Cuvântul sculptează

30 Octombrie – A dărui umbra

José Luis Martín Descalzo, într-un articol despre Sfântul Camil de Lelis, povesteşte următoarea întâmplare:

„Printre lucrurile formidabile pe care le povestesc despre el biografii săi, se afla unul care pe mine mă impresionează în mod particular. Natura l-a înzestrat pe Camilo cu un trup de gigant. S-a întâmplat ca, mergând într-o zi împreună cu un tânăr novice, în timp ce soarele ardea puternic, Camilo îşi puse în funcţiune fantezia sa – pentru că este nevoie de fantezie chiar şi pentru a face caritate – şi-i spuse tovarăşului său:

-Frate, eu sunt foarte înalt. Mergi în spatele meu. Astfel iţi voi ţine umbră şi te vei adăposti de soare.

În felul acesta au continuat să meargă, Camilo trebuind să-şi potrivească mersul după soare pentru ca razele lui să nu-l afecteze pe tovarăşul său”.

Atunci când ne gândim la ceilalţi mai mult decât la noi înşine, întotdeauna găsim ceva de dat, chiar dacă şi numai propria umbră.

Primul lucru pe care îl cere caritatea este a se dărui pe sine: a se gândi la ceilalţi înainte de a se gândi la sine. Atunci când se obţine lucrul acesta, acţiunea caritativă curge de la sine.

„Nu am nimic ce să dau”. Dă-te pe tine: timpul tău, auzul tău, zâmbetul tău, compasiunea ta... „Las Hermanitas de los pobres” (Surioarele săracilor) au o lemă foarte frumoasă: „Flori, înainte de pâine”. Ştiu că bătrânii de care se îngrijesc au nevoie mai mult de afecţiune decât de mâncare, mai mult de respect şi demnitate decât de ajutoare materiale.

Există atâta foame de aceste flori!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

29 Octombrie – Pentru a sluji

O femeie, profund pioasă, mamă a nouă copii, a trăit întreaga sa viaţă pentru a-i sluji pe ceilalţi.

Casa ei se afla la un kilometru distanţă de biserică şi de cimitir. Când se afla pe patul de moarte, ceru copiilor săi ca, la înmormântarea sa, nepoţii să-i poarte sicriul pe umeri, de acasă până la biserica „dacă nu plouă. Dacă plouă, să mă duceţi cu maşina funerară. Nu vreau să se ude din cauza mea”.

Era pe moarte şi nu se gândea la ea, se gândea la ceilalţi, la nepoţii săi. Această atitudine nu se improvizează. Atitudinea din acest moment era atitudinea care a călăuzit-o întreaga viaţă: a trăi pentru ceilalţi.

„Fiul omului nu a venit pentru ca să fie slujit, ci pentru ca să slujească”. Suntem urmaşii şi continuatorii lui Cristos.

Ne gândim la ceilalţi sau ne gândim la noi înşine? Căutăm să-i slujim sau să fim slujiţi?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

28 Octombrie – Deformare profesională

Un bancher obişnuia să participe la liturghie aproape zilnic. Întotdeauna întâlnea la uşa bisericii o cerşetoare. Văzându-l că se apropie aceasta ridica glasul spunând:

-Vă rog, daţi-mi un ban.

El trecea mai departe, fără a o băga în seamă.

-Pentru Dumnezeu, daţi-mi un ban.

Nimic.

-Daţi-mi un ban, pentru Dumnezeu.

Tăcere.

Până când într-o zi strigă:

-Pentru Dumnezeu şi Maica Domnului, daţi-mi un ban.

Acesta se opri îndată, scoase portmoneul şi-i dădu zece euro.

Săraca, descumpănita, îl întrebă:

-V-am cerut de multe ori şi niciodată nu mi-aţi dat nimic. Astăzi îmi daţi, ba chiar îmi daţi mult. De ce?

-Astazi este altceva – spuse bancherul. Astăzi cererea ta a fost însoţită de două semnături.

Profesia marchează şi creează în noi un fel de „psihoza profesionala”, tendinţa de a vedea lucrurile influenţaţi de obiceiurile propriei profesii.

A fi creştin trebuie să ne poarte spre a vedea, în cei care ne înconjoară, suflete. Suflete cu care trebuie să convieţuieşti, pe care trebuie să le iubeşti. Suflete pe care trebuie să le ajuţi să se apropie de Dumnezeu şi pe care trebuie să le salvezi.

Suflete care sunt comori: fiecare valorează Sângele lui Cristos.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

27 Octombrie – A crea un obicei

Sfântul Paroh de Ars a recomandat o dată unei tinere care s-a spovedit la el să se împărtăşească mai des: o dată la două săptămâni, ceea ce, la vremea respectivă, se considera a fi foarte des. Fata, însă, spuse:

-Părinte, în satul meu nu este obiceiul acesta.

Sfântul nu văzu nici o problemă şi spuse:

-Nu contează; dacă nu este, îl introduci.

La puţin timp după aceea fata reveni:

-Parinte, tot satul mă arată cu degetul pentru că mă împărtăşesc o dată la două săptămâni.

-Nu ai prietene? – întrebă parohul. Sunt bune? Atunci du-le să se împărtăşească cu tine şi deja nu vei mai fi singura.

Tânăra reveni în curând cu alte două prietene care se angajaseră să o imite. Şase luni după aceea erau deja o duzină.

Puţin mai târziu, se prezentă parohul acelui sat pentru a-i mulţumi celui de Ars pentru binele pe care l-a făcut pentru parohia sa.

Deseori se spune ca un obicei se schimbă cu un alt obicei contrar. Noi, creştinii, avem obligaţia de a lupta pentru a schimba obiceiurile care nu sunt bune. Am făcut-o de-a lungul întregii istorii şi trebuie şi putem să o facem şi astăzi.

Pentru a face binele – ceea ce credem a fi bun – obiceiurile care există contează cel mai puţin. Nu curentul ci capul, luminat de credinţă, este cel care trebuie să-l călăuzească pe creştin.

Într-un râu, curentul duce la vale după el lucrurile moarte pe care le întâlneşte în cursul său. Fiinţele vii se apără şi caută să evite a fi duse de curent. În râul vieţii, mulţi creştini se lasă târâţi, precum lucrurile moarte.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

26 Octombrie – Dinţii Sultanului

Un sultan, foarte bogat, temperamental şi, pe lângă aceasta, superstiţios, visă într-o noapte că şi-a pierdut toţi dinţii. Trezindu-se a trimis să fie chemat unul dintre înţelepţii de la curtea sa pentru a-i cere urgent să-i interpreteze visul.

-Ce necaz, domnul meu – spuse înţeleptul. Maiestate, fiecare dinte căzut reprezintă o rudă pe care o vei pierde.

Sultanul, indignat, porunci să fie pedepsit cu o sută de lovituri de bici pentru insolenţa sa şi să fie adus imediat un alt înţelept. Acesta, după ce l-a ascultat pe sultan cu atenţie, spuse:

-Excelent, maiestate! Aceasta înseamnă că veţi supravieţui tuturor rudelor pe care le aveţi.

Sultanul porunci să fie răsplătit cu o sută de monede.

Când înţeleptul ieşi din palat, unul dintre consilierii regali, care fusese de faţă, îi spuse cu admiraţie:

-Nu este posibil. Interpretarea pe care ai dat-o viselor este aceeaşi pe care a dat-o şi celălalt înţelept. Pe el a poruncit să-l biciuiască iar pe tine să te răsplătească.

-Aminteşte-ţi prietene – reluă înţeleptul – că totul depinde de felul în care se spun lucrurile... Adevărul este ca o piatră preţioasă: dacă este aruncată în faţa cuiva poate să rănească şi să reprezinte o ofensă; însă dacă este învelită cu delicateţe şi este oferită cu blândeţe, reprezintă un cadou şi este primit cu plăcere (P. Charly).

Adevărul trebuie spus întotdeauna. Însă întotdeauna trebuie să ai grijă de forma în care îl spui.

Multe conflicte familiale s-ar fi evitat doar dacă se avea grijă de forma în care se spun lucrurile. Cel care se simte atacat, răspunde atacând. Este fundamental faptul de a şti să stimulezi în loc să enervezi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

25 Octombrie – Nu pentru mult timp

O văduvă ceru să fie scris pe mormântul răposatului său soţ următorul epitaf:

-„Odihneşte-te în pace, dragule, până când voi veni, din nou, să mă reunesc cu tine.”

Dorinţa văduvei era bună însă exprimarea nu era prea fericită.

Una dintre marile bucurii din Cer trebuie să fie aceea de a-i vedea sosind pe cei pe care i-am iubit pe pământ.

A-i forma şi a-i pregăti pe cei care convieţuiesc cu noi pentru ca să se mântuiască înseamnă, în acelaşi timp, a ne asigura noi bucurii în slava viitoare.

Şi se merită, fie chiar şi din egoism.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

24 Octombrie – Pompier

Un pompier, după câţiva ani de serviciu, se afla în stare gravă în urma unui accident de muncă. În aceste circumstanţe îi spune soţiei sale:

-Cand voi muri, să nu cumva să mă îmbraci în pompier nici să-mi pui vreo insignă sau alt semn distinctiv.

-Dar de ce? Nu eşti mulţumit de profesia ta?

-Sunt încântat că am fost pompier. Însă nu vreau să ajung în rai cu vreun semn distinctiv. Mă tem ca nu cumva Sfântul Petru să mă trimită în iad să sting focul.

A stinge focul din iad nu este treabă de pompieri, ci de sfinţi şi nu trebuie să aştepţi până după moarte. Fiecare dintre noi trebuie să-l stingem câtă vreme suntem în această lume, câtă vreme trăim.

Este o modalitate bună de a folosi timpul căutând să eviţi acest foc şi să-i ajuţi pe alţii să se elibereze de el. Acesta este cel mai bun serviciu pe care îl putem face aproapelui nostru.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro