Pastorala de PAȘTI 2011

Pastorala de Paşti a PS Alexandru Mesian

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

ALEXANDRU

Din mila lui Dumnezeu
şi graţie Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
Episcop român unit, greco-catolic, al Eparhiei Lugojului

Onoratului cler şi iubitului popor credincios
har, binecuvântare şi mântuire de la Dumnezeu-Tatăl
şi de la Domnul nostru Isus Cristos

Cristos a înviat!

Iubiţi fraţi întru preoţie şi iubiţi credincioşi,

Adevărat a înviat !

Aşa cum au mărturisit discipolii care L-au văzut pe Învăţătorul lor plin de viaţă, după ce L-au văzut murind pe Cruce, Cristos este într-adevăr înviat !

Învierea Sa nu este o simplă părere, o opinie, o interpretare ci este o realitate, un adevăr; apariţiile lui Isus au demonstrat realitatea Învierii Sale.

Învierea Domnului este un fapt fundamental al credinţei noastre. Sfântul Pavel a afirmat cu claritate: „Dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (conform 1 Corinteni 15,14). Corintenilor le mai spune: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor” (conform 1 Corinteni 15, 3-7).

Această mărturisire a comunităţii primitive privind Învierea este de mare valoare; ne este oferită ca o mărturie esenţială a vieţii şi învăţăturii Bisericii. Acestea fac aluzie la apariţii care nu sunt scrise în textele evanghelice, cum este această apariţie la mai mult de cinci sute de fraţi. Apariţiile lui Cristos înviat au fost mai numeroase decât cele consemnate în Evanghelie.

Din multitudinea apariţiilor care au început cu a treia zi după moartea Sa, Isus S-a arătat viu în trupul Său, trupul care a fost răstignit.

Este adevărat că nimeni nu a fost martor exact în momentul trecerii de la moarte la viaţă. Dar nimeni nu ar fi putut vedea această trecere cu ochi trupeşti.

Cristos nu a trecut din moarte la o nouă viaţă terestră, ci din moarte la viaţă cerească, o formă invizibilă, pe care nu o putem observa. Trupul Domnului s-a aflat în mormânt dar după momentul învierii s-a constatat dispariţia trupului.

*
* *

Iubiţi credincioşi,

Există o diferenţă esenţială între învierile făcute de Isus în cursul vieţii Sale pământeşti şi Învierea care a succedat morţii Sale. Fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, Lazăr au fost înviaţi şi au intrat în viaţa pământească, dar Cristos odată înviat a intrat în viaţa aceea, în starea gloriei cereşti.

După Înviere, Isus nu a revenit pe pământ pentru a-şi relua activitatea anterioară, ci numai pentru a dovedi, pentru a manifesta adevărata Sa Înviere. El S-a arătat în multiplele Sale apariţii celor destinaţi să fie martori ai Învierii. Evangheliştii ne arată cum Isus cu greu îi aduce pe apostoli la convingere, la realitatea Trupului Său înviat. La cei care credeau că sunt victime ale unei iluzii, ai apariţiei unui spirit sau a unei fantome, le zice: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că însumi eu sunt: pipăiţi-Mă şi vedeţi, că spiritul nu are carne şi oase precum vedeţi că am Eu” (Luca 24,29). Prin aceste apariţii Isus îi face pe apostolii Săi să fie încrezători, să fie învingători în îndoielile lor.

Învierea este un eveniment istoric. Ea a avut loc într-un moment determinat de istorie, a treia zi după moartea Sa. Învierea a fost, în acelaşi timp, un eveniment transistoric, căci depăşeşte cadrul ordinar al istoriei prin trecerea de la moarte la mărirea cerească.

Mărturiile care ne sunt date sunt de natură să excludă orice îndoială. Pe acest fundament recunoscut de Biserică de la originea sa noi continuăm să afirmăm că Isus Cristos cu adevărat a înviat !

Iubiţii mei fii sufleteşti, iubiţi credincioşi,

Astăzi sunt Sfintele Paşti! Astăzi a înviat Cristos din morţi şi ne-a izbăvit de moarte, de robia păcatului şi de osânda iadului.

Astăzi iadul a fost golit şi raiul s-a deschis. Astăzi îngerii cântă împreună cu oamenii biruinţa vieţii asupra morţii. Astăzi şi noi cu toţii să ne veselim împreună cu Biserica lui Cristos că nu mai suntem sub legăturile morţii şi ale întunericului. Să lepădăm, dar, întristarea şi răutatea şi grijile cele trecătoare, că Cristos a înnoit lumea prin Înviere.

Deci, să ne bucurăm, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem Sfintele Paşti şi în anul acesta şi să cântăm cu bucurie această frumoasă cântare: „Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”.

Sărbători fericite!
Cristos cu adevărat a înviat!

Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Spirit să fie cu voi, cu toţi. Amin!

† ALEXANDRU
Episcop de Lugoj

Sursa: http://documente.catholica.ro/pastorala-de-pasti-a-ps-alexandru-mesian-2011

Pastorala de PAȘTI 2011

Pastorala de Paşti a PS Virgil Bercea

Scrisoare Pastorală

la Sărbătoarea Învierii Domnului
2011

„Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33)

Dragi credincioşi,

În ziua Învierii Sale din morţi, Hristos păşeşte triumfător din mormânt pentru a-Şi întâlni Mireasa, adică Biserica, dar şi pentru a ne întâlni pe fiecare dintre noi în mod personal. Credinţa în faptul istoric al Învierii Domnului şi speranţa în promisiunile pe care Isus le-a făcut i-au motivat pe Apostoli şi pe urmaşii lor să propovăduiască această minune, care a ajuns peste veacuri până la noi. Evangheliile şi Sfinţii Părinţi ne vorbesc tocmai despre acest eveniment şi ne transmit speranţa că, împreună cu Domnul, şi noi vom învia. Şi eu doresc astăzi să vă vorbesc despre această speranţă şi nădejde.

Credinţa, spune Sfântul Pavel, „este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr. 11, 1); prin credinţă „înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu” (Evr. 11, 3); cu credinţă păstrăm tot ceea ce ne învaţă Biserica şi credinţa este aceea care ne întăreşte speranţa care nu moare. Tot Sfântul Pavel ne spune că „prin nădejde ne-am mântuit; … iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare” (cf. Rom. 8, 24-25). Speranţa ne ajută să privim şi să tindem spre viitor; cu ajutorul speranţei ne facem planuri şi ne împlinim dorinţele: speranţa este viitorul. Şi totuşi, sunt momente în viaţa noastră când atât credinţa, cât şi speranţa în Dumnezeu, ne sunt încercate de „viermele îndoielii” şi de loviturile crude ale vieţii.

Iubiţi credincioşi,

În Săptămâna Patimilor, Isus este vândut, este judecat pe nedrept, unii depun mărturie mincinoasă împotriva lui, iar soldaţii trag la sorţi să-i ia cămaşa în timp ce El atârnă pe cruce. Oamenii pe care i-a ajutat şi pe ai căror bolnavi i-a vindecat trec pe lângă El acum, „clătinându-şi capetele, şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” (Mt. 27, 39-40). La fel şi cunoscătorii de Lege, liderii poporului – cărturarii, bătrânii şi arhiereii – îl batjocoreau zicând: „pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 27, 42-43). Dintre mulţimea mare de ucenici şi oameni care-l urmau prin hotarele Israelului, vedem că sub cruce i-au fost alături doar câteva femei speriate şi „ucenicul pe care Îl iubea” (In. 19, 26). Nici vremea nu i-a fost favorabilă, pentru că „de la ceasul al şaselea”, ne spune Scriptura, întunericul a cuprins „tot pământul, până la ceasul al nouălea” (Mt. 27, 45).

În acest context, sub loviturile crude ale vieţii, de fapt ale păcatelor noastre, îl vedem pe Isus strigând pe cruce:„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit” (Mt. 27, 46). Oamenii care-l priveau, în loc să-l ajute, rămân pasivi la suferinţa Sa, spunând între ei: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască” (Mt. 27, 49). „Părăsit şi de Tatăl din ceruri” (cf. Mt. 27, 46), Isus moare, şi s-ar părea că moartea are ultimul cuvânt. „Săvârşitu-s-a”, a spus Isus pe cruce,„şi plecându-şi capul şi-a dat spiritul” (Mt. 27, 50).

Aceste ultime cuvinte ale lui Isus pe cruce ne dau măsura solitudinii totale pe care omul o simte când este lovit în viaţă. În astfel de momente grele din viaţă parcă toţi stau pasivi la suferinţele noastre, parcă întunericul a cuprins tot pământul, până şi Dumnezeu pare prea departe de noi ori, pare că ne-a părăsit. Aşa cum s-a întâmplat şi cu Isus, în astfel de momente grele din viaţa noastră cel mai adesea apare cineva care, în loc să ne dea o mână de ajutor sau o vorbă bună, aruncă sămânţa îndoielii. „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum” (Mt. 27, 43), i-au spus cărturarii lui Isus. „Lasă să vedem dacă vine Ilie să-l mântuiască” (Mt. 27, 49), spuneau oamenii. „Te ţii mereu în statornicia ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2, 9), i-a spus soţia lui Iov acestuia când a căzut bolnav. De fapt, în aceste cuvinte ale Scripturii ne regăsim fiecare atunci când suferinţa ne bântuie, când credinţa ne este încercată şi speranţa devine şovăielnică.

Dragi credincioşi,

Când Isus le-a vorbit ucenicilor şi apostolilor săi despre patima şi moartea pe care o va îndura, mereu le-a spus că „a treia zi va învia” (cf. Lc. 3, 32-33). Cu toate acestea, „ei s-au întristat foarte” (Mt. 17, 23), şi „n-au înţeles nimic din acestea” (Lc. 18, 33-34). Doar după Înviere aceste cuvinte au fost înţelese de către apostoli, ucenici şi de către femeile mironosiţe: „de ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Lc. 24, 6), le-a spus îngerul femeilor care au venit la mormânt. „Nu vă temeţi” (Mt. 28, 5). „Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Şi ele şi-au adus aminte de cuvântul Lui” (Lc. 24, 6-8). Mereu, mereu Isus i-a învăţat pe ai Săi că nedreptatea, suferinţa şi moartea nu sunt veşnice, deoarece dincolo de nedreptate, dincolo de durere, dincolo de suferinţă şi dincolo de mormânt este Învierea, este Speranţa.

Aşa cum îngerii le-au adus aminte femeilor de cuvintele de speranţă ale lui Isus, cum că a treia zi va învia, la fel şi Biserica propovăduieşte de două mii de ani credinţa în evenimentul istoric al Învierii, pentru a le aduce aminte oamenilor şi a le da speranţa că nedreptatea, suferinţa şi moartea nu sunt veşnice. „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa” (1 Cor. 6, 14), le aducea aminte Pavel creştinilor din Corint. Credinţa în Învierea Domnului a dat speranţă şi i-a motivat pe primii creştini să-L propovăduiască pe Isus la toate neamurile (cf. Mt. 28, 19), riscându-şi propria viaţă. „Pentru că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Cor. 15, 14). Aceeaşi credinţă i-a susţinut pe ai noştri dragi înaintaşi prin puşcăriile comuniste, sperând în Înviere, şi cu aceeaşi credinţă au ieşit tinerii pe străzi în 1989, sperând într-o lume mai bună.

Dragii mei,

Vremurile nu sunt acelea pe care le-am aşteptat. Crize politice, financiare, morale şi personale sunt la tot pasul, iar credinţa şi speranţa ne sunt puse la încercare în fiecare moment. Familiile sunt împărţite prin ţară şi străinătate, ne înspăimântă atâtea calamităţi naturale, precum şi nedreptatea şi suferinţa din jurul nostru; parcă întreaga lume trăieşte Vinerea Mare, parcă întreaga lume este în întuneric. În aceste vremuri este momentul să ne întoarcem la Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a ne aduce aminte de promisiunile pe care Isus ni le-a făcut: „ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi să avem speranţă” (Rom. 15, 4).

De aceea, tocmai acum de Învierea Domnului, nu trebuie să uităm că Speranţa ne poartă de la întuneric la lumină. „Cu cât se face mai întuneric în jurul nostru”, spune Edit Stein (Malgré la nuit), „cu atât mai mult trebuie să ne deschidem inima către lumina care ne vine din înălţimi”, pentru că „nici o noapte nu este atât de lungă încât să împiedice răsăritul soarelui”. Oricât de departe am fi unii de alţii, în zori răsare soarele, în zori se aduc miresmele, în zori s-au auzit cuvintele „pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Lc. 24, 5), în zori suntem încurajaţi să nu ne temem, în zori dispare oboseala şi suntem luminaţi de Lumină, în zori învie Hristos. În zori este un nou început.

Vă îndemn să faceţi din această Sărbătoare a Învierii Domnului Hristos un moment de întâlnire personală cu Mântuitorul şi de rememorare a cuvintelor pline de speranţă pe care ni le-a spus: „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33).

Vă doresc Sărbători Fericite!

Hristos a înviat!

† Virgil Bercea

Sursa: http://documente.catholica.ro/pastorala-de-pasti-a-ps-virgil-bercea-2011

Pastorala de PAȘTI 2011



Învierea lui Hristos – lumina Sfântului Botez

PASTORALĂ DE SFINTELE PAŞTI ––– 2011

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!

„Nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.”
(Romani 6, 3-4)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul acesta 2011 să fie „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii” în Patriarhia Română.

Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că între Taina Morţii şi Învierii lui Hristos şi Taina Botezului creştinilor este o legătură spirituală sfântă şi de viaţă făcătoare. Lumina şi puterea Învierii lui Hristos sunt lumina şi puterea Sfântului Botez. De aceea, în Biserica primelor veacuri, Botezul creştinilor adulţi se săvârşea în noaptea de Paşti, fiind numit şi „luminare”, iar cei botezaţi se numeau „luminaţi” (Notă: Cf. A.-G. HAMMAN, Le Baptème d'après les Pères de l'Église, Éditions Migne, Paris 1995, p. 19-20); ei purtau haine albe în toată săptămâna de după Paşti, numită şi „Săptămâna luminată”.

Taina Botezului, în dimensiunea sa pascală, a fost prefigurată în Vechiul Testament atât prin Noe, care a fost salvat de potop folosind corabia-prefigurare a Bisericii (cf. Facere cap. 6-9; 1 Petru 3, 20-21), cât şi prin ieşirea poporului ales din robia Egiptului, trecerea prin Marea Roşie (cf. Ieşirea 12, 1-51 şi 13, 1-16; 1 Corinteni 10, 1-2) iar apoi trecerea prin Iordan (cf. Iosua 4, 1-10) şi intrarea în Ţara Făgăduinţei. (Notă: Despre interpretarea patristică a acestor simboluri vezi Lothar HEISER, Die Taufe in der orthodoxen Kirche, Paulinus-Verlag Trier, 1987, p. 143-199)

Înţelesul adânc şi tainic al Botezului creştin ca moarte şi înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieţi creştine.

Moartea a venit în lume ca urmare a păcatului neascultării lui Adam faţă de Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi (cf. Romani 5, 17-19). Omul însă nu a căzut în păcat din proprie iniţiativă, ci pentru că a fost înşelat de diavolul (cf. Facere 3, 1-6, 13, 24; 2 Corinteni 11, 3; Ioan 8, 44). De aceea, Hristos, Noul Adam, îndată după botezul Său în Iordan, Se luptă cu ispitele lăcomiei care vin de la diavol: ispita de a înlocui pe Dumnezeu cu lumea materială, ca şi când omul ar fi doar o fiinţă biologică, nu şi spirituală; ispita de a stăpâni lumea exterioară, pierzându-şi însă libertatea interioară a sufletului care vine din comuniunea omului cu Dumnezeu; şi ispita slavei deşarte sau a afirmării omului prin orgoliu (cf. Matei 4, 1-11; Marcu 1, 13; Luca 4, 2-13).

Iar în partea finală a vieţii Sale pământeşti, Hristos, Noul Adam, respinge ispitele durerii, pregătite de puterile diavoleşti ascunse în oamenii care Îl urau pe nedrept pe Hristos şi încercau să-L ducă la neascultare faţă de Dumnezeu şi la ură faţă de oameni. Însă, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu până la moarte (cf. Luca 23, 46; Filipeni 2, 4-10; Romani 5, 19) şi prin iertarea greşelilor duşmanilor Săi (cf. Luca 23, 34), Hristos Domnul a biruit puterile demonice, şi „le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15), transformând astfel moartea ca plată (pedeapsă) a păcatului neascultării în moarte ca iubire faţă de Dumnezeu prin ascultare de El şi iubire faţă de oameni prin iertarea lor.

Iar pentru că iubirea smerită a lui Hristos ca om a fost mai tare decât păcatul şi moartea, Dumnezeu L-a înviat din morţi şi I-a dăruit viaţă şi slavă veşnică (cf. Filipeni 2, 4-10). Iubirea aceasta smerită şi preaslăvită a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat se dăruieşte omului prin harul Sfântului Botez, pentru ca omul care se uneşte cu Hristos să poată birui păcatul şi răutatea demonilor şi să dobândească viaţa veşnică în slava Preasfintei Treimi. Astfel, Botezul este Taina prin care ne lepădăm de Satana şi ne unim cu Hristos. De aceea, cel ce doreşte să se boteze este întrebat: „Te lepezi de Satana?”, „Te uneşti cu Hristos?” Iar el răspunde: „Mă lepăd de Satana!” şi „Mă unesc cu Hristos!” Acest legământ de la Botez sau acest vot baptismal devine programul duhovnicesc sau lupta creştinului cu păcatul în toată viaţa sa pe pământ. Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin Sfântul Botez se iartă omului păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până la Botez, se dăruieşte harul înfierii şi arvuna învierii întrucât el trece de la existenţa fără Hristos, la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede în Mine chiar dacă va muri (cu trupul) viu va fi (cu sufletul)” (Ioan 11, 25).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Întrucât la Botezul Domnului în apele Iordanului, S-a arătat Sfânta Treime, adică Tatăl a mărturisit că Iisus Hristos, Dumnezeu–Omul, este Fiul Său Cel iubit, iar Duhul Sfânt a întărit acest cuvânt adevărat al Tatălui (cf. Matei 3, 13-17), Botezul creştin se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astfel, prin Botezul în apă şi în Duh omul credincios reface legătura sa de viaţă şi iubire eternă cu Sfânta Treime, deoarece a fost creat după chipul Preasfintei Treimi când Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt noi ne unim cu întreaga Sfântă Treime. În acest sens, Părintele Stăniloae zice:

„Botezul pune pe primitorul lui în relaţie intimă nu numai cu Hristos, ci cu întreaga Sfântă Treime, căci Hristos este Fiul Tatălui şi ne face şi pe noi, în Sine, fii ai Tatălui, eliberându-ne de robia stihiilor impersonale şi a patimilor”. (Notă: Preot prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, vol. III, p. 42)

Prin Botezul în apă şi în Duhul Sfânt ca unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, întrucât „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi nu numai icoană a mormântului lui Hristos, ci şi „sânul maternal” al Bisericii, din care se nasc fiii ei duhovniceşti, după chipul maternităţii Fecioarei Maria. (Notă: Vezi SFÂNTUL CHRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheza 20, 4; DIDIM CEL ORB, Despre Sfânta Treime, II, 13; cf. A. HAMMAN, art. „Baptème”, în: Dictionnaire encyclopédique du Christianisme ancient, Paris, Cerf, 1990, p. 333)

„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere.” (Notă: TEODOR DE MOPSUESTIA, Omilii catehetice, 14, 9; cf. Olivier CLÉMENT, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaries, Paris, Stock, 1992, p. 95)

Cei care, în Biserică, lucrează prin harul Duhului Sfânt la formarea de fii şi fiice duhovniceşti devin părinţi duhovniceşti. Aceştia sunt în primul rând preoţii însoţiţi de naşii care botează, precum şi toţi duhovnicii sau învăţătorii duhovniceşti care înţeleg că înfierea baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea omului din păcat şi pregătirea lui pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică. De aceea, la sfârşitul Simbolului credinţei, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor şi aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie.”

Întrucât Sfântul Botez este începutul mântuirii omului şi arvuna vieţii veşnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi, fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii, pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc (cf. Romani 8, 16; Galateni 4, 6) şi să trăiască pururea bucuria pascală de a simţi în viaţa lor cum lucrează „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13, 13).

Astfel, viaţa creştină devine o cultivare şi o rodire permanentă a darurilor Duhului Sfânt primite la Botez, şi pecetluite cu Sfântul şi Marele Mir de preot zicând: „pecetea darurilor Duhului Sfânt”.

Prin mărturisirea dreptei credinţe şi prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (cf. Efeseni 3, 17-18) şi îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40 şi 47).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Precum odinioară, astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: „lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15).

Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica le arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceştia iubesc Biserica şi devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care îi orientează pe adulţi spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16).

Părinţii care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti şi de bucuria de-a se împărtăşi de unirea cu Hristos Cel Înviat şi de slava Preasfintei Treimi.

De asemenea, părinţii şi naşii care botează copiii, dar nu-i cresc sau nu-i educă în credinţă, nu-i iubesc cu adevărat, deoarece numai copiii botezaţi şi crescuţi în credinţă şi vieţuire creştină pot deveni buni cetăţeni ai Patriei pământeşti şi cetăţeni ai Patriei cereşti, adică ai Împărăţiei Cerurilor.

Astăzi este nevoie să cunoaştem mai mult şi mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creştin sau a purta numele lui Hristos, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul şi sincretismul religios.

Slujba Sfântului Botez trebuie citită de către noi în fiecare an, ca să înţelegem ce au spus naşii pentru noi când am fost botezaţi, copii fiind; atunci când s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului: „ca să fie vrednic de împărăţia cea nestricăcioasă”, „să se arate el fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi”, „să se facă el împreună sădit şi părtaş morţii şi învierii lui Hristos”, „să-şi păzească el haina botezului şi logodirea Duhului neîntinată şi fără prihană în ziua cea înfricoşătoare a lui Hristos”, „să se facă lui apa aceasta haină a naşterii de-a doua spre iertarea păcatelor şi spre îmbrăcăminte în nestricăciune” (Notă: Slujba Sfântului Botez, ectenia mare, în: Moliftelnic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 27).

Să ne rugăm, aşadar, Domnului nostru Iisus Hristos cel Înviat, să ne ajute să trăim în toată viaţa noastră bucuria Botezului ca bucurie a învierii sufletului nostru din moartea păcatului şi să facem roditoare darurile Sfântului Duh primite în Sfântul Botez. Iar roadele Sfântului Duh sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege” – zice Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 22).

Să înmulţim prin rugăciune şi fapte bune aceste roade ale Sfântului Botez! Să aducem bucurie acolo unde este întristare! Să ajutăm pe cei căzuţi să se ridice! Să întărim pe cei slabi! Să hrănim pe cei flămânzi material şi spiritual! Să ajutăm mai mult familiile creştine care au mulţi copii! Să preţuim pe fiecare om ca fiind o făclie de Paşti, iubită de Dumnezeu Părintele luminilor, Care ne cheamă la pacea, bucuria şi slava Împărăţiei Cerurilor.

De Sfânta şi Marea Sărbătoare a Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† D A N I E L

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Sursa: http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/binvierea_lui_hristos_lumina_sfantului_botezb_3271.html

Pastorala de PAȘTI 2011

Pastorala de Paşti a IPS Ioan Robu

Scrisoare Pastorală
la Sărbătoarea Învierii Domnului

2011

“Pe el l-au omorât atârnându-l pe lemn. Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi a îngăduit să se arate” (Fap 10,40-41).
“Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor Doisprezece” (1Cor 15,3-6).
“Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu” (Col 3,12).
“Îngerul a spus femeilor: Ştiu că-l căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniţi şi vedeţi locul unde a zăcut. Mergeţi în grabă şi spuneţi discipolilor lui: A înviat din morţi” (Mt 28,5-7).

Dragi fraţi şi surori,

“L-au omorât atârnându-l pe lemn”. Fiecare eveniment din viaţa lui Isus nu este decât împlinire a cuvântului Scripturii. Cristos nu poate fi înţeles fără să porneşti de la Sfânta Scriptură, de la Vechiul Testament. Iar dacă avem în vedere moartea pe cruce, expresia “după Scripturi” ne spune că această moarte nu a fost o simplă întâmplare, ci un fapt care intră şi este cuprins în istoria lui Dumnezeu cu poporul său. Moartea lui Isus este un eveniment în care se împlinesc cuvintele Scripturii: s-a adeverit precum a fost spus.

“A murit pentru păcatele noastre”: moartea lui Isus are o legătură cu fiecare dintre noi. Păcatul strămoşesc nu are nimic cu moartea lui Isus; nu este urmare a păcatului, ci a iubirii şi umilinţei lui Dumnezeu; este o moarte ispăşitoare care aduce împăcare cu Tatăl şi astfel devine lumină pentru popoare. A murit pe lemnul care devine poartă spre înviere.

“A înviat a treia zi, după Scripturi”. În Biblie, cuvintele “a treia zi” nu sunt atât o indicaţie cronologică, ci mai degrabă un semn al unei date decisive şi definitive. Esenţialul constă în faptul că evenimentul Învierii este conform Scripturii. Promisiunea s-a împlinit, cuvântul a devenit realitate, Isus a înviat a treia zi de la punerea în mormânt, aceasta fiind prima zi a săptămânii pentru evrei, dar pentru comunitatea creştină acea zi avea să devină pentru totdeauna Ziua Domnului, Ziua Învierii, Ziua adunării tuturor pentru a-l cinsti pe Dumnezeu. La sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea, Sfântul Ignaţiu de Antiohia spune că duminica este o caracteristică nouă, proprie creştinilor. “Cei care trăiau odinioară în obiceiurile vechi au ajuns la o nouă speranţă şi nu mai ţin Sabatul, dar trăiesc după Ziua Domnului, în care a început viaţa noastră datorită Lui şi morţii sale…” (Ad Magn. 9,1). Referitor la această înlocuire a Sabatului cu Duminica, iată ce ne spune Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa Isus din Nazaret: “Dacă se ia în considerare ce importanţă are Sabatul în tradiţia Vechiului Testament, şi aceasta în baza istoriei creaţiei şi a Decalogului, atunci este evident că numai un eveniment absolut cutremurător putea să provoace renunţarea la Sabat şi înlocuirea acestuia cu prima zi a săptămânii. Numai un fapt care s-ar fi întipărit în sufletele oamenilor cu o putere extraordinară putea să provoace o schimbare atât de importantă pentru cultura religioasă a săptămânii. Dar simple speculaţii teologice nu puteau să aibă un asemenea efect. Pentru mine, spune Papa, celebrarea Zilei Domnului, care încă de la început distinge comunitatea creştină, este unul dintre argumentele cele mai solide în sensul că de fapt în acea zi s-a întâmplat ceva extraordinar – aflarea mormântului gol şi întâlnirea cu Dumnezeu înviat” (Joseph Ratzinger – Benedetto XVI, Gesù di Nazaret. Dall’ingresso in Gerusalemme fino alla risurrezione, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano 2011, pag. 288).

“Şi i s-a arătat lui Chefa şi apoi celor Doisprezece”. Această formulă lapidară are o deosebită importanţă teologică pentru că este arătată baza însăşi a credinţei Bisericii. Pe de o parte sunt “cei Doisprezece” care sunt adevărata piatră fundamentală a Bisericii, la care se face mereu referire; pe de altă parte, este subliniată misiunea specială a lui Petru, care i-a fost dată mai întâi în Cezarea şi apoi confirmată la Cina de Taină, în cenacol (cf. Lc 22,32), şi care l-a introdus, ca să spunem aşa, în structura euharistică a Bisericii. Acum, după Înviere, Domnul i se arată mai întâi lui Petru, şi prin aceasta îi reînnoieşte încă o dată misiunea sa unică. “Dacă a fi creştini – spune acelaşi Sfânt Părinte Benedict al XVI-lea – înseamnă în mod esenţial a crede în Cel Înviat, atunci rolul particular al mărturisirii lui Petru este o confirmare a rolului încredinţat lui, de a fi stânca pe care este construită Biserica. Ioan, în istorisirea sa privind tripla întrebare a Celui Înviat adresată lui Petru – “Mă iubeşti?” – şi tripla misiune de a paşte turma lui Cristos, a subliniat încă o dată cu claritate această misiune a lui Petru pentru credinţa întregii Biserici (In 21,15-17). În acest fel istoria Învierii devine în sine însăşi ecleziologie: întâlnirea cu Domnul Înviat este misiune şi-i dă Bisericii care tocmai se năştea forma sa” (op. cit., pag. 289).

“Căutaţi cele de sus”. Învierea lui Isus este un eveniment în istorie şi totodată mai presus de istoria obişnuită, căci prin această Înviere ia fiinţă o nouă dimensiune a vieţii şi a destinului oamenilor. Isus aparţine acum sferei divine şi eternităţii, împreună cu trupul său înviat. De acum înainte – spunea odată Tertulian – “spirit şi sânge” au un loc în Dumnezeu (De resurrect. mort., 51, 3: CC lat., II, 994). «Chiar dacă omul, conform naturii sale, este creat pentru nemurire, numai acum există locul în care sufletul său nemuritor găseşte “spaţiul”, acea “corporalitate” în care nemurirea capătă sens întrucât este comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga omenire reconciliată. Acest lucru este înţeles de scrisorile Sfântului Paul către Coloseni (1,12-23) şi Efeseni (1,3-23) când vorbesc despre corpul cosmic al lui Cristos, arătând astfel că trupul transformat al lui Cristos este şi locul în care oamenii intră în comuniune cu Dumnezeu şi între ei şi astfel pot trăi pentru totdeauna în plinătatea vieţii indestructibile… În Înviere a fost începută o dimensiune care ne interesează pe toţi şi a creat pentru toţi un nou “spaţiu” de viaţă şi de a fi cu Dumnezeu”» (op. cit., pag. 304).

Căutaţi cele de sus! Învierea lui Isus a deschis calea învierii noastre; ca oameni botezaţi, nu putem uita că suntem îndreptaţi spre cer, nici că viaţa noastră “este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu”. Pentru creştini, “cele de sus” reprezintă semnul destinului omului: “noi toţi care cu faţa acoperită privim ca într-o oglindă gloria Domnului, suntem schimbaţi în acelaşi chip al lui tot mai glorios, prin Duhul Domnului” (2Cor 3,18).

“Nu este aici, căci a înviat după cum a zis”. Îngerul Învierii din Evanghelia Sfântului Matei este vocea Tatălui, lumina sa orbitoare, simbol al atmosferei divine în care Cristos Înviat s-a reîntors. Îngerul proclamă de două ori Crezul Bisericii: “A înviat! A înviat din morţi”, şi cu un gest arată semnificaţia Paştelui. “Îngerul a rostogolit piatra, apoi s-a aşezat pe ea”, arătând astfel triumful definitiv al lui Dumnezeu asupra morţii. Credincioşii sunt invitaţi “să vadă mormântul” lui Cristos, mormânt gol. Căci Cristos este în “a treia zi” a veşniciei, şi întru “cele de sus” ale gloriei lui Dumnezeu, soarele fără apus al zilei şi luminii nesfârşite.

“Mergeţi şi spuneţi… A înviat din morţi”. Nu numai femeile evlavioase, dar şi apostolii au ascultat de această poruncă peste care stă acel cuvânt: “Aşadar, mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile” (Mt 28,19).

Vestirea apostolilor, cu entuziasmul şi îndrăzneala lor, este de neconceput fără un contact real al lor cu evenimentul cu totul nou şi neaşteptat care-i împingea să vorbească despre Cristos Înviat. Numai un fapt real şi de o calitate absolut nouă era în stare să facă posibilă vestirea apostolilor care nu poate fi explicată cu speculaţii sau experienţe interioare, mistice. În îndrăzneala şi noutatea sa, vestirea apostolică primea viaţă de la forţa de nestăvilit a unui eveniment pe care nici un om nu l-a visat şi care întrecea orice imaginaţie: Isus din Nazaret a înviat.

Un predicator anonim din secolul al V-lea, pe care Tradiţia l-a confundat multă vreme cu Sfântul Augustin, îşi începe astfel predica de Paşti: “Natura, care până acum era moartă, sărbătoreşte învierea împreună cu Domnul. Gingaşa frumuseţe a pomilor ce dau să tot înverzească şi cea a florilor de multe culori, formează împreună un unic semn de bucurie. Cerul, trist până acum şi apăsat de umbra groasă a norilor rătăcitori, acum zâmbeşte către pământ. Bolta cerului şi suprafaţa pământului cântă împreună lui Cristos Dumnezeu şi om adevărat care a înviat din morţi” (G. Ravasi, Secondo le Scritture, Ed. Piemme, pag. 97-98).

Venim şi noi cu vocile noastre slabe şi păcătoase şi ne unim cu lauda pe care o aduce lui Cristos Înviat întreaga creaţie împreună cu toată Biserica răspândită pe tot rotogolul pământului.

Tuturor credincioşilor, călugăriţelor şi călugărilor, persoanelor consacrate şi preoţilor, precum şi celor de bunăvoinţă, Sărbători fericite de Sfintele Paşti, pace şi binecuvântare!

Cristos a înviat!

+ Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

Sursa: http://documente.catholica.ro/pastorala-de-pasti-a-ips-ioan-robu-2011

Pastorala de PAȘTI 2011

„Veniţi să ne închinăm Sfintei Învieri a lui Cristos!”

† LUCIAN,

prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Har vouă şi pace de la Cristos Domnul nostru cel Înviat din morţi!
Întâmpinăm şi în acest an mărita sărbătoare a Paştelui cu inima plină de bucurie şi cu pacea sufletească dătătoare de speranţă, cântând împreună cu Biserica:
“Învierea lui Cristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Isus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Cristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Cristos.” (Catavasia Învierii)
În această însemnată Sărbătoare, preaiubiţii mei, ne regăsim cu toţii împreună în Biserică pentru a lăuda tainica lucrare a lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Fiul Său din morţi şi pentru a ne face părtaşi luminii cereşti care luminează viaţa noastră a credincioşilor. Suntem aşadar, sub călăuza luminii care ne poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu, în această împreună stare a noastră în adunarea liturgică, marcată de bucurie pentru Cel ce a biruit răul, păcatul şi moartea.
Cu aceste îndemnuri fireşti la bucurie, izvorâte din atmosfera sărbătorii, în dorinţa de a gusta din plin semnificaţia Învierii Domnului, aş dori, iubiţi credincioşi, să parcurgem împreună într-un itinerar spiritual mărturia Scripturii referitoare la Înviere, aşa cum este redată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 al Evangheliei sale.
Credinţa este o ancoră tare a vieţii omului, care îl susţine, îl luminează şi îl transformă printr-un înnoit mod de a fi, de a gândi şi simţi. Fără credinţă, omul este mai sărac sufleteşte, mai singur şi mai străin, iar orizontul vieţii lui se întinde doar până la mormânt.
După mărturia Scripturii, Isus a fost răstignit pe cruce, a murit, a fost înfăşurat în giulgiu şi a fost pus în mormânt. Aceasta este experienţa comună a tuturor oamenilor, gustă moartea ca un destin de la care nu se pot sustrage. Pe intrarea mormântului lui Isus a fost pusă o lespede mare de piatră care sigila mormântul pentru totdeauna, şi împreună cu acesta, o viaţă exemplară trăită de Mântuitorul. Deşi era în mormânt, faptele, învăţăturile şi sfaturile lui Isus nu au murit odată cu El, ci au rămas în sufletele apostolilor şi a celor care L-au cunoscut şi însoţit, aşa cum amintirea unei persoane iubite rămâne în sufletul nostru cel puţin atât timp cât trăim. Amintirea cea mai vie a unei persoane este dragostea pentru ea care împleteşte în mireasma sublimului chipul ideal al celui pe care l-am cunoscut. Ea devine legătură care uneşte şi moartea nu separă persoanele ci doar trupurile lor însufleţite.
Pornind de la această experienţă comună a naturii omeneşti, vedem cum Maria Magdalena merge dis de dimineaţă la mormântul lui Isus, deşi era încă întuneric, mânată de dragostea pentru binefăcătorul ei şi vede piatra ridicată de pe mormânt. O nouă grijă şi încă o spaimă după cea trăită în Vinerea Mare, oare cine să-L fi luat pe Domnul? Unde L-au pus? Grijile şi încercările par a nu se mai sfârşi, ci mai mult se înmulţesc şi se amplifică în măsura în care dragostea faţă de Dumnezeu este mai sinceră şi interesul faţă de semeni este mai mare. Ce paradox!
Aceeaşi îngrijorare îi cuprinde pe cei doi apostoli ai lui Isus: Petru şi Ioan, care la auzul veştii aleargă şi ei la mormânt într-o cursă făcută mai mult cu inima, ca şi atunci când am vrea nu numai să ne convingem, dar şi să aflăm adevărul. Dragostea ne împinge şi adevărul ne atrage într-o măsură care depăşeşte logica şi deschide viaţa spre orizonturi noi percepute doar de inimă. Aceasta este dinamica credinţei care atrage şi în acelaşi timp împlineşte, nelinişteşte şi dă certitudini, dă răspunsuri dar le şi ascunde. Misterul lui Dumnezeu rămâne mai presus de mintea omenească fără să se ascundă în totalitate, ci se dezvăluie pe măsura căutării Lui în ceea ce omul identifică ca bine, frumos şi adevăr.
Apostolul Ioan ajunge mai repede la mormânt, dar nu intră, ci sosind Petru, intră în mormânt şi vede giulgiurile puse jos şi mahrama înfăşurată la o parte. Apoi, intră şi Ioan şi a văzut şi a crezut (v.8). Cei doi apostoli nu-L văd pe Mântuitorul, ci doar semnele morţii Lui, însă nu îşi aduc aminte de Scriptură, şi de faptul că Învierea era prevestită, ci se întorc la ai lor nedumeriţi, întrebători, dar şi edificaţi. Doar cel mai tânăr dintre apostoli, care se ştia iubit de Mântuitorul şi la rândul său Îl iubea, punându-şi viaţa în slujba unui ideal alături de Isus, vede semnele morţii abandonate şi crede. Nu crede pentru că mai întâi Îl vede pe Isus înviat, ci crede în absenţa lui pentru că inima îi spune mai mult decât ceea ce vede. Dragostea şi credinţa sunt complementare precum sufletul şi mintea care vede măreţia lui Dumnezeu în lucrările Sale, sintetizate în versurile cântării: Cerul şi marea, tot ce e în ea, sufletul, zarea şi inima mea, toate se-nchină Creatorului şi mulţumită îi dau Domnului.
Mormântul este gol, locul morţii se transformă în semnul vieţii pentru că Dumnezeu este Viaţă.
Apostolii se conving de Învierea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile când închişi fiind de frica iudeilor, vine Isus în mijlocul lor cu salutul: pace vouă! Apoi le arată mâinile şi coasta Sa ca o garanţie a identităţii Lui. Ceea ce văd nu e închipuire şi nici sugestie colectivă, ci este Domnul Însuşi înviat din morţi. Scriptura ne spune doar că ei s-au bucurat, dar putem înţelege dincolo de bucuria firească ce s-a întâmplat în mintea şi sufletul lor. Ce transformare instantanee a minţii care are certitudinea, a omului care înţelege trecutul şi se înţelege pe sine în acea luminare fulgerătoare a sensului. Totul se leagă, de la cuvântul Scripturii cu promisiunea lui Dumnezeu, la viaţa personală cu aşteptările şi destinul ei. Totul capătă sens în lumina Învierii lui Cristos, viaţa şi moartea, binele şi răul, durerea şi fericirea. Din acest moment apostolii pot să vestească şi să mărturisească ceea ce din punct de vedere omenesc este imposibil, că Cel Răstignit a Înviat. Această experienţă unică le marchează întreaga lor viaţă, fiind de fapt şi punctul de plecare, naşterea Bisericii care este trimisă de Mântuitorul să vestească în întreaga lume şi la tot omul că mântuirea este posibilă.
Ioan Gură de Aur într-un comentariu pe care îl face la întâia Epistolă către Corinteni, surprinde bine şi elocvent ceea ce s-a întâmplat în sufletul apostolilor odată convinşi de învierea Mântuitorului:
“Cum putea să le vină în minte celor doisprezece oameni săraci şi ignoranţi, care şi-au petrecut viaţa pe râuri şi lacuri, să întreprindă o astfel de operă? Poate că ei niciodată nu au intrat într-un oraş sau într-o piaţă publică şi atunci cum s-au gândit să înfrunte lumea întreagă? Că au fost fricoşi şi speriaţi o afirmă în mod clar cine a scris despre viaţa lor fără să disimuleze sau să ascundă defectele lor, ceea ce constituie o garanţie majoră a veridicităţii celor spuse. Acesta, deci, povesteşte că atunci când Isus a fost arestat după ce făcuse atâtea minuni, toţi apostolii fugiseră. Cum se explică deci că aceştia nu au ştiut să reziste unui grup de iudei, atunci când Isus era în viaţă, în timp ce zăcând El mort şi îngropat şi potrivit necredincioşilor nu a înviat, şi deci nu putea să vorbească, cum au primit de la El atâta curaj de a se dezlănţui victorioşi în întreaga lume? Nu ar fi trebuit oare să spună: şi acum…? Nu a putut să se salveze pe Sine însuşi, cum va putea să ne apere pe noi? Nu a fost în stare să se protejeze pe Sine, cum va putea să ne ţină de mână dacă e mort? În viaţă nu a reuşit să cucerească nici măcar o naţiune şi noi doar cu numele Lui va trebui să cucerim lumea? Nu ar fi oare o nebunie nu să te implici într-o asemenea operă ci doar să o gândeşti? Este evident deci, că dacă nu L-ar fi văzut înviat şi nu ar fi avut dovada inconfundabilă a puterii Sale, nu s-ar fi expus la atâta risc.”
Iubiţi credincioşi,
Participând astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în acest luminat praznic, mărturisim fiecare dintre noi legătura profundă şi tainică care există între Cristos cel Înviat şi noi credincioşii. Deşi este un eveniment unic, Învierea Domnului nu aparţine doar istoriei şi trecutului, ci şi prezentului prin chemarea permanentă la reînnoirea vieţii. Sfintele Taine ale Bisericii nu sunt altceva decât semnele vizibile ale harului lui Dumnezeu care îmbracă diferitele realităţi ale vieţii pe care o sfinţeşte.
Arhieparhia noastră a dedicat acest an Sfintei Taine a Căsătoriei, în dorinţa de a ne reaminti învăţătura Bisericii şi de a reîmprospăta memoria credincioşilor, a soţilor şi soţiilor, prin aprofundarea sfintei Taine pe care au primit-o la căsătoria religioasă.
Timpul istoric pe care îl parcurgem, denumit şi postmodernitate, este marcat şi de un relativism şi subiectivism acerb, care refuză orice instanţă morală obiectivă în ordonarea valorilor şi supune totul convenienţei arbitrare. Acest context îşi lasă amprenta asupra stabilităţii familiei şi asupra mentalităţii tinerilor care se pregătesc pentru viaţa de familie, considerată şi trăită doar în dimensiunea ei istorică, fără referinţă la sacralitatea dobândită prin Taina Căsătoriei. Ori credinţa noastră în Învierea lui Cristos fundamentează tocmai legătura noastră cu Dumnezeu care ne-a descoperit şi dovedit dragostea Sa pentru noi prin moartea şi Învierea Fiului Său. Noi, creştinii, suntem înrădăcinaţi prin botez pe această nouă realitate care ne permite trăirea unei dimensiuni noi în care viaţa este configurată şi hrănită de dragostea lui Dumnezeu. Nu putem să trăim ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ci tocmai faptul că aparţinem Bisericii, mărturisindu-ne creştini ne obligă la referinţa fundamentală: legătura dintre Cristos şi Biserică. De altfel, această referinţă stă la baza Tainei Sfintei Căsătorii aşa cum Sfânta Scriptură consemnează în Epistola către Efeseni 5,21-33.
În aceste versete legătura de iubire dintre soţi este văzută în contextul mai larg al iubirii pe care o are Cristos faţă de Biserica Sa. Aşa precum El s-a dat pe Sine însuşi pentru ea, şi prin jertfa Sa de pe cruce a dat viaţă Bisericii, adică nouă credincioşilor, la fel şi iubirea dintre soţi este actualizarea şi participarea la acest dar.
“Supuneţi-vă unii altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este (…) Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (…) Cel ce-şi iubeşte soţia pe sine se iubeşte, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică” (v.21-32)
Sfântul apostol Pavel, dând sfaturi soţilor creştini, foloseşte termenii de supunere şi iubire ca termeni sinonimi pentru a sintetiza atitudinea reciprocă a soţilor în trăirea vieţii de familie. Supunerea nu presupune o înjosire, ci o referinţă la o instanţă superioară, într-o ierarhie care Îl are în vârf pe Dumnezeu, aşa cum iubirea nu este o împlinire egoistă a unei nevoi, ci mai curând o dăruire totală şi gratuită în aceeaşi linie ierarhică, dar de data aceasta pornind de la Dumnezeu spre om. Supunerea şi iubirea se referă la ambii soţi în dialogul demnităţii personale care oglindeşte fiinţa profundă a omului de chip şi asemănare cu Dumnezeu.
În perspectiva creştină, căsătoria este una dintre cele şapte Taine întrucât legătura de iubire şi respect dintre soţi face referinţă, este semn şi actualizare a unei iubiri globale şi totale a lui Cristos faţă de Biserică. Biserica este susţinută în istorie de această jertfă de iubire statornică şi permanentă şi este oglindită de atâtea familii demne care îşi trăiesc viaţa în fidelitate până la sfârşit. De aceea, mă gândesc cu multă recunoştinţă la toate acele familii, care deşi sunt în nevoi, nu se lasă copleşite de povara lipsei, ci luptă împreună pentru un scop comun. În aceeaşi cinste rămân soţii care trec peste divergenţele inerente şi dificultăţile opiniilor contrare, privind la binele comun şi la binele copiilor.
Biserica este familia lărgită a noastră a tuturor iar comunităţile parohiale sunt o extensie a familiei domestice care trăieşte din credinţă. Ar fi de dorit ca viaţa în comunitatea parohială să fie mereu însufleţită de spiritul de slujire şi de colaborarea cât mai strânsă dintre credincioşi, care să se susţină reciproc în toate bucuriile şi încercările vieţii.
Iubiţi credincioşi,
O comunitate răvăşită de neîncrederea membrilor care o compun, este o comunitate suferindă. Sunt mulţi factori care cauzează o atare atitudine, dar aş menţiona în special unul şi anume: lipsa de credinţă sau credinţa imatură.
Continuând cu itinerarul nostru spiritual aşa cum este sugerat de textul biblic pe care l-am propus la început, remarcăm drumul anevoios al apostolilor de a crede în Înviere. Acest drum este sintetizat şi reprezentat de atitudinea apostolului Toma, care la arătarea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile, nu era prezent în comunitatea celor unsprezece. Deşi i se spune cu convingere şi însufleţire: “L-am văzut pe Domnul” (Io 20,25), el nu se încrede în spusele fraţilor săi, ci doreşte să se convingă el însuşi nemijlocit şi direct: “dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (v.25). Atitudinea de neîncredere în semeni, în ceilalţi, umbreşte serios autenticitatea raportului uman. O familie, o comunitate şi o societate dacă se bazează pe încredere creşte armonios şi respectul dintre oameni este o consecinţă a ei. În caz contrar, totul se năruie, iar dubiul şi frica pun stăpânire pe sufletul omului. Societatea românească în ansamblul ei este divizată şi adversitatea prevalează dialogului. Neîncrederea se naşte din minciună şi injustiţie şi este alimentată de interesul propriu sau de grup. Ca atitudini în sine, acestea sunt grăitoare pentru o societate care se revendică a fi creştină şi sunt contrazise de experienţa de credinţă autentică.
După alte opt zile, în următoarea Duminică, atunci când apostolii erau din nou împreună, Isus se arată din nou comunităţii şi îl invită pe Toma să creadă, să se convingă aşa precum el se aştepta: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (v.27). De data aceasta, asistăm la o emoţionantă şi profundă mărturisire de credinţă, profesată de apostolul surprins şi convins: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v.28). Această mărturisire de credinţă îi permite Mântuitorului să definească o nouă fericire destinată cititorilor Scripturii: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (v.29).
Credinţa este mediată de mărturia apostolilor şi de continuitatea Bisericii, nu este rodul exaltării religioase sau psihologice, ci este mai curând o victorie a lui Isus Înviat asupra dubiilor scepticilor şi necredincioşilor. Dovada elocventă a Învierii Domnului este comunitatea creştină adunată în Biserică în toate duminicile şi sărbătorile de peste an. De aceea, Vă îndemn părinteşte să Vă amintiţi mereu de ziua Domnului, cinstind-o prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin cultivarea unei atitudini frăţeşti bazată pe încredere. Mărturia grăitoare în apostolat şi în societate este exemplul personal şi cel comunitar, care pot să îi apropie pe cât mai mulţi de credinţă şi Biserică.
Cu aceste gânduri, iubiţi fii sufleteşti, Vă însoţesc în rugăciune pe fiecare dintre Dumneavoastră, familiile şi pe cei dragi ai Dumneavoastră. Mă alătur cu compasiune de cei bolnavi şi sunt alături de cei singuri.
Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morţi!
Cristos a Înviat!

† LUCIAN

Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco – Catolică

Sursa: http://www.ziarulunirea.ro/2011/04/veniti-sa-ne-inchinam-sfintei-invieri-a-lui-cristos

Celebrăm Paştele deodată, dar din coincidenţă

Anul acesta data celebrării Paştelui, la 24 aprilie, coincide pentru creştinii de tradiţie orientală şi pentru cei de tradiţie occidentală. Însă e vorba de o pură coincidenţă de calcule: în Occident şi în Orient se folosesc două calendare diferite pentru calcularea zilei de Paşte, cel gregorian în Occident şi cel iulian în Orient. Este a cincea oară în decursul ultimului deceniu când credincioşii din diferitele tradiţii creştine celebrează deodată cea mai importantă sărbătoare creştină. Şi anul trecut s-a întâmplat, dar pentru a avea din nou această coincidenţă va trebui aşteptat anul 2017 şi anul 2025.

“Fie ca celebrarea Paştelui să îşi poată asuma o semnificaţie tot mai ecumenică”, este urarea secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), pastorul norvegian Olav Fykse Tveit, care adaugă: “Într-o lume divizată de sărăcie şi de violenţă este important ca noi să vorbim într-un singur glas în mărturisirea prin acţiuni şi cuvinte că Isus Cristos răstignit a înviat”. Din anul 1980 liderii religioşi apartenenţi ambelor tradiţii au început o muncă intensă pentru a găsi o dată comună. Munca a fost reluată la reuniunea din anul 1997 la Alep, în Siria, ce a marcat un pas semnificativ. Urarea secretarului general al CMB este ca “în următorul deceniu, creştinii de diferite tradiţii să poată lucra împreună într-un climat de încredere reciprocă şi de responsabilitate. Numai în acest mod se va putea ajunge în sfârşit la un acord cu privire la data comună pentru celebrarea Paştelui”.

Într-o scriere din anul 2009, Mons. Eleuterio Fortino, mare protagonist al dialogului cu Orientul, decedat recent, scria cu privire la această problemă: “Desigur, noi toţi creştinii credem că Isus Cristos a înviat a treia zi. Şi acesta este faptul decisiv, important, caracterizant al credinţei creştine. Totuşi, diferenţierea celebrării este o anomalie gravă pentru mărturia creştină în lume”. Agenţia SIR a stat de vorbă cu pr. Gino Battaglia, director al Oficiului Conferinţei Episcopale Italiene pentru Ecumenism şi Dialog, despre semnificaţia Paştelui comun pentru toţi creştinii pentru Italia şi Europa. Interviul a apărut pe InfoSapientia.ro

- Ce semnificaţie are data comună a Paştelui?

- Dintr-o întâmplare legată de calculele calendarului, anul acesta, şi este pentru a doua oară, Paştele cade la aceeaşi dată. Este un fapt care într-un fel ne aminteşte de un vis: ca toţi creştinii să poată deodată celebra cea mai importantă sărbătoare creştină. Chiar dacă eu nu aş dramatiza problema Paştelui comun, fiind legată de probleme neesenţiale de credinţă, ci de calendar. Nu este vorba că unitatea Bisericii nu poate să fie în viitor o unitate în care şi diferitele tradiţii de rit să fie într-un fel conservate. Desigur, Paştele unit, adică posibilitatea ca toţi creştinii să îşi unească glasurile lor pentru a cânta Aleluia de Înviere aminteşte de o problemă de fond care este aceea a unităţii creştinilor în faţa lumii. Aşadar, este o chemare ca toţi creştinii să vorbească într-un singur glas mărturisind Evanghelia împreună, pentru că, dacă sunt despărţiţi, această mărturie în mod inevitabil slăbeşte.

- Ce tip de mesaj pot da creştinii împreună astăzi?

- Astăzi mai ales în Europa şi în Italia suntem scufundaţi într-un moment cenuşiu, în care sunt puţine viziunile, cu atât mai puţine visele şi speranţele. Paştele vine fără îndoială ca un mesaj de Înviere, care ne spune că numai iubirea ne salvează de cenuşiul în care au căzut orizonturile noastre. Suntem într-o perioadă de acomodare, ce s-a văzut, de exemplu, în dificultatea de a-i primi pe cei care fug din Africa de Nord. Italia a fost în linia întâi în gestionarea acestei urgenţe ciocnindu-se cu o dificultate a Europei de a da un ajutor. Există parcă impresia unei lente retrageri a Europei din istorie. Şi Paştele vine ca o chemare la o trezire spirituală care poate ajuta să se trăiască timpul prezent.

- Ce urare de Paşte vreţi să adresaţi fraţilor din alte Biserici prezenţi în Italia?

- Dată fiind prezenţa mare a ortodocşilor în Italia, datorată mai ales de imigraţiei, aş spune că urarea pentru ei este aceea de a fi primiţi. Şi această urare este valabilă desigur şi pentru protestanţii numeroşi care vin în Italia urmând aceleaşi drumuri ale imigraţiei. Nu trebuie să uităm că peste jumătate din imigranţii prezenţi pe teritoriul nostru sunt creştini. Motiv pentru care urarea este ca toţi să aibă parte de primire şi ca Paştele să fie pentru toţi o zi de sărbătoare. Şi apoi aş vrea să adaug că acest semn al Paştelui unit să fie un semn de speranţă pentru viitorul nostru. Se vorbeşte mult despre noua evanghelizare a Europei, însă această evanghelizare presupune o unitate a creştinilor, adică cere ca toţi creştinii să fie uniţi pentru a comunica împreună Evanghelia şi a înfrunta uniţi problemele omului contemporan.

Sursa: vedeţi aici

Semnificaţia corectă a lumânării de la slujba Învierii

Pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă semnează astăzi în Ziarul Lumina un articol despre “Semnificaţia corectă a lumânării de la slujba Învierii”. Aminteşte pentru început diverse semnificaţii cu care a fost “investită” lumânarea pascală. “Astfel, în unele părţi ale ţării, după ce această lumânare este aprinsă în biserică, de la preot, adusă acasă, este stinsă de grinda casei, iar semnul lăsat de fumul ei prin stingere indică numărul anilor casei respective. De asemenea, există superstiţia că dacă lumânarea de la slujba Învierii va rămâne aprinsă tot drumul până acasă, dorinţele purtătorului ei se vor împlini. Unii păstrează lumânarea tot anul şi o aprind în zilele cu necazuri sau greutăţi, căutând în această practică o soluţie facilă pentru problemele lor. Alţii afumă cu ea vitele, iar vânătorii o folosesc ca pe un fel de semn bun pentru activitatea lor.”

Şi autorul continuă: “Despre toate acestea (pe lângă care, poate, vor fi existând şi altele asemănătoare), trebuie spus răspicat, sunt deformări regretabile ale adevăratei spiritualităţi izvorâte din evenimentul suprem al Învierii. Din păcate, pe lângă semnificaţiile autentice ale marilor repere creştine, au crescut, asemenea buruienilor nefolositoare de pe lângă arborii sau florile care înfrumuseţează creaţia şi inspiră sufletul, şi o sumedenie de credinţe greşite care nu fac decât să întunece splendoarea duhovnicească genuină a respectivelor evenimente sau învăţături.” Izvorul luminii lumânării purtate la Paşti “este Trupul jertfit şi înviat al Domnului Hristos. Aici este tâlcul, limpede, înalt şi cutremurător totodată, al luminii pascale. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. ‘În lumina Învierii, Ortodoxia vede sensul şi puterea Crucii, percepe vremelnicia morţii, transformată în trecere, prezintă destinaţia ultimă a omului: îndumnezeirea lui; caută să pătrundă taina Bisericii şi a Euharistiei (remediu al nemuririi) şi întrezăreşte sensul final al istoriei şi al cosmosului’, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în ‘Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti’.”

“Iată cum lumânarea pe care o purtăm aprinsă la Înviere constituie un îndemn la însuşirea roadelor Minunii care a produs-o, nu la exploatarea ei superstiţioasă şi frivolă. Trebuie, aşadar, să ne lăsăm luminaţi lăuntric de ea, rodind la rândul nostru lumină spirituală, prin credinţă şi faptele iubirii creştine.”

Sursa: vedeţi aici