Preafericitul Părinte Lucian Mureşan va fi creat Cardinal de Papa Benedict al XVI-lea în Consistoriul de sâmbătă, 18 februarie 2012, împreună cu alţi 21 de Cardinali. Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, va fi al treilea Cardinal din istoria Bisericii Catolice din România. Redacţia în limba română a Radio Vatican ne propune un amplu interviu cu Preafericitul Lucian.
- Cu cât realizez mai mult însemnătatea evenimentului de care Domnul, aş spune, m-a învrednicit – e impropriu, nimeni nu este vrednic pentru aşa o demnitate, cu atât mai puţin probabil persoana care vă vorbeşte – realizez din întrebarea pe care mi-aţi adresat-o şi am reţinut povara mai mult decât demnitatea. Este povară în adevăratul sens al cuvântului, pentru oricine, oricine ar fi fost numit de către Sfântul Părinte – desigur, la inspiraţia de Sus. Cât mă priveşte personal, niciodată nu am putut să gândesc aşa ceva, dar nici acum nu realizez în suficientă măsură că am fost găsit de către Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea să îmbrăţişez această cruce. Dar din respectul pe care l-am avut de mic copil şi toată vremea vieţii mele faţă de Biserica lui Cristos, şi în mod particular faţă de Biserica în care Domnul a hotărât să vin la viaţă, într-o familie de doisprezece copii, realizez ce mare dar din partea Proniei Cereşti este acesta, mai întâi pentru Biserica martirizată, Biserica Greco-Catolică, care, este ştiut, în 1948 cu brutalitate a fost suprimată, arestaţi fiind toţi Episcopii în viaţă, şi dintre aceştia, în cea mai mare parte, şi-au găsit sfârşitul în temniţele cele mai grele din România…
Dintre ei, apoi, nici astăzi încă nu se cunosc cu certitudine locurile, mormintele, dacă se poate spune, acolo unde îşi dorm somnul de veci. Acestea mă onorează, martirajul Bisericii noastre, martirajul Episcopilor noştri, a căror ridicare la cinstea sfintelor altare o aşteptăm, ca urmare a procesului de canonizare care deja este în derulare. Vedeţi, aceasta este ceea ce, oarecum, mă linişteşte sufleteşte, că în ciuda neputinţelor, în ciuda vârstei mele, şi a tuturor greutăţilor prin care mi-a fost dat să trec în viaţă, greutăţi pe care le-am acceptat totdeauna cu resemnare şi nu de puţine ori chiar cu bucurie, le-am primit ca din mâna Providenţei Divine, şi ca atare, în aşteptare, în sfântă aşteptare, a venit la vremea hărăzită, potrivită, a venit şi eliberarea Bisericii noastre, eliberare atât cât a fost şi este, pentru că, notez, spre ştiinţa tuturor, şi cei din ţară o ştiu prea bine şi nu numai cei din ţară, că încă Biserica Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma încă este persecutată! Toate le-am primit şi continuăm să le primim din mâna Domnului, cu acelaşi devotament faţă de Biserică, faţă de Magisteriul Bisericii, personal, faţă de Supremul Pontif al Romei.
- Veţi fi al treilea Cardinal din istoria Bisericii Catolice din România. Ce amintiri de suflet vă leagă de primii doi Cardinali, mărturisitori eroici ai fidelităţii faţă de Scaunul lui Petru în vremurile de prigoană?
- Răspunsul meu va fi separat. Pe primul Cardinal, fostul Episcop de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hossu, l-am cunoscut foarte, foarte sumar, şi mai exact la o vizită când se găsea în ultimele zile ale vieţii sale, în domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani de la periferia Bucureştiului. În ciuda tuturor opreliştilor de acolo şi a prezenţei securiştilor, Domnul mi-a ajutat să pătrund, însoţit de încă unul dintre colegii de teologie şi bun prieten, să îi sărutăm mâinile acestui martir, acestui sfânt martir pentru noi, şi să îl ascultăm, să ne spună îndemnul său. Nu l-am cunoscut în activitatea pastorală deloc.
În schimb, mulţumesc Domnului pentru că, pe cel de al doilea Cardinal, respectiv dr. Alexandru Todea, l-am cunoscut chiar, aş putea să spun, cu ani mulţi înainte de a cădea pe patul de suferinţă. De altfel, pe când era Mitropolit al Bisericii noastre, în clandestinitate, înainte de evenimentele din decembrie ’89, mi-a comunicat în taină că Sfântul Părinte de veşnică pomenire, acum, Fericitul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, între ceilalţi confraţi Episcopi nou numiţi, m-a desemnat şi pe mine pentru Dieceza de Maramureş. A fost o surpriză totală şi atunci, pentru mine, dar ca şi înainte şi în continuare, am spus şi atunci: “Fie voia ta, Doamne, nu după cum eu voiesc!”
Niciodată în viaţă nu aş fi putut să tind spre astfel de dorinţe. O singură, fierbinte, foarte fierbinte dorinţă am avut: de a ajunge preot. Şi această dorinţă a mea coincidea cu dorinţa mamei mele, care mă îndemna totdeauna spunându-mi: “Din zece feciori, măcar unul să fie oferit Domnului, şi să slujească, preot, la altarul Domnului”. A fost cu atât mai dureros pentru mine că atunci când, mai târziu, îmi spunea aceste cuvinte, eu eram deja preot clandestin, hirotonit în secret. Nu puteam să îi spun mamei mele, nici mamei mele care m-a născut şi m-a crescut, dar eram preot şi îi mulţumeam bunului Dumnezeu şi atunci. Aceasta mi-a fost dorinţa foarte fierbinte, şi aceasta Domnul mi-a oferit-o drept cel mai mare dar al vieţii mele. Tot ce a fost de acolo încoace nu a fost după dorinţa mea deloc, nu a coincis cu dorinţa mea, dar am acceptat cu aceleaşi cuvinte: “Fie voia ta, Doamne!”
Aş dori să revin: comunicatul, în taină încă, pe care mi l-a adus Mitropolitul de atunci Alexandru Todea, cel care avea să devină al doilea Cardinal, l-am primit prin el, aşadar, şi tot el a fost consacratorul principal al celui care devenea primul Episcop greco-catolic de Oradea după ’90, regretatul, acum, Episcop Vasile Hossu, dimpreună şi eu, la monumentul Ostaşului Român din parcul municipal din Baia Mare. Acolo am fost consacraţi Episcopi de către al doilea Cardinal. L-am cunoscut mai bine, l-am cunoscut mai târziu apoi, după ce a căzut la pat, pe care a zăcut mai bine de zece ani. L-am cunoscut aici şi mai bine, mai ales că acelaşi Sfânt Părinte Ioan Paul al II-lea m-a numit mai târziu, în ’94, succesor al Cardinalului ca Mitropolit de Alba Iulia şi Făgăraş. Acestea au fost aşadar, sau cel de al doilea mai ales, farurile drumului meu în bezna comunismului mai înainte şi mai târziu, apoi, în ciuda tuturor greutăţilor pe care le-a parcurs Biserica noastră.
- În timpurile noastre, marcate de alte ideologii, familia creştină are un rol din ce în ce mai mare în transmiterea credinţei. Cât de mult a cântărit în creşterea tânărului Lucian Mureşan exemplul primit de la părinţi?
- Aş vrea să subliniez din început că Domnul a făcut în aşa fel încât, nu numai prin numărul copiilor din această familie – cum aminteam, doisprezece copii – ci şi prin starea lor materială, era o familie simplă, modestă şi, cu toată convingerea spun, săracă. Dar părinţii noştri, tot atât de simpli precum şi familia, ne-au învăţat mai presus de toate dragostea, încrederea în Providenţa Divină, dragostea faţă de Domnul, şi să avem încredere, să acceptăm greutăţile cu resemnare. În familia noastră nu s-au ridicat la studii înalte, superioare, nici unul dintre noi. Doar mai târziu, când a fost posibil, am putut să intru prin bunăvoinţa marelui şi inimosului, şi eu îl numeam, pentru mine, sfânt părinte, cel care era Episcopul romano-catolic Marton Aron, de Alba Iulia, ca student teolog în anul ’55.
Eu am fost cu studii superioare, singurul dintre fraţii mei, care au reuşit să facă o şcoală mai mult decât cea medie, respectiv liceul. Dar dacă pregătiri înalte, specializări, părinţii nu ne puteau oferi, nu ştiu cum să le mulţumesc, şi o fac în numele tuturor fraţilor mei, dintre care cea mai mare parte s-au mutat la Domnul, şi mai suntem încă patru în viaţă, în numele tuturor, spun, mulţumesc părinţilor mei nu numai acum: am făcut-o şi o voi face cât voi trăi pe acest pământ, mulţumindu-le pentru că ne-au învăţat să credem cu toată tăria în Domnul, şi nu numai în cele materiale ci mai ales în cele spirituale. Aceasta a fost zestrea pe care părinţii au reuşit să ne-o dea şi noi, ascultându-i, am primit din partea lor această zestre, pe care o ducem mai departe atât cât omeneşte a fost posibil.
- Dumnezeu v-a chemat la viaţă şi la credinţa catolică în vremuri de cumpănă pentru poporul român. Aţi înfruntat nenumărate greutăţi. Cum aţi reuşit să le învingeţi?
- Secretul, dacă poate fi numit un secret, este ca orice suferinţă, de orice natură, să fie acceptată în linişte şi cu resemnare. Dacă nu este trimisă de Providenţa Divină, cel puţin este permisă. Dacă nu era voia Domnului, în mod sigur era permisiunea Domnului. Am trăit cu această educaţie din familie, de la părinţii noştri, am primit această învăţătură sublimă şi supremă pentru noi: nimic în lume nu se întâmplă fără voia Domnului sau fără permisiunea Lui. Prin urmare: “copii, acceptaţi orice suferinţă, orice încercare, şi faceţi-o dacă nu se poate cu bucurie, cel puţin cu resemnare” – aşa ne-au educat, aşa ne-au învăţat. Constat acum, la vârsta la care mă găsesc şi pentru care îi mulţumesc Domnului ca un dar ales, îi mulţumesc pentru că m-a ajutat să urmez acest sfat sfânt al părinţilor noştri.
- Ce mesaj aţi dori să transmiteţi la Radio Vatican pentru cei care participă la acest moment solemn de responsabilitate şi onoare?
- Atât cât a fost posibil, am aflat, în ţară fiind, câtă bucurie a stârnit această informaţie, câtă bucurie pentru toţi membrii Bisericii noastre – cler, confraţi Episcopi, persoane consacrate – dar nu numai pentru fiii Bisericii noastre, pentru întreaga Biserică Catolică din ţară a fost şi este o mare bucurie, că Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a găsit de bine să numească între cei 22 noi Cardinali şi pe Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice din România. Pentru mine a fost şi bucurie, dar în acelaşi timp şi o mare cruce, cum am numit-o chiar atunci, o cruce pe care Domnul mi-a aşezat-o pe umeri, şi pentru că Domnul a aşezat-o, am acceptat-o cu bucurie şi o voi purta atât cât Domnul îmi va mai da să trăiesc pe acest pământ.
- În numele ascultătorilor Radio Vatican vă mulţumim pentru aceste cuvinte emoţionante şi vă promitem şi noi sprijinul rugăciunilor noastre.
- Vă mulţumesc din inimă şi aş dori, dacă mai este necesar să o fac, să vă conving de fidelitatea, cât îmi este posibil, cu care ascult totdeauna emisiunile de la Radio Vatican. Înainte vreme o făceam poate şi mai din inimă pentru că nu aveam surse de informaţii cu adevărat curate şi nealterate de alte influenţe. După evenimentele din decembrie ’89, mai antrenat fiind, mai activat în viaţa Bisericii, poate nu totdeauna reuşesc să ascult în totalitate emisiunile Radio Vatican, dar sunt foarte bine venite pentru cei din ţară, pentru noi toţi, şi de aceea aş dori ca în numele credincioşilor noştri buni, în numele preoţilor, clerului, persoanelor consacrate, să vă mulţumesc şi să vă doresc în continuare rodnice şi cât mai multe haruri şi binecuvântare din partea Domnului şi, personal, din partea mea.
- Lăudat să fie Isus Cristos!
- În vecii vecilor. Amin. Şi Măicuţa Sfântă!
Sursa: http://www.bru.ro/blaj/interviu-cu-preafericitul-lucian-muresan-in-ajunul-consistoriului
