Semnificaţia corectă a lumânării de la slujba Învierii

Pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă semnează astăzi în Ziarul Lumina un articol despre “Semnificaţia corectă a lumânării de la slujba Învierii”. Aminteşte pentru început diverse semnificaţii cu care a fost “investită” lumânarea pascală. “Astfel, în unele părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, de la preot, adusă acasă, este stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Unii păstrează lumânarea tot anul şi o aprind în zilele cu necazuri sau greutăţi, căutând în această practică o soluţie facilă pentru problemele lor. Alţii afumă cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.”

Şi autorul continuă: “Despre toate acestea (pe lângă care, poate, vor fi existând şi altele asemănătoare), trebuie spus răspicat, sunt deformări regretabile ale adevăratei spiritualităţi izvorâte din evenimentul suprem al Învierii. Din păcate, pe lângă semnificaţiile autentice ale marilor repere creştine, au crescut, asemenea buruienilor nefolositoare de pe lângă arborii sau florile care înfrumuseţează creaţia şi inspiră sufletul, şi o sumedenie de credinţe greşite care nu fac decât să întunece splendoarea duhovnicească genuină a respectivelor evenimente sau învăţături.” Izvorul luminii lumânării purtate la Paşti “este Trupul jertfit şi înviat al Domnului Hristos. Aici este tâlcul, limpede, înalt şi cutremurător totodată, al luminii pascale. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. ‘În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul şi puterea Crucii, percepe vremelnicia morţii, transformată în trecere, prezintă destinaţia ultimă a omului: îndumnezeirea lui; caută să pătrundă taina Bisericii şi a Euharistiei (remediu al nemuririi) şi întrezăreşte sensul final al istoriei şi al cosmosului’, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în ‘Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti’.”

“Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la însuşirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstiţioasă şi frivolă. Trebuie, aşadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin credinţă şi faptele iubirii creştine.”

Sursa: vedeţi aici

Cuvântul sculptează!

23 Aprilie – Mai bine zilnic

Mama vine de la biserică, după ce s-a spovedit. Un surâs îi luminează chipul iar micuţul, care observă această schimbare, se lipeşte de mama sa şi o întreabă:

-«Ce s-a întâmplat mamă? De ce eşti atât de bucuroasă?»

Mama, văzând oportunitatea unei cateheze providenţiale, îi explică:

-«Păi, să vezi, scumpule: tocmai m-am spovedit şi, de fiecare dată când cineva se spovedeşte, Dumnezeu îl iartă, iar acest lucru îi provoacă o atât de mare bucurie încât şi chipul i se schimbă.»

-«Ce fain, mamă… Da’ de ce nu te spovedeşti în fiecare zi?»

Doar cel care iubeşte este în stare să ierte. Atunci când mă spovedesc, Dumnezeu mă iartă. De fiecare dată când mă iartă îmi arată că mă iubeşte. De aici provine bucuria fiecărei iertări, a fiecărei spovezi.

Spovada este un adevărat izvor de bucurie. Unii creştini o transformă într-un motiv de tulburare. Cauza este foarte simplă: se gândesc prea puţin la iubirea pe care Dumnezeu le-o arată şi prea mult la ceea ce ei fac sau trebuie să facă. A te baza mai mult pe perfecţiunea a ceea ce faci decât pe iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi duce la îngrijorare, la nelinişte, la teamă şi la scrupule.

Spovada este, înainte de toate, o revărsare de iubire şi de înţelegere din partea lui Dumnezeu vizavi de slăbiciunea mea.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Abecedarul apologeticii

Autor: John S. Martignoni
Traducere: Nora Livadaru
Sursa: This Rock, martie 2004

Ne ştim (apăra) credinţa?

Cuvântul apologetică provine din grecescul apologia. O apologie reprezenta cazul pe care un avocat îl instrumenta în numele unui client. Apologetica înseamnă aşadar a clădi un caz pentru credinţa noastră – a învăţa cum să ne explicăm şi să ne apărăm credinţa. Există trei tipuri de apologetică: cea naturală, apologetica creştină şi apologetica catolică. Episcopul meu local, într-unul dintre articolele scrise de el în mod regulat din ziarul Diecezei, a spus odată: “Vine un timp în care noi, ca şi catolici, trebuie să fim capabili să apărăm şi să explicăm anumite învăţături ale credinţei noastre catolice… Credinţa noastră este bazată pe raţiune şi logică. Explicarea a ceea ce credem şi a motivului pentru care credem se numeşte apologetică.”

Majoritatea oamenilor ar putea spune că aceste chestiuni de apologetică sunt pentru preoţi şi teologi sau pentru foştii pastori protestanţi, şi că nu au legătură cu ei. În declaraţia menţionată mai sus, Episcopul nu se adresa preoţilor, teologilor sau păstorilor foşti protestanţi, ci tuturor catolicilor. Spunea că noi, ca şi catolici, trebuie să fim capabili să apărăm şi să explicăm credinţa noastră catolică. Întrebarea pe care o adresez eu catolicilor este: “Dacă este nevoie, puteţi să vă apăraţi credinţa?” Dacă un baptist v-ar întreba care sunt fundamentele biblice pentru credinţa în existenţa purgatoriului, aţi putea să îi daţi un răspuns? Aţi putea să răspundeţi unui evanghelist care întreabă unde în Scriptură se spune ceva despre credinţa catolică în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie? Îi puteţi explica unei persoane din Biserica lui Dumnezeu că a ne ruga Rozariul nu înseamnă că o adorăm pe Maria?

Şi trecând dincolo de ceea ce a spus Episcopul, să ascultăm ce ne spune Scriptura: în 1Petru 3,15 autorul ne spune să fim “gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”. Să fim gata oricând! În articolul său, Episcopul a reluat pur şi simplu ceea ce ne spune Dumnezeu prin intermediul autorului sacru al Scripturii: trebuie să fim pregătiţi să ne apărăm credinţa. Dumnezeu nu ne-ar spune să facem ceva ce am fi incapabili să facem.

De ce este atât de important ca noi să ne putem apăra credinţa? Pentru că aceasta conţine plenitudinea adevărului revelat al lui Dumnezeu – credinţa noastră şi numai a noastră. Putem găsi adevăr şi la alte confesiuni, dar nu în plenitudinea adevărului care se găseşte în credinţa catolică. Aşadar, trebuie să fim pregătiţi pentru a o explica şi a o apăra, pentru ca ceilalţi să poată ajunge să creadă în adevăr – în adevărul deplin. Citim în 1Timotei 2,4: “[Dumnezeu] vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”. Şi în Ioan 8,32: “Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera”. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să cunoască adevărul şi omul are nevoie să cunoască adevărul pentru a fi liber. Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi doreşte ca tu şi cu mine să participăm la acest proces. Care va fi răspunsul tău?

Există oameni care raţional nu doresc să înveţe mai mult despre credinţă, şi care trec peste oportunităţi de a o apăra spunând lucruri de genul: “Eu nu sunt prea preocupat de doctrină; nu doresc decât să le arăt oamenilor iubirea lui Isus Cristos”. Ei bine, iubirea lui Isus Cristos reprezintă adevărul lui Isus Cristos! În Ioan 18,37, Isus spune: “Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”. Doctrinele şi dogmele nu sunt altceva decât adevărul dat nouă de către Isus Cristos. Ele sunt lămpaşe care luminează calea ce duce către Cristos. Când ne gândim la toată pasajele din Biblie care vorbesc despre adevăr, devine clar că, dacă doreşti să le împărtăşeşti celorlalţi iubirea lui Cristos, trebuie să le împărtăşeşti adevărul lui Isus Cristos.

Trebuie să înţelegem că adevărul nu este un concept pe care orice individ poate să îl plieze în funcţie de propriul capriciu, Adevărul este o persoană. Isus Cristos este Adevărul. Şi Isus Cristos este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna. Plinătatea adevărului revelat prin Isus Cristos se află în credinţa catolică. Dacă îi iubim cu adevărat pe fraţii noştri necatolici, nu ne dorim ca ei să deţină adevărul – întregul adevăr – care să îi elibereze? Şi cum ar putea cunoaşte acest adevăr dacă noi nu suntem dispuşi să împărtăşim credinţa noastră cu ei sau nu suntem dispuşi să le-o explicăm? Vă veţi ridica şi veţi apăra credinţa sau vă veţi ascunde tăcuţi într-un colţ atunci când aceasta este pusă la îndoială? Vă veţi comporta ca membri ai Bisericii Luptătoare sau ca membri ai Bisericii Laşilor?

Mărturisirea publică a credinţei înseamnă să îi batem pe oameni la cap cu catolicismul pentru a-i converti? În niciun caz. Să ne întoarcem la 1Petru 3,15: “sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră”. Nu ni se spune să stăm la colţul străzii predicând vestea bună (chiar dacă nu este nimic rău nici în aceasta). Nu ni se spune nici să ne îndepărtăm toţi prietenii şi colegii de serviciu băgându-le pe gât catolicismul; ni se spune, pur şi simplu, să fim pregătiţi când vine cineva la noi. Nu trebuie să mergem să căutăm oameni pentru a-i converti la catolicism. Tot ceea ce trebuie este să facem cunoscut faptul că suntem catolici şi vor veni şi vor încerca ei să ne convertească. Cu cât ne vom trăi şi ne vom practica mai mult credinţa, cu atât Dumnezeu ne va da mai multe ocazii să o apărăm.

Aşadar, ce trebuie să faceţi pentru a fi pregătiţi să vă apăraţi credinţa astfel încât să deveniţi apologeţi catolici? Singurul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să învăţaţi puţin mai mult despre credinţa noastră în fiecare zi. Atât. Câştigaţi zilnic o mai mare înţelegere a credinţei noastre. Observaţi că nu am spus că trebuie să aveţi o înţelegere completă a credinţei noastre. Credinţa catolică este mai adâncă decât oceanele şi nimeni, de-a lungul vieţii sale, nu va reuşi să ajungă până în străfundurile ei. De asemenea, nu am spus că trebuie să aveţi un masterat în teologie, un doctorat sau orice titlu de această natură. Nu aveţi nevoie decât de dorinţa de a învăţa mai multe despre credinţă şi apoi să acţionaţi în conformitate cu această dorinţă.

Rugaţi-vă. Citiţi Scriptura. Citiţi cărţi despre sau scrise de către sfinţi. Citiţi Catehismul, chiar dacă puţin câte o dată – în special dacă puţin câte o dată, pentru că se va lipi de voi dacă îl luaţi în doze mici şi dacă meditaţi la ceea ce citiţi. Faceţi rost de cărţi de apologetică. Abonaţi-vă la reviste catolice care sunt loiale Papei şi Magisteriului. Pentru a deveni apologeţi catolici trebuie pur şi simplu să aveţi dorinţa de a învăţa mai multe despre credinţa noastră şi să aveţi voinţa de a acţiona conform acestei dorinţe. Şi în timp ce faceţi acest lucru, Dumnezeu vă va pune în situaţii în care veţi avea ocazia să împărtăşiţi credinţa, să o explicaţi şi să o apăraţi.

7 reguli ale implicării

Iată câteva puncte importante pe care trebuie să vi le amintiţi când vă angajaţi în explicarea sau apărarea credinţei noastre:

1. Rugaţi-vă. Rugaţi-vă înainte, în timpul şi după ce vă angajaţi cu cineva într-o conversaţie despre credinţa catolică. Nici eu şi nici tu nu putem converti pe cineva; Duhul Sfânt este cel care schimbă inimile şi minţile oamenilor.

2. Amintiţi-vă de Luca 5,10: “Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Isus i-a spus aceasta lui Simon Petru, dar mesajul ni se adresează şi nouă. Veţi face greşeli? Veţi întâmpina dificultăţi? Bineînţeles. Şi cu Petru s-a întâmplat la fel. Totuşi, Isus i-a spus lui Petru să nu se teamă. De ce? Pentru că dacă suntem sinceri în dorinţa noastră de a împărtăşi adevărul cu alţii, de a-l împărtăşi pe Isus cu alţii, El va găsi o cale de a scoate ceva bun chiar şi din greşelile noastre şi ne va binecuvânta eforturile. Dar trebuie să fiţi sinceri în dorinţa voastră. Nu deveniţi apologeţi ai credinţei doar cu scopul de a câştiga o dezbatere despre Scriptură în faţa unui prieten protestant sau a cumnatului fundamentalist. Apologetica nu înseamnă a câştiga dezbateri. Ea înseamnă a împărtăşi adevărul şi a planta seminţe.

3. Când aveţi ocazia să vă apăraţi credinţa, să nu vă fie frică să spuneţi: “Nu ştiu”. Dar întotdeauna adăugaţi după acest “Nu ştiu”: “dar mă voi interesa şi voi reveni la tine”. Atunci când cineva atacă sau pune la îndoială credinţa catolică în faţa voastră, se deschide uşa. Nu lăsaţi această uşă să se închidă! Reveniţi la acea persoană cu continuarea dialogului, cu cărţi, reviste, cu orice – dar nu lăsaţi ca acea uşă să se închidă!

4. Priviţi întotdeauna un atac la adresa credinţei sau o întrebare despre credinţa noastră ca pe o oportunitate. Majoritatea creştinilor care spun ceva despre catolicism o fac cu bună credinţă. Uneori sunt pur şi simplu curioşi şi doresc să înveţe mai multe. Alteori ei cred că veţi ajunge în iad pentru că sunteţi catolici şi doresc doar să vă salveze sufletele de la osânda veşnică. Acesta este un lucru minunat! Ei practică dragostea lui Cristos pentru voi! Deci priviţi orice întrebare sau atac asupra Bisericii ca deschiderea unei uşi de către Dumnezeu, pentru voi.

5. Nu deveniţi niciodată frustraţi. Se poate să fiţi geniali în explicaţiile despre o anume doctrină sau practică a credinţei catolice, dar persoana cu care vorbiţi să refuze pur şi simplu să vă asculte. Şi ar putea să spună cele mai iraţionale şi ilogice lucruri în răspunsul său. Este în regulă. Aşa cum am spus mai devreme, gândiţi-vă că sunteţi semănători. Noi nu suntem capabili să convertim pe nimeni. Faceţi ce puteţi şi lăsaţi restul lui Dumnezeu.

6. Rămâneţi concentraţi. Dacă aţi avut vreodată o conversaţie serioasă cu un necatolic despre credinţă sunteţi probabil familiarizaţi cu ceea ce eu numesc “dansul doctrinei”. Celălalt va pune o întrebare despre purgatoriu şi, chiar în mijlocul răspunsului vostru va spune ceva de genul “De ce vă rugaţi la Maria?” În timp ce veţi răspunde la aceasta el va spune: “De ce credeţi că Papa nu poate păcătui?” În timp ce veţi explica infailibilitatea papală, va adăuga: “De ce vă mărturisiţi păcatele în faţa unui om şi nu în faţa lui Dumnezeu?” Dansul doctrinei. Unii necatolici schimba subiectul imediat când aveţi un răspuns la întrebările lor. Nu îi lăsaţi să facă aceasta. Păstraţi făgaşul iniţial al conversaţiei, într-un mod binevoitor, dar ferm, la un singur subiect principal, până când îl veţi epuiza. Apoi puteţi să treceţi mai departe.

7. Cunoaşteţi-vă interlocutorul. Pentru scopul nostru, sunt două tipuri principale de apologeţi: apologeţi catolici pentru necatolici şi apologeţi catolici pentru catolici. Persoanele cu care am întâmpinat cele mai multe dificultăţi în a le convinge despre vreun adevăr al credinţei catolice nu sunt protestanţii, ci catolicii – oamenii care merg la Liturghie în fiecare duminică şi care aleg ce doresc ei să creadă din învăţăturile Bisericii, la fel cum ai alege sau ai refuza anumite mâncăruri la cantină. Termenul des utilizat pentru a descrie genul acesta de persoane este “catolici de cantină”.

Când vă adresaţi protestanţilor, trebuie să vă bazaţi cel mai mult pe Scriptură. Puteţi să folosiţi de asemenea logica şi bunul simţ, dar aproape întotdeauna veţi reveni la Scriptură. Aşadar, nu lăsaţi Scriptura să vă sperie! Şi nu vă lăsaţi intimidaţi de cunoştinţele în Scriptură aparent superioare ale niciunui protestant. Protestantul de rând a memorat poate vreo douăzeci de versete din Scriptură pentru a discuta cu catolicii. Majoritatea versetelor, dacă nu toate, au fost scoase din context. Protestantul de rând este departe de a fi un erudit în ale Scripturii. O iubeşte şi probabil că o citeşte mai mult decât catolicul de rând (un obicei pe care ar trebui să ne străduim să îl întrecem), dar nu este aşa o teribilă forţă scripturală încât să ne fie teamă să ne angajăm cu el într-o discuţie despre Scriptură. Ce faceţi însă dacă întâmpinaţi o dificultate scripturală? Amintiţi-vă întotdeauna de punctul 3:” Nu ştiu, dar mă voi interesa şi voi reveni la tine”. Biblia este o carte catolică. Biserica Catolică a oferit-o lumii. Credinţa catolică poate fi apărată pe temeiuri pur biblice mult mai uşor decât oricare altă credinţă necatolică. Prin urmare, să nu vă fie teamă să atrageţi necatolici într-o discuţie despre Scriptură.

Când vorbiţi cu catolicii de cantină, puteţi să utilizaţi Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie (pe care nu o puteţi folosi cu protestanţii) împreună cu logica şi bunul simţ – şi niciuna să nu vă folosească. Unii dintre catolicii cu care am stat de vorbă sunt mai iraţionali şi mai ilogici chiar şi decât unii atei cu care am stat de vorbă. Când mă întâlnesc cu un catolic din acesta, îl întreb pur şi simplu dacă recită Crezul în fiecare duminică la Liturghie. “Bineînţeles că da”, îmi răspunde el, inevitabil. Apoi îi spun că atunci când îl recită trebuie să sară partea care spune: “Cred într-una sfântă, catolică şi apostolică Biserică”. Pentru că nu crede.

Totul sau nimic

Ajungem astfel la un punct important: Nu încercaţi să apăraţi credinţa catolică dacă nu credeţi ceea ce Biserica Catolică învaţă în totalitatea ei şi dacă nu puteţi să spuneţi că credeţi într-una sfântă, catolică şi apostolică Biserică. Pentru că dacă nu credeţi ceea ce învaţă Biserica Catolică în totalitatea ei, mai devreme sau mai târziu partea pe care nu o credeţi vă va fi aruncată în faţă. Lipsa de credinţă în privinţa unei anumite doctrine sau a mai multor doctrine va duce la prăbuşirea tuturor argumentelor voastre pentru credinţa în celelalte doctrine catolice. În spatele doctrinelor pe care alegeţi să le credeţi se află aceeaşi autoritate ca şi în spatele celor pe care alegeţi să nu le credeţi.

Cum ştim ce crede Biserica? Un bun început este Catehismul. După cum scrie Papa în introducere, “Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa care este în noi (cf. 1Petru 3,15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica Catolică”. Papa şi fiecare Episcop din lume ne spune că acest Catehism conţine credinţa Bisericii Catolice. Aşadar, aceasta este ceea ce noi, ca şi catolici, credem. Episcopul Anthony Pilla, un fost preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din Statele Unite, a afirmat la una dintre întâlnirile naţionale ale grupului: “Esenţial pentru adevărata reconciliere în cadrul Bisericii este principiul că a fi catolic nu este o chestiune pur personală şi subiectivă, ci una care implică şi acceptarea învăţăturilor şi practicilor Bisericii”.

Catehismul ne oferă învăţătura şi practica Bisericii. Trebuie să acceptăm aceste învăţături şi să aderăm la ele cu consimţământ religios. Dacă nu facem aceasta, ce se întâmplă? Dacă te numeşti “catolic”, dar vrei să alegi care dintre învăţăturile Bisericii să le accepţi şi care să le respingi, vei acorda oricărui om care se numeşte pe sine “catolic” dreptul de a face la fel. De exemplu, să spunem că tu crezi că ar trebui să li se permită femeilor să devină preoţi. Să mergem la Catehism, numărul 1577, care afirmă: “Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră… De aceea hirotonirea femeilor nu este posibilă”. Respingi această învăţătură? Este în regulă. Te rog să rupi această pagină din Catehismul tău. Aşa. Tocmai l-ai transformat în Catehismul Bisericii tale Catolice, dar nu şi al mele.

Aminteşte-ţi că dacă dai la o parte aceste doctrine, aşa poate să facă oricine se numeşte pe sine catolic. Aceasta îi conferă dreptul lui Joe, enoriaş la Biserică Catolică a Sfintei Îndoieli, dreptul să arunce învăţămintele Bisericii despre dreptatea socială. El nu are chef să îi hrănească pe cei flămânzi, să aibă grijă de săraci şi toate celelalte lucruri care ţin de suflet, aşa că rupe paragrafele 2401-2463. Tocmai l-a transformat în Catehismul Bisericii sale Catolice, dar nu al meu sau al tău. Consideri că este în regulă să apelezi la contracepţie? Rupe paragraful 2370 care spune că aceasta este “intrinsec rea”. Lui Joe enoriaşul nu îi plac învăţămintele Bisericii despre Euharistie? Paragrafele 1322-1419? Rupe paginile! Altcuiva nu îi plac învăţămintele din paragrafele 200-205? Le rupe! Sau cea din paragrafele 1560-1580? La gunoi cu ele!

Nu vezi ceea ce se întâmplă? Nu vezi unde duce asta? Am auzit spunându-se că există o lipsă de vocaţii de preoţi, dar nu e lipsa de vocaţii pentru papalitate. Dacă nu credem în toate acestea, dacă fiecare se numeşte pe sine însuşi Papa şi aruncă o doctrină de aici, una de acolo, atunci credinţa noastră nu mai este cea catolică. Odată ce acceptăm că principiul aderării la învăţămintele Bisericii este o chestiune de preferinţă personală, odată ce acceptăm că principiul catolicismului de cantină este legitim – oricine poate să aleagă ce adevăruri de credinţă să accepte şi ce adevăruri să respingă – atunci nu mai credem în una, catolică şi apostolică Biserică.

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2011/03/abecedarul-apologeticii

Program Sfintele pasti 2011

Promo Pasti Radio Blaj on - Line

Programul celebrarilor liturgice din Catedrala Arhiepiscopala Majora Sfanta Treime Blaj

Joia Mare - 21 Aprilie : - ora 19: Denia celor 12 Evanghelii

Vinerea Mare - 22 Aprilie: - ora 9: Orele Imparatesti si - ora 19: Prohodul Domnului

Sambata Mare - 23 Aprilie: - ora 9: Sfanta Liturghie a lui Vasile Cel Mare unita cu Vecernia

Duminica Invierii Domnului Nostru Iisus Hristos - 24 Aprilie:
- ora 00: Canonul Invierii
- ora 10: Sfanta Liturghie a lui Ioan Gura de Aur

Radio Blaj va transmite in direct toate oficiile religioase din Catedrala Sfanta Treime, pe 96,2 Fm si pe www.radioblaj.ro

Promo Pasti Radio Blaj Fm - Promo Pasti Radio Blaj Fm

Ascultă on-line Radio Blaj la accesand pagina:
http://www.radioblaj.caritas-blaj.ro/?radio-blaj-online!,13

Cuvântul sculptează!

22 Aprilie – Fantome în interior

Un băiat începu la un moment dat să sufere de coşmaruri îngrozitoare. În fiecare noapte, la puţin timp după ce adormea, îi apărea în cameră o fantomă înspăimântătoare. Îi reproşa nu doar lucrurile pe care le făcuse, ci chiar şi cele la care se gândise.

Bietul băiat era terorizat, de-a dreptul panicat atunci când mergea la culcare.

A fost văzut de către psihologi şi psihiatri, însă treburile mergeau din rău în mai rău.

Într-o zi discută cu unul dintre bunicii săi despre coşmarurile pe care le avea în fiecare noapte, iar bunicul îi propuse un plan:

-«Ia un pumn de linte, pune-le într-o cutie şi aşează-le pe o măsuţă. Când va apărea fantoma propune-i un târg: spune-i că dacă va ghici câte boabe de linte sunt în cutie, te vei pune în slujba ei în totalitate iar dacă nu ştie, ea va dispărea pentru totdeauna.»

La puţin timp după ce s-a culcat, fantoma apăru din nou. Îi vorbi despre ceea ce făcuse în decursul zilei şi despre conversaţia cu bunicul. Tânărul, urmând acel sfat pe care bunicul i-l dăduse, îi spuse:

-«Dacă ştii câte boabe de linte sunt în cutie, mă vei avea la ordinele tale pentru totdeauna. Dacă nu ghiceşti, vei dispărea şi niciodată nu vei mai apărea.»

Imediat fantoma s-a făcut nevăzută şi, din acel moment, nu l-a mai deranjat niciodată.

Ceea ce nu ştia băiatul, cu atât mai puţin putea şti fantoma „lui”.

Câte fantome nu purtăm în interiorul nostru! Cu toţii avem propriile noastre fantome, propriile noastre temeri, temeri care se alimentează din propria noastră memorie şi imaginaţie. Spovada, eliberându-ne conştiinţa, ne linişteşte, ne limpezeşte.

Trebuie să existe vreun motiv pentru care atunci când scad spovezile, creşte numărul consultaţiilor la psihiatru.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Alin Muresan - "Oricat de adanca este caderea noastra, ne putem ridica"

"Fenomenul Pitesti" in oglinzi paralele: carte, film, internet

Tanarul istoric Alin Muresan (28 de ani) este initiatorul si coordonatorul unui amplu proiect de popularizare a istoriei represiunii din timpul regimului comunist. El si-a ales ca subiect de cercetare cumplitul "experiment Pitesti", singular in blocul comunist. Pentru ca romanii sa afle si sa inteleaga "reeducarea de la Pitesti", Alin Muresan a scris o carte: "Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate" (Editura Polirom, 2007 - editia I, si 2010 - editia a II-a, revazuta si adaugita), apoi un scenariu de film documentar, "Demascarea" (2010) - care a si fost pus in opera de regizorul Nicolae Margineanu, s > i a deschis un site pe internet, intitulat "Fenomenul Pitesti".
Nascut la Oradea, Alin Muresan este absolvent al Facultatii de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii, sectia Jurnalism - Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj Napoca, si expert al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Pe 15 februarie a.c., in Aula Magna a Facultatii de Drept din Universitatea Bucuresti, in prezenta a peste 400 de persoane, a fost lansat proiectul lui Alin Muresan despre "Fenomenul Pitesti", cu cele trei componente ale sale: cartea, filmul si site-ul. Alaturi de Alin Muresan, la manifestare au vorbit regizorul Nicolae Margineanu, scriitorul Sorin Lavric, Cristian Filip (vicepresedintele Fundatiei Crestine "Parintele Arsenie Boca") si Ioan Stanomir (presedintele executiv al IICCMER). In sala s-au aflat si cativa fosti detinuti politici, printre care s-au numarat Radu Ciuceanu (care a tinut un mic discurs) si Gheorghe "Gelu" Gheorghiu, victime ale actiunii violente din Pitesti, aplaudati indelung de catre toti cei prezenti.

"Contactul cu fostii detinuti a fost determinant"

- Cand si de ce te-ai apucat sa studiezi "Fenomenul Pitesti"?

- Am inceput in ultimul an de facultate, cand am dorit sa imi fac lucrarea de licenta pe un subiect legat de represiunea comunista, pentru ca ma pasiona domeniul asta. Dar pentru ca nu imi place sa muncesc degeaba (stiam ca lucrarea nu va fi citita nici macar de membrii comisiei), am avut de la inceput in cap ideea de a o publica sub forma de volum. Cat despre subiect, nu l-am ales eu. Mi-am intrebat profesorul coordonator, d-na Ruxandra Cesereanu - care avea preocupari in domeniu - ce subiect din represiune este mai putin acoperit la noi si ea mi-a propus "fenomenul Pitesti" - cu putina teama, cred. Eu stiam despre ce e vorba si mi s-a parut foarte tentant, asa incat l-am imbratisat pe loc.

- Totusi, e destul de ciudat ca un tanar, aflat inca la anii adolescentei, sa studieze un capitol atat de negru al istoriei: represiunea comunista...

- Citisem mai multe carti legate de comunism in liceu si m-au fascinat. Prima carte nu tin minte care a fost, dar stiu ca citisem "Fenomenul Pitesti", a lui Virgil Ierunca, citisem memoriile lui Belu Silber, stiam ceva despre Lucretiu Patrascanu. In general, literatura "oficiala" pe subiect. Pe urma, in facultate, d-na Ruxandra Cesereanu ne-a adus la curs, de-a lungul timpului, cativa fosti detinuti politici, iar unul dintre ei, Raul Volcinschi, m-a impresionat atat de mult, incat i-am cerut numarul de telefon dupa seminar, desi nu sunt deloc genul de om care sa faca asta. Pur si simplu am simtit ca este ceva ce trebuie sa fac. In scurta vreme, am ajuns sa il vizitez foarte des pe domnul Volcinschi si mi-am dat seama ca oamenii care au trait evenimentele acelea in direct ascund informatii foarte valoroase, de care trebuie sa profit. Asa ca i-am cautat in Cluj pe cei care fusesera inchisi la Pitesti si am stat de vorba cu ei, in mai multe randuri, si am inceput sa inteleg mai bine fenomenul. Contactul cu fostii detinuti a fost determinant. Daca azi ma ocup inca de acest subiect, lor li se datoreaza acest lucru. Mai mult decat informatiile in sine pe care le-am aflat si care n-au fost deloc putine, m-a ajutat interactiunea directa cu ei, fiindca am constientizat ca scriu despre destinele unor oameni si nu am voie sa ma joc cu afirmatiile, ci trebuie sa fiu foarte atent si responsabil.



"Cum eu aveam cam aceeasi varsta cu a lor, cand au intrat la inchisoare, nu puteam sa nu ma pun in locul lor"

- Ce anume te-a impresionat cel mai mult in destinul acestor oameni? Crezul lor? Torturile pe care le-au indurat?

- Nu mai stiu ce m-a impresionat in mod special, iti spun cu toata sinceritatea. Imi aduc aminte insa ca aveam zile cand nu eram o companie tocmai placuta, dupa ce citeam de dimineata pana seara despre Pitesti.

Odata stiu ca am citit o scena teribila - culmea, nu legata de tortura, ci de starea fizica in care se gasea o victima - care m-a facut sa ies din sala de lectura si sa ma plimb fara directie vreun sfert de ora. Cred ca suferinta acelor oameni m-a facut sa-mi duc pana la capat demersul. Atat cea citita, pentru ca nu intelegeam cum si de ce s-au intamplat acele lucruri, dar mai ales cea pe care mi-o povesteau victimele. Erau destine frante si, cum eu aveam cam aceeasi varsta pe care au avut-o ei cand au intrat in inchisoare, nu puteam sa nu ma pun in locul lor.

- Care este cea mai impresionanta poveste pe care ai gasit-o?

- La intrebarea asta chiar ca nu pot sa raspund, e imposibil sa faci un "clasament" al suferintei. Iti spun doar cateva momente tulburatoare. Vasile Pavaloaie, una dintre victimele transformate in agresor, spunea in ancheta de mai tarziu ca se considera un criminal care nu merita sa traiasca (dar implora mila); o alta victima-agresor, Constantin Juberian, a incercat sa se sinucida in ancheta, iar ofiterii i-au reprosat faptul ca nu a asteptat pana la terminarea cercetarilor; Grigore Romanescu a fost atat de infricosat, incat la eliberare si-a denuntat toata familia; Cornel Popovici striga la un moment dat ca nu stie incotro s-o apuce, din moment ce si-a batjocorit toate principiile si reperele morale. Aproape fiecare destin este impresionant.

"Pe regizorii din umbra probabil ca nu ii vom cunoaste niciodata"

- Ai publicat o prima editie a cartii "Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate" in 2007, iar a doua, la sfirsitul anului trecut. Ce noutati aduce aceasta ultima editie?

- Destul de multe, am fost nevoit sa rescriu cartea aproape integral. In primul rand, am avut suficiente informatii cat sa pot introduce un capitol nou, dedicat vinovatilor din Securitate si din Ministerul de Interne. De asemenea, am reusit sa identific nominal aproape toate victimele din inchisoarea Pitesti si am anexat cartii aceasta lista, impreuna cu cateva date generale despre ei. Apoi, sunt multe fotografii - atat ale victimelor, cat si ale ofiterilor de Securitate, si, ca o trasatura generala, toate evenimentele si portretele sunt mult mai bine conturate. Am avut atat de multe informatii, incat mi-a fost foarte, foarte greu sa le selectez si a trebuit sa las unele pe dinafara - tocmai de aceea am creat si site-ul www.fenomenulpitesti.ro, ca ele sa nu se piarda.

- Cine sunt adevaratii vinovati ai "reeducarii" de la Pitesti?

- Probabil ca pe regizorii din umbra nu ii vom cunoaste niciodata, fiindca sunt inca intrebari fara raspuns: nu stim cu precizie cine a ordonat felul in care sa se tortureze, ori batjocorirea simbolurilor crestine. Dar ii stim (cu probe documentare) pe cei care au ordonat torturile si sunt responsabili pentru ce s-a intamplat in inchisori. E vorba, mai ales, de seful Securitatii de la acea data, Gheorghe Pintilie, si de ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu.

- Pot fi facuti vinovati detinutii care au devenit tortionari prin tortura?

- Eu sunt istoric, nu Dumnezeu. Eu prezint faptele, nu pot sa vorbesc despre vina. Este indiscutabil insa ca cei care au fost torturati nu pot fi acuzati in nici un fel. Cat despre cei care au devenit tortionari fara a fi constransi prin violenta, am descoperit ca pot fi numarati pe degetele unei maini. Si nici macar ei nu stiau la ce se va ajunge. Oricum ar fi, Dumnezeu e singurul care ii poate judeca. Noi putem doar sa invatam din tragediile lor.

"Bine ar fi sa ne mai smerim"

- Impreuna cu regizorul Nicolae Margineanu ai realizat si un film documentar, "Demascarea". Aduce informatie noua fata de carte?

- Cred ca oricine priveste filmul sau citeste cartea isi poate face o impresie destul de corecta despre ce s-a intamplat in Pitesti, dar cel mai bine este sa le parcurgi pe amandoua. Cartea transmite mai multa informatie, filmul transmite mai multa emotie. E altceva cand vezi o victima retraind momentele limita din Pitesti. Te incarca, te atinge.

- Care este scopul proiectului tau "Fenomenul Pitesti"?

- Sa retrezeasca interesul pentru istoria noastra si mai ales pentru oamenii care au trait-o, fiindca ei pot fi repere morale intr-o societate atat de confuza ca a noastra. Mi se pare ca ne dam prea usor cu parerea despre orice, mai ales despre lucrurile pe care nu le stim si la care nu ne pricepem, si avem o placere aparte in a eticheta si judeca. In parte, asta se intampla din cauza ca nu cunoastem realitatea lucrurilor despre care vorbim, si atunci eu incerc sa vin cu o solutie si sa pun la dispozitia oamenilor cat mai multe informatii despre subiect. Speranta mea este ca, odata ce aflam, sa nu mai lipim etichete in mod gratuit, sa nu mai generalizam, sa ne mai smerim... Bine-ar fi, dar cine stie daca se va intampla asta.

Lansarea proiectului - "Fenomenul Pitesti" - 15 februarie 2011

- Ce urmeaza dupa carte, film si site?

- In primul rand, urmeaza o serie de lansari ale proiectului in tara: Cluj Napoca, Timisoara, Oradea, Iasi, Pitesti, Constanta, poate si in alte locuri. Astea ma vor tine ocupat o buna perioada de timp. Apoi, la site-ul de pe internet se va lucra multa vreme de acum inainte, fiindca mai sunt multe de adaugat. Probabil ca pe viitor voi putea vorbi si de alte proiecte, am foarte multe idei, insa nu imi place sa vorbesc despre ce voi face, ci despre ce am facut. Cu siguranta insa nu imi voi schimba domeniul de interes, ma voi ocupa in continuare de represiune.

- Povesteste-ne un moment greu sau emotionant din timpul lucrului la film.

- Am fost foarte afectat la moartea parintelui Gheorghe Calciu, cu care vorbisem putin despre Pitesti, cu o zi inainte sa fie internat in spital. Dar dupa o vreme, faptul acesta m-a ambitionat sa lucrez si mai mult, ca sa nu mai patesc la fel si cu alte victime. In rest, emotii au fost multe, au fost scene la care lacrimam de fiecare data cand le priveam la montaj (si le-am privit de cate 10-15 ori), dupa cum sunt scene la care rad si acum. Si mi se pare fantastic lucrul asta: ca poti sa si zambesti, in ciuda tuturor grozaviilor, fara sa fie ceva vulgar in asta.

"Povestea ca tinerii n-ar fi interesati de comunism este doar atat: o poveste"

- Se vorbeste mult, in ultima vreme, despre "Fenomenul Pitesti". De ce e important sa cunoastem acest episod din istoria noastra recenta?

- Of, mi-ar lua o ora sa vorbesc despre asta. Cred, totusi, ca impresionant cu adevarat este felul in care oamenii care au trecut prin Pitesti au reusit sa isi revina si sa se imbunatateasca moral, fiindca sunt lipsiti de ura si de resentimente. Majoritatea vorbesc despre iertare, despre Dumnezeu, despre dragostea de tara. Probabil ca noi, cei care traim in cu totul alte conditii, dar avem fiecare micile, maruntele noastre drame personale, asta putem invata in primul rand de la ei: faptul ca oricat de adanca este caderea noastra, ne putem ridica. Si nu oricum, ci fiind mai buni decat eram inainte.

- Crezi ca generatia tanara, cea nascuta inainte cu putini ani de revolutie sau la cativa ani dupa, mai este interesata de ce s-a petrecut in comunism? Poate suporta adevaruri asa de crude?

- Am sa-ti spun doar ca la lansarea oficiala a proiectului am fost surprinsi de cat de multa lume a venit, si marea majoritate erau tineri, fapt remarcat de toti cei care au vorbit in acea seara. Urmeaza sa avem cateva evenimente la care am fost chemati de tineri sau de catre organizatii studentesti, atat in Bucuresti, cat si in tara. Asa incat povestea asta pe care o mai aud, uneori, cum ca tinerii n-ar fi interesati de comunism, este doar atat: o poveste.

- Ai semne, deja, despre reactiile legate de film si de aparitia celor doua editii ale cartii?

- Da, chiar astazi am fost nevoit sa vorbesc cu editura, fiindca nu mai sunt carti. Poate e un raspuns putin vulgar, dar cred ca e cel mai bun barometru: la o luna de zile de la aparitie, trebuie scos un tiraj suplimentar, fiindca avem foarte multe cereri. La fel, filmul se vinde foarte bine, iar site-ul de pe internet are un trafic constant bun. Deci, interesul pentru subiect este neasteptat de mare, ceea ce ne bucura.

- Stiu ca esti un om credincios. Te-a intarit in credinta ce-ai descoperit prin "Fenomenul Pitesti"?

- Pai, asa am ajuns la Biserica! Cunoscand o serie de oameni extraordinari, mi-am dat seama in ce masura credinta a fost cea care i-a tinut - pe cei care au rezistat, si cea care i-a ajutat sa-si revina - pe cei care au cazut temporar. Bunatatea si seninatatea fostilor detinuti e atat de socanta, incat n-ai cum sa nu-ti doresti sa ajungi si tu sa capeti aceasta lumina interioara. Nu e nimic smintitor in "Fenomenul Pitesti", dimpotriva. Dar, bineinteles, aici vorbesc despre mine, nu stiu daca iti raspundeam la fel daca treceam eu prin torturi.

- In opinia ta, esenta razboiului comunistilor cu "lumea veche" este una spirituala, legata preponderent de necredinta in Dumnezeu? Este comunismul un chip al Raului?

- Da, cred ca ideologia comunista este una contra naturii umane. De altfel, materialismul in sine (nu doar cel dialectic, ci si cel din zilele noastre) este contra naturii umane, pentru ca elimina din ecuatie sufletul. Or, noi simtim, gandim, suferim, ne bucuram, nu suntem doar niste roboti. Si cred ca tocmai aceasta viziune reductionista a comunismului a condus la prabusirea lui: sufletul poti sa-l sperii sau sa-l ignori o vreme, dar mai devreme sau mai tarziu, isi cere drepturile. Unul din personajele din film spune, la un moment dat, ca intrebarea care revenea mereu pe buzele agresorilor din Pitesti era: "Mai crezi in Dumnezeu?", fiindca erau si ei constienti ca numai Dumnezeu ii mai facea sa reziste pe cei care nu cedau. Si atunci, sigur ca lupta era, in primul rand, spirituala. Prima data se lovea in carne, dar apoi se ajungea invariabil la suflet. Si, desi nu-mi place sa folosesc cuvinte mari, de multe ori mi-am pus problema asta: daca regimul era pur si simplu ateu, inseamna ca Il nega pe Dumnezeu, dar acest lucru nu explica ura si pasiunea dezlantuita pe care a pus-o in a batjocori tot ce insemna simbol crestin. Or, lucrurile cumplite care s-au petrecut in Pitesti demonstreaza ca nu vorbim doar de ateism sau de agnosticism, ci de ceva mult mai profund si perfid.

Foto: IRINEL CIRLANARU

Sursa: http://www.formula-as.ro/2011/961/planete-culturale-30/alin-muresan-oricat-de-adanca-este-caderea-noastra-ne-putem-ridica-13525

Cuvântul sculptează!

21 Aprilie – A cădea şi a se ridica

Un frate călugăr a fost invitat odată să predice într-o închisoare ai cărei puşcăriaşi aveau faimă de oameni foarte periculoşi. Deţinuţii, obligaţi de către comandantul închisorii, îl aşteptau în capelă. Bunul nostru predicator, care era cam împrăştiat, se îndreptă către pupitru cu un ghinion atât de mare încât, încercând să urce treptele, se împiedică şi căzu rostogolindu-se. Hohotele de râs ale acelei audienţe atât de periculoase au fost răsunătoare, atunci când l-au văzut în acea postură ridicolă: de-a buşilea la pământ şi cu nasul însângerat.

Astfel zăcu fratele nostru o bucată de vreme, după care se ridică cu hotărâre, urcă iute treptele pupitrului şi spuse:

-«Aţi râs de mine pentru că am căzut, însă nu aţi aplaudat pentru că m-am ridicat. Asta am venit să vă spun, aceasta este esenţa predicii mele: omul se poate ridica după căderea sa. Nu contează că a comis erori foarte grave şi crime chiar; întotdeauna poate să se ridice, să-şi îndrepte viaţa, să se reabiliteze. Gândiţi-vă bine la acest lucru! Gândiţi-vă dacă nu cumva voi sunteţi încă la pământ, fără voinţa de a vă ridica! Gândiţi-vă!»

Şi împărţi asupra tuturor o binecuvântare care fu primită într-o tăcere plină de respect.

Se obişnuieşte să se spună că a cădea este foarte omeneşte, însă şi mai omeneşte este, chiar dacă nu atât de uşor, a te ridica. Statura omului se vede atunci când este în picioare, drept, nu atunci când este culcat la pământ. Cel care, după o cădere, este capabil de a se ridica, merită tot respectul şi admiraţia.

Dumnezeu ţine cont de căderile noastre şi, de asemenea, ţine cont de faptul că vrem să ne ridicăm. De aceea şi pentru aceasta a instituit sacramentul Pocăinţei sau spovada. Prin ea ne ridicăm şi căutăm puterea – harul lui Dumnezeu – pentru a sta din nou în picioare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro