63. Cristos a venit să realizeze un nou "exod", să redea libertatea celor aflaţi în robie. El a înfăptuit numeroase vindecări în zi de sabat (cf. Mt 12,9-14 şi paralele), dar nu pentru a încălca ziua Domnului, ci pentru a-i da deplina semnificaţie: "sabatul a fost făcut pentru om, nu omul pentru sabat" (Mc 2,27). Pentru a respinge interpretarea prea legalistă pe care o dădeau unii dintre contemporanii săi şi pentru a dezvălui sensul autentic al sabatului biblic, Isus, "Stăpânul sabatului" (Mc 2,28), restabileşte caracterul eliberator al respectării acestei zile, care a fost instituită pentru a fi respectate deopotrivă drepturile lui Dumnezeu şi ale oamenilor. Se înţelege astfel de ce creştinii, care proclamau eliberarea înfăptuită în sângele lui Cristos, au avut dreptate să se considere autorizaţi să transfere sensul sabatului asupra zilei învierii. Într-adevăr, Paştele lui Cristos l-a eliberat pe om dintr-o robie mult mai radicală decât cea care apăsa un popor subjugat, din robia păcatului care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, de sine însuşi şi de ceilalţi oameni, introducând în istorie seminţele mereu noi ale răutăţii şi violenţei.
Ziua odihnei
64. Timp de câteva secole, creştinii nu au trăit duminica decât ca zi rezervată cultului, fără a-i putea da şi sensul specific odihnei sabatice. Legea civilă a Imperiului Roman nu a recunoscut ritmul săptămânal decât în secolul al IV-lea, astfel încât, "în ziua soarelui", judecătorii, locuitorii cetăţilor şi diferite bresle şi-au încetat activităţile.[107] Creştinii s-au bucurat astfel să vadă înlăturate obstacolele care, până atunci, făcuseră ca respectarea zilei Domnului să fie un act eroic. De acum încolo puteau practica în deplină libertate rugăciunea în comun.[108]
Ar fi deci o greşeală să nu vedem în această legislaţie, care respecta ritmul săptămânal, decât un simplu fapt istoric fără valoare pentru Biserică şi pe care aceasta l-ar putea neglija. Chiar şi după prăbuşirea Imperiului, Conciliile au păstrat în vigoare dispoziţiile privitoare la odihna duminicală. În ţările în care creştinii sunt în număr mic şi în care zilele de sărbătoare din calendar nu corespund cu duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, aceasta rămâne totuşi în continuare ziua Domnului, zi în care credincioşii se reunesc la adunarea euharistică, însă aceasta nu se realizează decât cu preţul unor sacrificii considerabile. Pentru creştini nu este normal ca duminica, zi de sărbătoare şi de bucurie, să nu fie totodată şi zi de odihnă, şi "sfinţirea" duminicii rămâne dificilă atunci când nu se dispune de suficient timp liber pentru aceasta.
65. Pe de altă parte, în societatea civilă, legătura dintre ziua Domnului şi ziua de odihnă are o importanţă şi o semnificaţie care trec dincolo de perspectivele proprii creştinismului. Într-adevăr, alternanţa dintre muncă şi odihnă, înscrisă în natura omenească, este voită de Dumnezeu însuşi, după cum arată relatarea creaţiei în Cartea Genezei (cf. 2,2-3; Ex 20,8-11): odihna este "sfântă", căci îi permite omului să se sustragă ciclului treburilor pământeşti, care îl absoarbe uneori prea tare, şi să recapete conştiinţa faptului că toate sunt lucrarea lui Dumnezeu. Puterea minunată pe care Dumnezeu i-a dat-o omului asupra creaţiei ar risca să-l facă pe acesta din urmă să uite că Dumnezeu este Creatorul de care depind toate. Recunoaşterea acestui fapt este în mod deosebit necesară în epoca noastră, în care ştiinţa şi tehnica au amplificat într-un mod nemaiauzit puterea pe care omul o exercită prin munca sa.
66. În fine, nu trebuie pierdut din vedere faptul că, pentru mulţi, chiar în zilele noastre, munca este o servitute apăsătoare, fie datorită condiţiilor deplorabile în care este prestată şi a programului de lucru pe care-l impune, mai ales în zonele cele mai sărace ale lumii, fie pentru că au mai rămas, chiar şi în societăţile în care economia este dezvoltată în cel mai înalt grad, prea multe cazuri de nedreptate şi de exploatare a omului de către om. Când Biserica a stabilit, de-a lungul secolelor, legi cu privire la odihna duminicală,[109] s-a gândit îndeosebi la munca şerbilor şi a muncitorilor, desigur, nu pentru că munca acestora ar fi fost mai puţin respectabilă decât cerinţele spirituale ale practicii duminicale, ci pentru că era tot mai mult nevoie de o legislaţie care să uşureze această muncă şi să le îngăduie tuturor să sfinţească ziua Domnului. În acest sens, predecesorul meu, Leon al XIII-lea, arăta în enciclica Rerum novarum că odihna duminicală este un drept al celor care muncesc ce trebuie garantat de stat.[110]
În epoca noastră, rămâne necesar să se facă eforturi pentru ca toţi oamenii să poată cunoaşte libertatea, odihna şi destinderea necesare demnităţii lor de oameni, cu obligaţiile religioase, familiale, culturale şi sociale ce sunt legate de ea, şi care cu greu pot fi împlinite dacă nu este rezervată măcar o zi pe săptămână care să le permită oamenilor să se bucure împreună de posibilitatea de a se odihni într-un climat de sărbătoare. Acest drept la odihnă al celor care muncesc presupune, evident, dreptul lor la muncă şi ! rămânând în planul problemelor legate de concepţia creştină privind duminica ! nu putem să nu evocăm cu o profundă solidaritate situaţia dificilă a numeroaselor persoane care, neavând un loc de muncă, sunt constrânse la inactivitate, chiar şi în timpul zilelor lucrătoare.
67. Datorită odihnei duminicale, preocupările şi problemele zilnice îşi pot regăsi adevăratele dimensiuni: cele materiale, pentru care ne agităm, lasă loc valorilor spirituale; persoanele împreună cu care trăim îşi recapătă adevăratul chip, în cadrul întâlnirilor şi dialogurilor mai tihnite. Până şi frumuseţile naturii ! prea des degradate de o logică a dominării care se întoarce împotriva omului ! pot fi redescoperite şi apreciate în profunzime. Zi de împăcare a omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu aproapele, duminica devine astfel un timp în care omul este îndemnat să arunce o privire nouă asupra minunilor naturii, lăsându-se cuprins de admirabila şi tainica armonie care, aşa cum spune sfântul Ambrozie, potrivit "unei legi inviolabile a înţelegerii şi a iubirii", uneşte diferitele elemente ale cosmosului printr-o "legătură de unitate şi de pace".[111] Omul devine astfel, după spusele Apostolului, mai conştient de faptul că "tot ce a creat Dumnezeu este bun şi nimic nu este necurat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (1 Tim 4,4-5). Aşadar, dacă după şase zile de muncă ! pentru mulţi, reduse deja, în realitate, la doar cinci !, omul caută un timp în care să se relaxeze şi să se ocupe mai bine de celelalte aspecte ale vieţii sale, acest fapt răspunde unei nevoi autentice, în acord cu perspectiva mesajului evanghelic. Totuşi, credinciosul trebuie să-şi satisfacă aceste cerinţe fără a prejudicia expresiile importante ale credinţei personale şi comunitare, manifestate prin celebrarea şi sfinţirea zilei Domnului.
De aceea, pentru creştini, este natural să vegheze ca legislaţia civilă să ţină cont de obligaţia lor de a sfinţi duminica, chiar şi în condiţiile deosebite ale timpului nostru. În orice caz, au datoria de conştiinţă de să-şi organizeze odihna duminicală în aşa fel încât să aibă posibilitatea de a participa la Euharistie, abţinându-se de la munci şi ocupaţii incompatibile cu sfinţirea zilei Domnului, cu bucuria care este proprie acestei zile şi cu odihna necesară trupului şi spiritului.[112]
68. Dat fiind că odihna, pentru a nu se risipi în gol sau pentru a nu deveni o sursă de plictiseală, trebuie să aducă cu sine o îmbogăţire spirituală, o mai mare libertate, posibilitatea unei contemplări şi a unei comuniuni frăţeşti, credincioşii vor alege, dintre modalităţile de a se cultiva şi divertismentele oferite de societate, pe cele care sunt în acord cu o viaţă trăită potrivit preceptelor evanghelice. Din această perspectivă, odihna din zilele de duminică şi din zilele de sărbătoare capătă o dimensiune "profetică", întrucât afirmă nu numai primatul absolut al lui Dumnezeu, ci şi primatul şi demnitatea persoanei, care trece deasupra cerinţelor vieţii sociale şi economice, fiind oarecum o anticipare a "cerurilor noi" şi a "pământului nou", când eliberarea din robia nevoilor va fi definitivă şi totală. Pe scurt, ziua Domnului devine totodată, în cel mai autentic mod, şi ziua omului.
Zi de solidaritate
69. Duminica trebuie să le ofere totodată credincioşilor ocazia de a se dedica faptelor de milostenie, de iubire şi de apostolat. Participarea interioară la bucuria lui Cristos înviat trebuie să-i ducă şi la împărtăşirea deplină a iubirii care-i însufleţeşte inima, căci nu există bucurie fără iubire. Isus însuşi explică acest fapt, când pune în legătură "porunca nouă" cu bucuria pe care o dă aceasta: "Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămîne în iubirea mea, precum Eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămîn în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să rămînă în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este porunca mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu" (In 15,10-12).
Euharistia duminicală nu-i abate pe credincioşi de la îndatoririle lor de iubire, ci, dimpotrivă, îi angajează "la toate faptele de caritate, de pietate, de apostolat, ca să arate prin aceste fapte că, deşi creştinii nu sunt din lumea aceasta, ei sunt totuşi lumina lumii şi că ei dau slavă Tatălui înaintea oamenilor".[113]
70. De fapt, încă din perioada apostolică, adunările duminicale au constituit, pentru creştini, momente de împărtăşire frăţească a bunurilor cu cei mai săraci. "În prima zi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte ceea ce a putut strânge" (1 Cor 16,2). Este vorba aici de colecta pe care a organizat-o Paul pentru Bisericile sărace din Iudeea. În Euharistia duminicală, inima credinciosului se dilată, ajungând la dimensiunile Bisericii. Însă trebuie să descoperim în profunzime îndemnul Apostolului care, departe de a promova o concepţie îngustă a "pomenii", face mai degrabă apel la o cultură exigentă a împărţirii bunurilor, trăită atât între membrii comunităţii cât şi în raport cu întreaga societate.[114] Trebuie să ascultăm din nou, acum mai mult ca oricând, avertismentele severe pe care Paul le adresează comunităţii din Corint, vinovată de umilirea celor săraci cu ocazia agapei frăţeşti ce însoţea "Cina Domnului": "Când vă adunaţi deci laolaltă, nu se mai poate mânca Cina Domnului. Căci, şezând la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia mâncarea sa, încât unuia îi este foame în vreme ce altul se îmbată. N-aveţi, oare, case pentru a mânca şi a bea? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu, şi vreţi să-i ruşinaţi pe cei care nu au nimic?" (1 Cor 11,20-22). Cuvintele sfântului Iacob sunt la fel de viguroase: "De pildă, dacă intră în adunarea voastră un om cu inele de aur pe degete, în veşmânt strălucitor şi intră şi un sărac, în haină ponosită, iar voi puneţi ochii pe cel cu veşmânt strălucit şi-i spuneţi: "Aşează-te în locul acesta bun!", iar săracului îi spuneţi: "Stai în picioare acolo!" sau "Aşează-te pe jos, la picioarele mele!", oare nu faceţi o judecată în sinea voastră şi nu ajungeţi judecători cu socoteli viclene?" (2,2-4).
Note
[107] Cf. Edictul lui Constantin, 3 iulie 321: Codex Theodosianus II, 8, 1, ed. Th. Mommsen, 12, p. 87; Codex Iustiniani 3, 12,2, ed. P. Krueger, p. 248.
[108] Cf. Eusebiu din Cezareea, Viaţa lui Constantin, 4, 18: PG 20, 1165.
[109] Cel mai vechi document bisericesc privind acest subiect este canonul 29 al Conciliului de la Laodiceea (a doua jumătate a secolului al IV-lea): Mansi, t. II, 569-570. Din secolul al VI-lea până în secolul al IX-lea, numeroase Concilii vor interzice muncile câmpului ("opera ruralia"). Legislaţia cu privire la muncile interzise, întărită prin legi civile, a devenit treptat din ce în ce mai bine precizată.
[110] Cf. Encicl. Rerum novarum (15 mai 1891): Acta Leonis XIII, 11 (1891), pp. 127-128.
[111] Hexameron 2, 1, 1: CSEL 321, p.41.
[112] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 1247; Codul Canonic al Bisericilor Orientale, can. 881, '' 1 şi 4.
[113] Conc. Ecum. Vat. II, Const. despre liturgie Sacrosanctum concilium, n. 9.
[114] Cf. şi Sf. Iustin, Apologia I, 67, 6: "Cei care au câte ceva şi vor să dea, dau de bunăvoie ceea ce vor, şi ceea ce se strânge este adus în faţa celui care prezidează şi care îi ajută pe orfani şi pe văduve, pe cei părăsiţi din cauza bolilor sau din alte pricini, pe cei întemniţaţi şi pe străinii care sunt oaspeţi; pe scurt, sunt ajutaţi cei care sunt în nevoi" PG 6, 429.
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
