Cuvântul sculptează!

17 Februarie – Nu are rost

Un puşti de patru ani, întorcându-se de la grădiniţă îi spune mamei sale:

-Mamă, nu merită să merg la grădiniţă. Dacă tot nu ştiu să citesc nici nu ştiu să scriu iar doamna nu mă lasă să vorbesc… de ce să mă mai duc?

Raţionamentul copilului este limpede şi logic: ceea ce acolo se face – a citi şi a scrie – el nu ştie să o facă; iar ceea ce el ştie să facă – să vorbească – nu este lăsat să facă. În consecinţă, acela nu este locul lui.

Problema este că se pleacă de la o premisă falsă: grădiniţa, şcoala, nu este doar pentru a face ceea ce se ştie a face, dar pentru a învăţa ceea ce nu se ştie.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu viaţa: este o şcoală continuă. Este rău atunci când cineva se declară satisfăcut cu ceea ce ştie deja.

Aici, în viaţă, ne aflăm pentru a învăţa să facem mai mult şi, mai ales, pentru a învăţa să facem mai bine ceea ce deja facem.

Nu putem spune: „ajunge”. Cât timp trăim, putem şi trebuie să ne îmbunătăţim. Mulţumiţi? Da!; Satisfăcuţi, însă? Niciodată!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

16 Februarie – Cheia lumii

Într-o duminică după-amiază, tatăl citea ziarul iar fiul cel mai mic, de cinci ani, nu-l lăsa în pace. În ziar era o pagină cu harta lumii. A rupt-o şi a făcut-o bucăţi după care i le-a dat copilului spunând:

-Să vedem dacă eşti în stare să ordonezi bucăţile şi să refaci harta lumii.

Copilul a plecat cu bucăţile de hârtie. Tatăl, în acel moment, se gândea la o bună bucată de timp cât va reuşi să citească ziarul în tihnă. Însă la doar câteva minute după aceea, copilul reveni cu harta perfect recompusă.

-Cum ai putut să faci atât de repede harta? – l-a întrebat tatăl.

-A fost foarte uşor, tată. Pe spatele hărţii era chipul unui om. L-am reconstruit mai întâi pe el şi, în felul acesta, am rezolvat şi harta lumii.

Pe hârtie, calea pe care a aflat-o copilul era cea mai uşoară şi simplă. În realitate, este singura cale, nu există o alta: lumea se va pune la punct doar reconstituind omul, inima fiecăruia în parte.

Măsurile legale şi politice vor putea să facă ceva, fără îndoială, însă niciodată nu vor rezolva o problemă morală.

Atunci când cineva se luptă pentru ca să devină puţin mai bun, deja face ca lumea să se amelioreze. Iar atunci când cineva caută să-i ajute pe alţii să fie mai buni, în felul acesta face ca lumea să fie mai bună.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

15 Februarie – A îndulci ştirea

Un copil, de vreo şapte ani, ajungând de la şcoală îi spune mamei sale:

-Mamă, eu nu mai merg la şcoală.

-De ce, puiule?

-Păi profesorul l-a bătut pe un copil şi toţi râdeau de el.

-Dar tu ce făceai? Râdeai şi tu?

-Nu. Eu plângeam.

-Ce inima bună ai, dragul mamei! Plângeai pentru că îţi părea rău?

-Nu. Plângeam pentru că mă durea.

Nu este acelaşi lucru a plânge din compasiune faţă de cel care suferă cu a plânge pentru că suferi tu ceva.

Când e vorba de o faptă rea, ar trebui să ne doară pentru dauna pe care şi-o face acela care face răul respectiv şi pentru ofensa adusă Domnului pe care o presupune răul făcut. Compasiunea faţă de suferinţa celor care îl înconjoară este esenţială pentru un creştin. Nu putem trece cu indiferenţă peste cel care suferă. Trebuie să-i alinăm durerea.

„Nu poţi să trăieşti cu spatele la mulţime: trebuie să ai sârguinţă de a o face fericită” (Camino, 32).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

14 Februarie – Prescripţie medicală

Medicul îl vizitează la domiciliu pe unul dintre pacienţii săi. Văzând o ameliorare de la ultima lui vizită încoace, îi spune:

-Astăzi văd că sunteţi mult mai bine, arătaţi formidabil.

-Păi o fi datorită medicamentului pe care mi l-aţi prescris – spune bolnavul cu ironie. De fapt, am urmat întru totul instrucţiunile de pe flacon.

-A, da? Şi ce spuneau instrucţiunile?

-„A se menţine flaconul ermetic închis”.

Destul de mulţi creştini – în ordinea supranaturală – gândesc la fel ca bolnavul: că fără a lua medicamentele vor fi mai sănătoşi. Spun ei – dezvinovăţindu-se – că „cei care merg la Biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc sunt mai răi decât ceilalţi”.

Biserica este sfântă pentru că este înzestrată cu numeroşi sfinţi, însă este astfel mai ales pentru că deţine toate mijloacele necesare pentru a ne sfinţi: doctrina şi sacramentele.

Eficacitatea sa depinde de uzul pe care îl facem de ele. Medicamentul, pentru ca să-şi facă efectul, trebuie să fie luat. O întrebare pe care trebuie să ne-o facem fiecare este următoarea: cum mă folosesc eu de mijloacele de sfinţire pe care Biserica mi le oferă?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Recenziile mele...

Anticarul sau

cum să găsești o comoară traducând o carte

Dacă ești un fan al genului scriitoricesc tipic lui Dan Brown, Umberto Eco sau mai nou romancierului Simon Toyne, atunci neapărat trebuie să te adâncești în lectura cărții Anticarul, un bestseller semnat de Julián Sánchez și publicat de editura Alffa în colecția Strada ficțiunii, 2011.

Din primele pagini ale cărții trăiești alături de alți cititori „pasiunea unui bătrân anticar dornic să înțeleagă trecutul prin intermediul moștenirii generațiilor anterioare”[1], Artur Aiguader, un negustor de antichităţi cu obiecte alese de pe piața neagră, recunoscut de cei din branșă ai Barcelonei, și care, datorită unui material de mare valoare, este ucis cu sânge rece.

Nu înainte de a părăsi lumea aceasta, mai apucă să-i expedieze o epistolă fiului său adoptiv, Enrique Alonso, un scriitor care, din dorința exagerată de a dărui lumii gândurile sale prin intermediul cărților, stă zile întregi în fața PC-ului pentru a le scrie.

Datorită acestor împrejurări el este nevoit să se întoarcă în Barcelona pentru înmormântarea și luarea în posesie a moștenirii rămase de la Artur. Dar, misiunea lui, se pare, nu se încheie aici. Poliția îl cheamă imediat spre a afla de la el anumite informații și pentru continuarea anchetei.

Dorința de a-l demasca pe criminalul tatălui său adoptiv și descoperirea secretelor dintr-un document rămas netradus, nu-i dau pace, astfel că, împreună cu fosta lui soție, Bety, încep o adevărată și dificilă misiune.

De acum, deschide-ți mintea pentru a descoperi descrieri ce incită imaginația și pătrunde în lumea autorului, un arbitru de baschet, căruia i-a luat câţiva ani să scrie acest material și care, a așteptat alți 15 pentru a-l vedea tipărit, azi fiind citit în 8 limbi diferite.

Cartea te conduce în locuri ce poate nici nu le-ai vizitat dar cu care rămâi în gând ca și cum ieri ai trecut pe acolo. Personajele îți devin atât de familiare, datorită descrierilor amănunțite și a cunoașterii vieții lor trecute, încât ai să le visezi.

Împreună cu Enrique, atât Bety cât și Manolo, un cunoscut expert filolog, ce din păcate își va pierde viața chiar înainte de a face o valoroasă descoperire, se preocupă de traducerea unui jurnal secret din secolul XV al unui arhitect ce a lucrat la construcția magnificei Catedrale din Barcelona. Textul latin, ascuns de anticarul Artur și descoperit lui Enrique, se pare că i-a aparținut lui Casadevall, care știa despre existența unui obiect mistic și avea misiunea de a-l ascunde de orice muritor, numit Piatra lui Dumnezeu și datând din timpurile regelui David, ce dă puteri nebănuite posesorului.

Despre acest jurnal, Bety spune: „Valoarea sa intrinsecă depășește cu mult potențiala valoare materială, lăsând la o parte misterul care planează asupra. Toți cercetătorii perioadei Evului Mediu și-ar tăia bucuroși o mână ca să intre în posesia lui”[2].

În căutarea obiectului pierdut în timp și care a făcut ca două civilizații diferite să se rănească mereu, se pare că este pornit și cel care i-a curmat viața lui Artur, iar Enrique este convins că îl va descoperi înaintea lui și-l va deconspira.

Lasă-te condus de autor într-o poveste ce are tot ceea ce îi trebuie unei cărți de succes: crimă, suspans, acțiune, dragoste, misticism și nu o lăsa din mână până nu afli alături de personaje, misterioasa piatră a lui Dumnezeu!

---

[1] Simon Toyne, Anticarul, Ed. Alffa, București, 2011, p. 26.

[2] Idem, p. 132.

P.S. Merită să citești un interviu realizat cu autorul…

http://www.allcafe.ro/2011/11/julian-sanchez-autorul-anticarul-scrisul-si-baschetul-sunt-parti-esentiale-ale-vietii-mele

Mai vezi și o recenzie video Omul care aduce cartea:

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_julian-sanchez-anticarul-traducere-de-alexandra-reocov-editura-allfa_14834.html

Articolul curent face parte din campania vALLuntar iniţiată de Grupul Editorial ALL.

Vezi mai multe pe: http://www.allcafe.ro/2012/01/regulament-campanie-valluntar

---

[1] Simon Toyne, Anticarul, Ed. Alffa, București, 2011, p. 26.

[2] Idem, p. 132.

Cuvântul sculptează!

13 Februarie – Lume mai bună

La o oră de religie cu elevi de unsprezece-doisprezece ani, preotul le vorbea despre crearea lumii de către Dumnezeu în şase zile. Unul dintre elevi interveni şi spuse:

-Părinte, dar dacă Dumnezeu este atotputernic, de ce nu a făcut o lume perfectă, o lume mai bună?

-Pentru că se gândea să te pună pe tine în ea pentru ca să continui lucrarea sa şi să o perfecţionezi.

Acel băiat rămase tăcut şi gânditor pentru că, astfel stând lucrurile, nu mai era atât de uşor de criticat.

Multe din lucrurile care merg prost în lumea aceasta ar înceta de a mai fi astfel dacă, în loc de a le critica, am căuta să le îmbunătăţim.

„Nos sumus tempora” (Timpurile suntem noi), spunea Sfântul Augustin. De fiecare dintre noi depinde ca timpurile să fie rele sau bune. Vor fi ceea ce fiecare dintre noi este.

Ce fel de timpuri fac eu posibil să existe?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

12 Februarie – Nu ne năştem, ne facem (devenim)

Pe una din străzile Atenei un fizionomist îl urmărea atent chipul lui Socrate. După ce l-a privit o vreme şi-a dat verdictul:

-Socrate este un mâncău, un afemeiat, un beţiv, un scandalagiu şi un mincinos.

Auzindu-l discipolii, indignaţi, se pregăteau să-l pedepsească pe acel şarlatan care îndrăznea să-l insulte pe maestrul lor. Însă Socrate îi opri spunând:

-Liniştiţi-vă! Acest domn spune adevărul adevărat. Eu aş fi toate acestea şi chiar mai rău dacă nu aş lupta să nu fiu astfel.

Socrate nu s-a născut „Socrate”, s-a făcut, a devenit.

Condiţiile naturale – care sunt date în fiecare – influenţează şi chiar mult. Educaţia care se primeşte de asemenea are mare importanţă. În schimb cel mai mare procent din ceea ce suntem este munca, strădania proprie. Ne facem. Mai mult decât „materialului” din care unul este făcut, se datorează luptei şi efortului pentru a se face şi a se îmbunătăţi.

A urca presupune sudoare. A coborî, a se degrada, este foarte uşor. Şi aici este valabilă vorba aceea, că „ceea ce merită, costă”.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro