„Veniţi să ne închinăm Sfintei Învieri a lui Cristos!”
† LUCIAN,
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu, Arhiepiscop Major, Onoratului cler împreună slujitor, cuvioşilor călugări şi călugăriţe, iubiţilor credincioşi greco-catolici şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
Har vouă şi pace de la Cristos Domnul nostru cel Înviat din morţi!
Întâmpinăm şi în acest an mărita sărbătoare a Paştelui cu inima plină de bucurie şi cu pacea sufletească dătătoare de speranţă, cântând împreună cu Biserica:
“Învierea lui Cristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Isus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Cristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi, toţi credincioşii, să ne închinăm sfintei Învierii lui Cristos.” (Catavasia Învierii)
În această însemnată Sărbătoare, preaiubiţii mei, ne regăsim cu toţii împreună în Biserică pentru a lăuda tainica lucrare a lui Dumnezeu, care L-a înviat pe Fiul Său din morţi şi pentru a ne face părtaşi luminii cereşti care luminează viaţa noastră a credincioşilor. Suntem aşadar, sub călăuza luminii care ne poartă spre întâlnirea cu Dumnezeu, în această împreună stare a noastră în adunarea liturgică, marcată de bucurie pentru Cel ce a biruit răul, păcatul şi moartea.
Cu aceste îndemnuri fireşti la bucurie, izvorâte din atmosfera sărbătorii, în dorinţa de a gusta din plin semnificaţia Învierii Domnului, aş dori, iubiţi credincioşi, să parcurgem împreună într-un itinerar spiritual mărturia Scripturii referitoare la Înviere, aşa cum este redată de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 al Evangheliei sale.
Credinţa este o ancoră tare a vieţii omului, care îl susţine, îl luminează şi îl transformă printr-un înnoit mod de a fi, de a gândi şi simţi. Fără credinţă, omul este mai sărac sufleteşte, mai singur şi mai străin, iar orizontul vieţii lui se întinde doar până la mormânt.
După mărturia Scripturii, Isus a fost răstignit pe cruce, a murit, a fost înfăşurat în giulgiu şi a fost pus în mormânt. Aceasta este experienţa comună a tuturor oamenilor, gustă moartea ca un destin de la care nu se pot sustrage. Pe intrarea mormântului lui Isus a fost pusă o lespede mare de piatră care sigila mormântul pentru totdeauna, şi împreună cu acesta, o viaţă exemplară trăită de Mântuitorul. Deşi era în mormânt, faptele, învăţăturile şi sfaturile lui Isus nu au murit odată cu El, ci au rămas în sufletele apostolilor şi a celor care L-au cunoscut şi însoţit, aşa cum amintirea unei persoane iubite rămâne în sufletul nostru cel puţin atât timp cât trăim. Amintirea cea mai vie a unei persoane este dragostea pentru ea care împleteşte în mireasma sublimului chipul ideal al celui pe care l-am cunoscut. Ea devine legătură care uneşte şi moartea nu separă persoanele ci doar trupurile lor însufleţite.
Pornind de la această experienţă comună a naturii omeneşti, vedem cum Maria Magdalena merge dis de dimineaţă la mormântul lui Isus, deşi era încă întuneric, mânată de dragostea pentru binefăcătorul ei şi vede piatra ridicată de pe mormânt. O nouă grijă şi încă o spaimă după cea trăită în Vinerea Mare, oare cine să-L fi luat pe Domnul? Unde L-au pus? Grijile şi încercările par a nu se mai sfârşi, ci mai mult se înmulţesc şi se amplifică în măsura în care dragostea faţă de Dumnezeu este mai sinceră şi interesul faţă de semeni este mai mare. Ce paradox!
Aceeaşi îngrijorare îi cuprinde pe cei doi apostoli ai lui Isus: Petru şi Ioan, care la auzul veştii aleargă şi ei la mormânt într-o cursă făcută mai mult cu inima, ca şi atunci când am vrea nu numai să ne convingem, dar şi să aflăm adevărul. Dragostea ne împinge şi adevărul ne atrage într-o măsură care depăşeşte logica şi deschide viaţa spre orizonturi noi percepute doar de inimă. Aceasta este dinamica credinţei care atrage şi în acelaşi timp împlineşte, nelinişteşte şi dă certitudini, dă răspunsuri dar le şi ascunde. Misterul lui Dumnezeu rămâne mai presus de mintea omenească fără să se ascundă în totalitate, ci se dezvăluie pe măsura căutării Lui în ceea ce omul identifică ca bine, frumos şi adevăr.
Apostolul Ioan ajunge mai repede la mormânt, dar nu intră, ci sosind Petru, intră în mormânt şi vede giulgiurile puse jos şi mahrama înfăşurată la o parte. Apoi, intră şi Ioan şi a văzut şi a crezut (v.8). Cei doi apostoli nu-L văd pe Mântuitorul, ci doar semnele morţii Lui, însă nu îşi aduc aminte de Scriptură, şi de faptul că Învierea era prevestită, ci se întorc la ai lor nedumeriţi, întrebători, dar şi edificaţi. Doar cel mai tânăr dintre apostoli, care se ştia iubit de Mântuitorul şi la rândul său Îl iubea, punându-şi viaţa în slujba unui ideal alături de Isus, vede semnele morţii abandonate şi crede. Nu crede pentru că mai întâi Îl vede pe Isus înviat, ci crede în absenţa lui pentru că inima îi spune mai mult decât ceea ce vede. Dragostea şi credinţa sunt complementare precum sufletul şi mintea care vede măreţia lui Dumnezeu în lucrările Sale, sintetizate în versurile cântării: Cerul şi marea, tot ce e în ea, sufletul, zarea şi inima mea, toate se-nchină Creatorului şi mulţumită îi dau Domnului.
Mormântul este gol, locul morţii se transformă în semnul vieţii pentru că Dumnezeu este Viaţă.
Apostolii se conving de Învierea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile când închişi fiind de frica iudeilor, vine Isus în mijlocul lor cu salutul: pace vouă! Apoi le arată mâinile şi coasta Sa ca o garanţie a identităţii Lui. Ceea ce văd nu e închipuire şi nici sugestie colectivă, ci este Domnul Însuşi înviat din morţi. Scriptura ne spune doar că ei s-au bucurat, dar putem înţelege dincolo de bucuria firească ce s-a întâmplat în mintea şi sufletul lor. Ce transformare instantanee a minţii care are certitudinea, a omului care înţelege trecutul şi se înţelege pe sine în acea luminare fulgerătoare a sensului. Totul se leagă, de la cuvântul Scripturii cu promisiunea lui Dumnezeu, la viaţa personală cu aşteptările şi destinul ei. Totul capătă sens în lumina Învierii lui Cristos, viaţa şi moartea, binele şi răul, durerea şi fericirea. Din acest moment apostolii pot să vestească şi să mărturisească ceea ce din punct de vedere omenesc este imposibil, că Cel Răstignit a Înviat. Această experienţă unică le marchează întreaga lor viaţă, fiind de fapt şi punctul de plecare, naşterea Bisericii care este trimisă de Mântuitorul să vestească în întreaga lume şi la tot omul că mântuirea este posibilă.
Ioan Gură de Aur într-un comentariu pe care îl face la întâia Epistolă către Corinteni, surprinde bine şi elocvent ceea ce s-a întâmplat în sufletul apostolilor odată convinşi de învierea Mântuitorului:
“Cum putea să le vină în minte celor doisprezece oameni săraci şi ignoranţi, care şi-au petrecut viaţa pe râuri şi lacuri, să întreprindă o astfel de operă? Poate că ei niciodată nu au intrat într-un oraş sau într-o piaţă publică şi atunci cum s-au gândit să înfrunte lumea întreagă? Că au fost fricoşi şi speriaţi o afirmă în mod clar cine a scris despre viaţa lor fără să disimuleze sau să ascundă defectele lor, ceea ce constituie o garanţie majoră a veridicităţii celor spuse. Acesta, deci, povesteşte că atunci când Isus a fost arestat după ce făcuse atâtea minuni, toţi apostolii fugiseră. Cum se explică deci că aceştia nu au ştiut să reziste unui grup de iudei, atunci când Isus era în viaţă, în timp ce zăcând El mort şi îngropat şi potrivit necredincioşilor nu a înviat, şi deci nu putea să vorbească, cum au primit de la El atâta curaj de a se dezlănţui victorioşi în întreaga lume? Nu ar fi trebuit oare să spună: şi acum…? Nu a putut să se salveze pe Sine însuşi, cum va putea să ne apere pe noi? Nu a fost în stare să se protejeze pe Sine, cum va putea să ne ţină de mână dacă e mort? În viaţă nu a reuşit să cucerească nici măcar o naţiune şi noi doar cu numele Lui va trebui să cucerim lumea? Nu ar fi oare o nebunie nu să te implici într-o asemenea operă ci doar să o gândeşti? Este evident deci, că dacă nu L-ar fi văzut înviat şi nu ar fi avut dovada inconfundabilă a puterii Sale, nu s-ar fi expus la atâta risc.”
Iubiţi credincioşi,
Participând astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în acest luminat praznic, mărturisim fiecare dintre noi legătura profundă şi tainică care există între Cristos cel Înviat şi noi credincioşii. Deşi este un eveniment unic, Învierea Domnului nu aparţine doar istoriei şi trecutului, ci şi prezentului prin chemarea permanentă la reînnoirea vieţii. Sfintele Taine ale Bisericii nu sunt altceva decât semnele vizibile ale harului lui Dumnezeu care îmbracă diferitele realităţi ale vieţii pe care o sfinţeşte.
Arhieparhia noastră a dedicat acest an Sfintei Taine a Căsătoriei, în dorinţa de a ne reaminti învăţătura Bisericii şi de a reîmprospăta memoria credincioşilor, a soţilor şi soţiilor, prin aprofundarea sfintei Taine pe care au primit-o la căsătoria religioasă.
Timpul istoric pe care îl parcurgem, denumit şi postmodernitate, este marcat şi de un relativism şi subiectivism acerb, care refuză orice instanţă morală obiectivă în ordonarea valorilor şi supune totul convenienţei arbitrare. Acest context îşi lasă amprenta asupra stabilităţii familiei şi asupra mentalităţii tinerilor care se pregătesc pentru viaţa de familie, considerată şi trăită doar în dimensiunea ei istorică, fără referinţă la sacralitatea dobândită prin Taina Căsătoriei. Ori credinţa noastră în Învierea lui Cristos fundamentează tocmai legătura noastră cu Dumnezeu care ne-a descoperit şi dovedit dragostea Sa pentru noi prin moartea şi Învierea Fiului Său. Noi, creştinii, suntem înrădăcinaţi prin botez pe această nouă realitate care ne permite trăirea unei dimensiuni noi în care viaţa este configurată şi hrănită de dragostea lui Dumnezeu. Nu putem să trăim ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ci tocmai faptul că aparţinem Bisericii, mărturisindu-ne creştini ne obligă la referinţa fundamentală: legătura dintre Cristos şi Biserică. De altfel, această referinţă stă la baza Tainei Sfintei Căsătorii aşa cum Sfânta Scriptură consemnează în Epistola către Efeseni 5,21-33.
În aceste versete legătura de iubire dintre soţi este văzută în contextul mai larg al iubirii pe care o are Cristos faţă de Biserica Sa. Aşa precum El s-a dat pe Sine însuşi pentru ea, şi prin jertfa Sa de pe cruce a dat viaţă Bisericii, adică nouă credincioşilor, la fel şi iubirea dintre soţi este actualizarea şi participarea la acest dar.
“Supuneţi-vă unii altuia, întru frica lui Cristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Cristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este (…) Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (…) Cel ce-şi iubeşte soţia pe sine se iubeşte, căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Cristos Biserica (…) Taina aceasta mare este; iar eu zic în Cristos şi în Biserică” (v.21-32)
Sfântul apostol Pavel, dând sfaturi soţilor creştini, foloseşte termenii de supunere şi iubire ca termeni sinonimi pentru a sintetiza atitudinea reciprocă a soţilor în trăirea vieţii de familie. Supunerea nu presupune o înjosire, ci o referinţă la o instanţă superioară, într-o ierarhie care Îl are în vârf pe Dumnezeu, aşa cum iubirea nu este o împlinire egoistă a unei nevoi, ci mai curând o dăruire totală şi gratuită în aceeaşi linie ierarhică, dar de data aceasta pornind de la Dumnezeu spre om. Supunerea şi iubirea se referă la ambii soţi în dialogul demnităţii personale care oglindeşte fiinţa profundă a omului de chip şi asemănare cu Dumnezeu.
În perspectiva creştină, căsătoria este una dintre cele şapte Taine întrucât legătura de iubire şi respect dintre soţi face referinţă, este semn şi actualizare a unei iubiri globale şi totale a lui Cristos faţă de Biserică. Biserica este susţinută în istorie de această jertfă de iubire statornică şi permanentă şi este oglindită de atâtea familii demne care îşi trăiesc viaţa în fidelitate până la sfârşit. De aceea, mă gândesc cu multă recunoştinţă la toate acele familii, care deşi sunt în nevoi, nu se lasă copleşite de povara lipsei, ci luptă împreună pentru un scop comun. În aceeaşi cinste rămân soţii care trec peste divergenţele inerente şi dificultăţile opiniilor contrare, privind la binele comun şi la binele copiilor.
Biserica este familia lărgită a noastră a tuturor iar comunităţile parohiale sunt o extensie a familiei domestice care trăieşte din credinţă. Ar fi de dorit ca viaţa în comunitatea parohială să fie mereu însufleţită de spiritul de slujire şi de colaborarea cât mai strânsă dintre credincioşi, care să se susţină reciproc în toate bucuriile şi încercările vieţii.
Iubiţi credincioşi,
O comunitate răvăşită de neîncrederea membrilor care o compun, este o comunitate suferindă. Sunt mulţi factori care cauzează o atare atitudine, dar aş menţiona în special unul şi anume: lipsa de credinţă sau credinţa imatură.
Continuând cu itinerarul nostru spiritual aşa cum este sugerat de textul biblic pe care l-am propus la început, remarcăm drumul anevoios al apostolilor de a crede în Înviere. Acest drum este sintetizat şi reprezentat de atitudinea apostolului Toma, care la arătarea Mântuitorului în seara aceleiaşi zile, nu era prezent în comunitatea celor unsprezece. Deşi i se spune cu convingere şi însufleţire: “L-am văzut pe Domnul” (Io 20,25), el nu se încrede în spusele fraţilor săi, ci doreşte să se convingă el însuşi nemijlocit şi direct: “dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (v.25). Atitudinea de neîncredere în semeni, în ceilalţi, umbreşte serios autenticitatea raportului uman. O familie, o comunitate şi o societate dacă se bazează pe încredere creşte armonios şi respectul dintre oameni este o consecinţă a ei. În caz contrar, totul se năruie, iar dubiul şi frica pun stăpânire pe sufletul omului. Societatea românească în ansamblul ei este divizată şi adversitatea prevalează dialogului. Neîncrederea se naşte din minciună şi injustiţie şi este alimentată de interesul propriu sau de grup. Ca atitudini în sine, acestea sunt grăitoare pentru o societate care se revendică a fi creştină şi sunt contrazise de experienţa de credinţă autentică.
După alte opt zile, în următoarea Duminică, atunci când apostolii erau din nou împreună, Isus se arată din nou comunităţii şi îl invită pe Toma să creadă, să se convingă aşa precum el se aştepta: “Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios” (v.27). De data aceasta, asistăm la o emoţionantă şi profundă mărturisire de credinţă, profesată de apostolul surprins şi convins: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (v.28). Această mărturisire de credinţă îi permite Mântuitorului să definească o nouă fericire destinată cititorilor Scripturii: “Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (v.29).
Credinţa este mediată de mărturia apostolilor şi de continuitatea Bisericii, nu este rodul exaltării religioase sau psihologice, ci este mai curând o victorie a lui Isus Înviat asupra dubiilor scepticilor şi necredincioşilor. Dovada elocventă a Învierii Domnului este comunitatea creştină adunată în Biserică în toate duminicile şi sărbătorile de peste an. De aceea, Vă îndemn părinteşte să Vă amintiţi mereu de ziua Domnului, cinstind-o prin participarea la Sfânta Liturghie şi prin cultivarea unei atitudini frăţeşti bazată pe încredere. Mărturia grăitoare în apostolat şi în societate este exemplul personal şi cel comunitar, care pot să îi apropie pe cât mai mulţi de credinţă şi Biserică.
Cu aceste gânduri, iubiţi fii sufleteşti, Vă însoţesc în rugăciune pe fiecare dintre Dumneavoastră, familiile şi pe cei dragi ai Dumneavoastră. Mă alătur cu compasiune de cei bolnavi şi sunt alături de cei singuri.
Vă dorim tuturor Sărbători Sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus cel Înviat din morţi!
Cristos a Înviat!
Arhiepiscop şi Mitropolit al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco – Catolică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu