Cuvântul sculptează!

24 Ianuarie – Speranţă exagerată

Un domn, complet chel, intră într-o farmacie şi cere un flacon de soluţie pentru creşterea părului. Vânzătorul îl întreabă:

-Mare sau mic?

-Nu, mic, mic… Mie nu-mi place părul prea lung.

Avea o speranţă exagerată în eficacitatea soluţiei. Atunci când aşteptăm de la un lucru mai mult decât ne poate oferi, sfârşeşte prin a ne decepţiona. Speranţa neîntemeiată duce, în mod necesar, la decepţie.

De multe ori li se cere celorlalţi: soţului, prietenului, profesiei sau banului, mai mult decât ne poate da. Decepţia care urmează nu este din vina lor, ci din cauza speranţei noastre neîntemeiate.

Singurul capabil de a ne da şi care, de fapt, ne dă mult mai mult decât putem noi aştepta este Dumnezeu.

Nu este logic să cerem de la ceilalţi ceea ce doar Dumnezeu ne poate da.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

23 Ianuarie – Deprecierea vieţii

Genialul umorist şi pictor Emilio Castelano prezintă într-una din benzile sale desenate următoarea scenă.

Apare un ţăran cu un căţel jegos, lihnit de foame, căruia i se puteau număra oasele care, împreună cu pielea, formau întregul său trup redus. Un prieten se întâlneşte cu el şi îi spune:

-Omule, dă-i ceva de mâncare bietului animal.

-Bine… - răspunse stăpânul câinelui. Ei aş, la cât de puţine face…

-Atunci omoară-l – îi replică prietenul.

-Ei aş, la cât de puţin mănâncă…

„La cât de puţine face…”. A măsura valoarea câinelui în raport cu utilitatea sa, mai este de înţeles. În cele din urmă câinele, ca animal, există pentru ca să slujească omului. Partea rea este atunci când se foloseşte acelaşi calapod pentru a aprecia omul.

În societatea noastră – „care l-a scos pe Dumnezeu din orizontul existenţial” – „putem constata că tema vieţii umane, atunci când este dezbătută în ambientele sociale, se abordează întotdeauna din perspective şi cu criterii utilitariste, prin calcule raportate la bunuri. Viaţa umană, într-o societate de consum, este evaluată prin modul în care contribuie la mărirea bunăstării generale şi nu ca un bine de dezvoltat în vederea propriei vocaţii personale” (Conf. Episcopală spaniolă: Familia, sanctuarul vieţii… 27-IV-2001 – nr. 40).

Pierzându-l pe Dumnezeu din vedere, omul se devalorizează, iar primii care plătesc pentru aceasta sunt cei mai neputincioşi: copiii şi bătrânii.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

22 Ianuarie – Puţin cam târziu

Regele Filip al V-lea îl asigura pe unul dintre bufonii săi că nu-i va lipsi niciodată ajutorul său.

-Gândeşte-te – îi spunea acestuia – că dacă cineva ar atenta la viaţa ta, cinci minute mai târziu ar atârna deja în spânzurătoare.

Iar bietul bufon îi spuse:

-Şi nu ar putea Maiestatea Voastră să-l ducă la spânzurătoare cinci minute mai devreme?

Viaţa este un sport, un „sport periculos”.

Cu cât mai mare este pericolul, riscul pe care cineva trebuie să şi-l asume, cu atât mai pasionantă rezultă a fi aventura.

Atunci când ne gândim şi ţinem cont de faptul că de această viaţă depinde întreaga veşnicie, riscul este imens, infinit. Pentru acest motiv, viaţa trăită cu gândul la Cer se transformă într-o adevărată nuvelă de aventuri: impresionantă.

Viziunea credinţei, supranaturală, este cel mai mare stimulent pentru viaţa de zi cu zi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

21 Ianuarie – Secera şi ciocanul

Într-un sat mic s-a deschis un sediu al partidului comunist. Un ţăran, trecând prin faţa sediului, s-a uitat îndelung la sigla de la intrare: secera şi ciocanul. Văzând-o spuse cu satisfacţie:

-Excelent. Acum nu mai trebuie să mergem în satul vecin ca să cumpărăm unelte. În sfârşit s-a deschis şi în satul nostru o fierărie.

Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par. Obişnuim să spune că „aparenţele înşeală”. Cu toate acestea, chiar ştiind acest lucru, de foarte multe ori ne lăsăm purtaţi de aparenţe.

Nimic nu este bun dacă nu este bun înaintea lui Dumnezeu. Întrebarea potrivită înaintea oricărei acţiuni ar trebui să fie întotdeauna aceasta: Acest lucru este valabil, este bun înaintea lui Dumnezeu?

A căuta să trăim luminaţi de lumina lui Dumnezeu, de credinţă, este garanţia succesului.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

20 Ianuarie – Echilibrul

Un domn întâlni într-o seară un beţiv mergând în patru labe pe stradă. Se apropie de el şi-l întrebă:

-Ce ai, om bun, ai pierdut ceva?

-Am pierdut, domnule, am pierdut – răspunse beţivul. Am pierdut echilibrul şi nu mai sunt în stare să-l găsesc.

De la echilibru vine echilibrat iar echilibrat este ceea ce este drept, adevărat, la locul său, dintr-o bucată.

Atunci când se pierde viziunea supranaturală, atunci când nu se trăieşte de faţă cu Dumnezeu, atunci când valoarea lucrurilor nu se măsoară prin ceea ce este de folos sau nu pentru Cer, atunci se pierde echilibrul.

Iar când se pierde echilibrul, se ajunge să se meargă în patru labe, târâş.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

19 Ianuarie – Echilibristul

În piaţa mare a unei localităţi erau două clădiri înalte faţă în faţă. Un echilibrist a întins un cablu între ambele pentru a merge pe el dintr-o parte într-alta. Înainte de a începe trecerea spuse lumii care umplea piaţa:

-Voi merge pe cablu dintr-o parte într-alta. Însă trebuie să credeţi în mine, am nevoie de contagierea încrederii voastre.

-Credem că poţi – strigară mulţi.

Ajutându-se de o bară de echilibru a trecut cu uşurinţă dintr-o parte în cealaltă. Toţi îl aplaudară iar el le spuse:

-Acum am nevoie şi mai mult de încrederea voastră. Voi trece singur, fără ajutorul barei.

Pas cu pas, a ajuns la cealaltă clădire.

Când aplauzele încetară, spuse din nou:

-Bine, acum şi mai greu. Voi trece dincolo ducând o roabă pe cablu.

-Imposibil – exclamară cu toţii.

-Am nevoie – continuă să spună – de cel puţin unul care să creadă că sunt capabil. Cel puţin unul care să se încreadă şi să-mi inspire încredere.

Şi se auzi vocea unui spectator care îl asigură:

-Eu am încredere în tine. Cred că eşti în stare.

-Păi dacă într-adevăr crezi că sunt capabil – spuse hotărât echilibristul – vino cu mine şi urcă în roabă.

Credinţa înseamnă a se încrede. Credinţa în Dumnezeu înseamnă a se încrede în Dumnezeu. Însă, până unde mă încred?

Domnul întreba un suflet: „Închizi ochii atunci când îmi dai mâna?”

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează!

18 Ianuarie – Alţi ochelari

Un copil, de patru ani, după moartea bunicului său o întreabă pe mama sa:

-Mamă, unde a plecat bunicul?

-Carlitos, bunicul s-a dus în Cer.

-Ah…, păi nu sunt sigur dacă va ajunge!

-Cu siguranţă că da, Carlitos; pentru că bunicul era un om foarte bun.

-Da. Însă nu cred că va nimeri drumul, pentru că bunicul vede foarte prost şi şi-a uitat ochelarii pe noptieră.

Pentru a afla drumul către Cer este nevoie de viziunea supranaturală, viziune pe care ne-o dau nu ochelarii oculistului, ci credinţa: ochelarii pe care ni-i dă Dumnezeu.

Doamne, fă ca nici o zi să nu încetez de a mă lăsa condus de această viziune!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro