punctele cardinale, fie într-o discuție cu un amic, fie într-o
referință specială notată într-o altă carte, fie spontan într-un Cine știe, câștigă!
inițiat de un reporter îndrăzneț pe stradă, fie ajungem să o vedem
aievea în biblioteca iubitului. Până la urmă, din ciocnirea acestor două
forțe, va câștiga una singură... vom lua cartea împinși de disperare
sau ne vom înroși în continuare, cedând slăbiciunii.
Cu toate că înțeapă, mușcă și compromit, cărțile clasice, mi se pare
mie, totuși nu au această intenție. Dimpotrivă, la vremea lor, autorii
nici nu intuiau marele impact pe care îl vor produce operele lor asupra
omenirii, poate sperau la o cronică bună, poate sperau la un loc in
nemurire, dar nici unul nu a putut anticipa gloria postumă. Când o carte
se ridică în ochii tuturor, ea e compromisă, cu toate că a pornit din
suflet și prin subtile procese de transformare a lumii, a atins un nivel
estetic înalt, e compromisă pentru că e supusă prejudecăților. Clasicizarea
unei cărți funcționează ca principiul lui Peters: cu cât un angajat
urcă în ierarhia unei organizații, cu atât nivelul lui de performanță
scade. În cazul nostru, cu cât o carte e mai permeabilă la noi și noi sensuri, primind eticheta de clasică, cu atât publicul ei se restrânge. Când specialiștii
analizează și ajung la concluzii elogioase, se formează instantaneu
impresia că nivelul înalt al cărții presupune un nivel înalt și din
partea publicului său, așadar o carte clasică are nevoie pentru a fi apreciată de un public de elită și cum cuvântul elită înfricoșează, oamenii fug înspre bestseller-uri,
consolați prin această evaziune de ofensa pe care doar au anticipat că
le-o va face cartea clasică. Adevărul tinde să fie undeva la mijloc, o
asemenea carte mare care a străbătut veacurile ca să ajungă în mâinile
noastre încă vie, palpitând de frumusețe, nu a speriat oamenii, ci și
i-a apropiat, făcându-i să deschidă larg ochii în fața lumii,
pătrunzându-le inimile de duioșie și de înțelegere, singura problemă e
că ea a avut un ecou uriaș în termenii unui secol anume și e păcat să ne
opunem unui asemenea miracol care e o carte clasică doar pentru că forma ne împiedică să-i pătrundem de la bun început toate imaginile.
Biblia, de exemplu, Cartea Cărților, mult citată și punctul
zero al literaturii, de la care toate pornesc și unde toate se întorc, e
o lectură pe care eu încă nu am făcut-o. Tot timpul m-am gândit că va
fi cartea neagră de pe noptieră atunci când voi avea 70 de ani și când
și eu, ca toată lumea, îmi închipui că voi avea o revelație mistică în
apropierea morții. Alături de vizitele mai dese pe la biserică, mă
gândeam să includ în programul pensionării și această lectură pioasă...
dar de când sunt la Litere, viziunea mea s-a schimbat un pic. La
insistențele unui prieten, care nu ratează nicio șansă pentru a râde de
lacunele mele, am fost mai atentă la ceea ce ascundeu în subsol toate
cărțile bune pe care le citesc. Literatura antică poate trece senină și
fără această lectură căci ne mișcăm în alte spații spirituale, religia
politeistă și panteonul grecesc nu au nevoie de tălmăciri creștine, dar
ce ne facem cu Evul Mediu, superstițios și care a întors toate
reflectoarele spre Biblie? Lui Vergiliu i s-a pus în cârcă rolul de
mesager, în opinia scolasticilor într-una din eglogele sale el pare-se
că ar fi vestit venirea Mântuitorului... lucru pe care dacă l-ar afla
Vergiliu lui Dante din Divina Comedie s-ar bucura nespus căci ar avea subit o șansă să stea în Paradis alături de Beatrice. Cântecul lui Roland mustește de substrat biblic și în continuare, lucrurile încep să devină din ce în ce mai delicate... Don Quijote
e înțesat de trimiteri la Psalmi și Evanghelii, căci cavalerul e un
luptător virtuos și capabil a-și pune brațul în favoarea domniței și în
aceea a credinței, ce e Don Quijote dacă nu un simbol al credinței
nețărmurite... fie și într-un ideal iluzoriu? În fine, până când nu voi
șterge prin lectură această vinovăție literară, voi fi un călător
printre cărți, un călător fără hartă, cu ceva aptitudini critice, dar
fără niciun sentiment al evoluției și întoarcerii la sursa primară,
cartea care se atribuie unui Autor din înalturi.
Alții se confruntă cu alte probleme... am un prieten care nu poate înghiți oricât se străduiește cartea/cărțile lui Rabelais Gargantua și Pantagruel.
Din cinci volume, a reușit să-l parcurgă de abia pe primul și are via
impresie că totul nu e decât stil irosit printre glume exagerate, o
scenă de bâlci pe care intră tot felul de actori fardați stridenți,
gârâind, prăbușindu-se, râgâind și făcând de toate pentru toți doar
pentru a-și câștiga existența. În opinia lui, Rabelais e grosolanul cu
intuiție, acela care a dat startul... însă mă îndoiesc că ar fi așa.
Rabelais e un autor al Renașterii și în secolul lui, există o tradiție
bogată în spate, Rabelais e grotesc, dar și sensibil, e comic, însă cu o
glumă groasă, care cere o dispoziție veselă, înclinată spre un soi de
frivolitate. E o lectură flușturatică, însă periculoasă, pentru că, așa
cum ne amenință încă din prefață autorul, personajele tind să coboare
din când în când într-un altfel de plan narativ... din farsă, ajungem în
sentimentalism (Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel), din
torentul de urină al iepei ajungem la referințe livrești de tot felul. E
o carte unde dacă reușești să te bucuri de ușurătatea beției tuturor
personajelor, te pregătești pentru marile discursuri pe care opera
aceasta ți le promite și ți le oferă la momentul potrivit, dar
adevărul e că devine de-a dreptul sâcâitor să îți revii din tot
labirintul ăsta de gesturi mundane atunci când tu privești spre Rabelais
cu sentimentul că din clipă în clipă ți se va revela CLASICUL, acel
autor imaginar cu obrazul fin, cu redingotă de gentleman, ras și
mergând tacticos pe aleea Imortalității, însoțindu-și pașii in cadența
regulată a cântecului intonat de bastonul său cu măciulie, lovit de
caldărâm în disonanță cu așteptările noastre!
Foto
Foto
