Cine pe cine urmeaza? (Audio)

Meditație pentru Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci) Ev Mc 8,34-38;9,1
“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Pentru a înțelege mai bine aceste cuvinte, să încercăm să le punem în contextul evanghelic din care fac parte. Suntem în Cezarea lui Filip, acolo unde Isus își întreabă ucenicii despre identitatea pe care lumea și mai apoi discipolii i-o atribuie. Petru se face portavoce a celorlalți atunci când spune: “Tu ești Cristosul”. Suntem în fața unei mărturii de credință extraordinară!

Câteva versete mai târziu însă, atunci când Mântuitorul vorbește despre patima și moartea Sa, același Petru îl ia deoparte și îl dojenește. Îi spune că greșește. Învățăcelul își învață Învățătorul. Ucenicul își instruiește Maestrul. Îi dezvăluie și încearcă să-i impună propria viziune despre misiunea Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus, adresate lui Petru, dar spuse în prezența tuturor ucenicilor, sunt, asemenea tuturor cuvintelor lui Dumnezeu, ca o spadă ce discerne și separă adevărul de eroare: “Înapoia mea satano!”

Acord istoric între marile religii pentru eradicarea formelor moderne de sclavie şi a traficului cu fiinţe umane

A fost semnat luni la Sala de Presă a Sf. Scaun aşa numitul „Global Freedom Network”, un acord între reprezentanţii marilor religii mondiale privind eradicarea formelor moderne de sclavie şi a traficului cu fiinţe umane, în colaborare cu „Walk Free Foundation”.

La conferinţa de presă au intervenit, din partea Bisericii Catolice, mons. Marcelo Sánchez Sorondo, cancelarul Academiilor Pontificale pentru Ştiinţe şi Ştiinţele Sociale; dr. Mahmoud Azab, reprezentând Marele Imam al Universităţii islamice Al-Azhar, din Egipt; Sir David John Moxon, din partea arhiepiscopului de Canterbury, pentru Comuniunea Anglicană, şi Andrew Forrest, fondatorul „Walk Free Foundation”.

Acordul revoluţionar semnat luni la Vatican, fără precedent în relaţiile dintre marile religii, îşi propune obiectivul curajos de a eradica sclavia moderne şi traficul de fiinţe umane până în 2020.

În Declaraţia Comună, semnatarii acordului „Global Freedom Network” evidenţiază potenţialul distrugător al sclaviei moderne şi traficului cu fiinţe umane şi face un apel la celelalte confesiuni creştine şi la celelalte religii să intervină pentru eradicarea acestor drame.

„Sclavia modernă şi traficul cu fiinţe umane sunt o crimă împotriva umanităţii”, se afirmă în Declaraţia Comună. Exploatarea fizică, economică şi sexuală a copiilor, femeilor şi bărbaţilor condamnă 30 de milioane de persoane la dezumanizare şi degradare. Fiecare zi în care continuăm să tolerăm această situaţie – se citeşte în Declaraţie - încălcăm de fapt umanitatea noastră comună şi ofensăm conştiinţa tuturor popoarelor.

Orice formă de indiferenţă faţă de victimele exploatării trebuie să înceteze, continuă Declaraţia Comună. Semnatarii acesteia îi îndeamnă pe toţi credincioşii religiilor şi respectivii lideri, guvernele şi toţi oamenii de bună voinţă să-şi dea adeziunea la mişcarea împotriva sclaviei moderne şi a traficului cu fiinţe umane, şi să susţină acordul „Global Freedom Network”.

Numai punând în practică, la nivel mondial, idealurile credinţei şi valorile umane împărtăşite, putem face astfel încât puterea spirituală, efortul concertat şi idea de eliberare să conclucreze la eradicarea definitivă a sclaviei moderne şi a traficului cu fiinţe umane din societatea noastră. Răul este produsul omului şi poate fi combătut de o voinţă inspirată de credinţă şi de angajarea omului.

Le aducem mulţumiri celor angajaţi în această bătălie – afirmă semnatarii - şi sperăm mult ca acest nou proiect să folosească drept încurajare ulterioară pentru angajarea lor în favoarea libertăţii fraţilor şi surorilor noastre în asuprire.

În ciuda eforturilor depuse de foarte multe persoane în atâtea ţări, sclavia modernă şi traficul cu fiinţe umane continuă să crească. Victimele sunt ţinute în ascuns: în locuri de prostituţie, în stabilimente şi plantaţii, pe vase de pescuit şi structuri ilegale, dincolo de uşile închise ale caselor private şi în multe alte locuri, în oraşe, sate şi periferii, din naţiunile mai bogate cât şi în cele mai sărace ale planetei.

Acordul „Global Freedom Network”, se mai citeşte în Declaraţia Comună, se va folosi de mijloacele credinţei: rugăciune, post şi caritate. Se va înfiinţa o Zi de rugăciune pentru victime şi libertatea lor. Toţi cei care au credinţă şi oamenii de bună voinţă vor fi invitaţi la reflecţie şi acţiune. Se vor înfiinţa reţele de rugăciune specifică în orice parte a lumii.

În cadrul Acordului, părţile semnatare se angajează să parcurgă toate căile posibile pentru a stimula acţiunea globală şi a eradica sclavia modernă şi traficul cu fiinţe umane.

În primul an de la semnarea Acordului se vor pregăti planuri de intervenţie vizând confesiunile religioase, familiile, şcolile, congregaţiile religioase, companiile multinaţionale, guvernele şi ţările din G20, invitate să susţină prin documente şi iniţiative specifice realizarea obiectivelor stabilite în Acord.

Omenirea actuală – încheie Declaraţia Comună - trebuie să fie eliberată de aceste rele teribile şi de aceste crime împotriva umanităţii. Orice mână şi orice inimă trebuie să se unească pentru a garanta această libertate tuturor celor care sunt în detenţie şi suferă. Acest Acord „marchează un început şi o promisiune: victimele sclaviei moderne şi ale traficului cu fiinţe umane nu vor fi uitate sau ignorate, toţi vor cunoaşte povestea vieţii lor. Vom păşi împreună către libertate”.

Acordul semnat luni la Vatican între marile religii defineşte sclavia modernă şi traficul cu fiinţe umane prin termenii generici care desemnează „privarea sistematică a individului de libertate”, în conformitate cu instrumentele legislative adoptate la nivel internaţional. Printre acestea, se află convenţiile privind prostituţia forţată, munca forţată, înrolarea copiilor în grupări armate, prostituţia infantilă, munca minorilor, sclavia provocată de datorii şi de căsătoriile forţate şi oricare altă formă de sclavie modernă şi trafic de fiinţe umane.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Tot românul să vină în Cetatea Albei!

Nu ne este dat în fiecare an să vedem un artist consacarat, care o viață și-a afirosit-o dăruirii unui scop, cu atât mai nobil când este vorba de oameni, aproapele lor. Domnul nici Alifantis tocmai ce a trecut de 40 de ani... de carieră muzicală și le-a dăruit tuturor iubitorilor un suberb album: „Mozaic” iar acum umblă prin multe localități (lista de aici) pentru a-și promova acest mirific album prin intermediul unui turneu „40 de ani de muzica - Mozaic”

La Alba Iulia ne va încânta cu vocea lui deosebită pe data de 5 aprile începând cu ora 19. Pentru cei dornici de a participa, biletele se găsesc deja disponibile și pe bilete.ro.

Nu spun mai multe deocamdată decât că merită să „pierzi” timpul ascultând un astfel de artist.  Pentru mai multe informații, intră aici: http://alifantismozaic.ro/concerte/

SFÂNTUL IOSIF, Logodnicul Sfintei Fecioare Maria

E sărbătoare. Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul l-a aşezat în fruntea familiei sale. Cu acest elogiu Biserica îl prezintă în fiecare an credincioşilor pe Iosif din Nazaret la începutul sfintei Liturghii din solemnitatea de la 19 martie. Îl sărbătorim la această dată pe sfântul Iosif, soţul sfintei Fecioare Maria şi patronul Bisericii universale.

1. Cultul sfântului Iosif: câteva repere istorice. În istoria Bisericii cinstirea sfântului Iosif are o evoluţie lentă. Rămas în umbră în primele secole ale creştinismului, Părinţii Bisericii încep să vorbească despre Iosif din Nazaret aproape exclusiv cu referire la un alt Iosif, patriarhul din Vechiul Testament. Vândut de fraţii săi în Egipt, ajuns în rang înalt la curtea faraonului, Iosif îi salvează pe toţi ai săi în timpul foamete. El înţelege evenimentele vitrege ale vieţii în perspectiva lui Dumnezeu. Făcându-se cunoscut fraţilor săi, conclude potrivit credinţei omului biblic: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să nu vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Geneză 45,5).

Cultul sfântului Iosif s-a răspândit repede începând cu sfârşitul Evului Mediu şi a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Din 1621 ziua de 19 martie este sărbătoare de poruncă în cinstea sfântului Iosif pe care papa Pius la IX-lea în 1870 l-a proclamat patron al Bisericii universale.
După Conciului Vatican II (1962-1965), deşi papa Ioan al XXIII-lea a introdus numele sfântului Iosif în canonul Liturghiei romane, cultul său cunoaşte cumva o stagnare încercându-se o reaşezare pe baze biblice mai sobre.
Pe bună dreptate, măreţia sfântului Iosif apare fundamentată teologic pe serviciul adus de el lui Mesia şi Împărăţiei lui Dumnezeu.

2. Sfântul Iosif în misterele mântuirii. Cultul sfântului Iosif reaşezat pe baze biblice reiese din rugăciunea sărbătorii: Dumnezeu a binevoit să încredinţeze ocrotirii fidele a sfântului Iosif începuturile misterelor mântuirii.
Textul de bază este cel din genealogia lui Isus Cristos, fiul lui David, fiul lui Abraham: Iacob l-a avut de fiu pe Iosif, logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus, care se numeşte Cristos (Matei 1,16).

Ca descendent al lui David, Iosif face din Isus „fiul lui David”, ca adevărat soţ al Mariei, Iosif este „tatăl lui Isus”, păzitorul (în latină, custos - custode) şi capul Sfintei Familii. De aceea, în prefaţa Liturghiei, Biserica îl preamăreşte pe Dumnezeu dezvoltând tocmai acest lucru: „Iosif, bărbat drept, a fost ales de tine ca soţ al Fecioarei Maria şi dovedindu-se slujitor credincios şi înţelept, i-ai încredinţat sfânta Familie, ca să-l ocrotească cu iubire şi grijă părintească pe Fiul tău, unul-născut, zămislit prin adumbrirea Duhului Sfânt, pe Domnul nostru Isus Cristos”.

Sunt puse în evidenţă aici motivele iubirii poporului creştin faţă de acest bărbat „fidelis et iustus – credincios şi drept”, şi ale încrederii în puterea lui de mijlocire.
Biserica învaţă că Dumnezeu ne oferă „în viaţa sfinţilor un exemplu de urmat, în mijlocirea lor un ajutor şi în comuniunea de har o legătură de iubire fraternă” (prefaţa Liturghiei pentru sfinţi).
Acest lucru se realizează în mod cu totul particular în Iosif din Nazaret.

3. Iosif, exemplu de credinţă. Credinţa sa e simplă şi absolută precum cea a marilor patriarhi, având în comun şi mijlocul prin care Dumnezeu comunica cu ei, adică prin vis. Este o credinţă-ascultare, gata să împlinească ceea ce i se cere. Nu-i vorba de a cunoaşte unele adevăruri abstracte, cât a se bizui şi a conta pe Dumnezeu şi a se supune voinţei sale. Credinţă sa nu rămâne o simplă atitudine a inimii, dar se traduce în slujire umilă prin fapte. Era un om de puţine cuvinte şi de multe fapte. Evangheliştii, după toate cercetările lor, n-au reuşit să găsească şi să ne transmită nici un cuvânt rostit de Iosif.
El este sfântul pentru timpul nostru invadat de cuvinte, discuţii, la radio, la televiziune şi toate celelalte mijloace de comunicaţie în masă. El este omul care uită de sine, mereu gata să intervină pentru alţii, fără să pretindă ceva la schimb.

Credinţa lui Iosif reiese din Evanghelia sărbătorii care prezintă naşterea lui Isus în versiunea evanghelistului Matei 1,18-21.24a:
„Şi naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit să o lase în ascuns. Dar după ce cugetase el acestea, iată că îngerul Domnului i se arătă în vis şi-i zise: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate”. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului.

Cu acest spirit o însoţeşte pe logodnica sa la Betleem, caută un adăpost, pleacă în grabă în Egipt, se întoarce şi se stabileşte la Nazaret unde petrece restul vieţii – nu ştim cât timp – muncind şi introducându-l pe Isus în meseria de lemnar, încât va fi numit „fiul lemnarului”.

Sfântul Iosif, exemplu pentru taţi, pentru păstori Bisericii, pentru muncitori.

4. Sf. Iosif, exemplu pentru taţi. Evanghelia, deşi arată clar că Isus a fost zămislit de la Duhul Sfânt, nu ezită să-l numească pe Iosif, simplu, tatăl lui Isus şi pe Isus „fiul lui Iosif” (cf. Luca 4,22). Vorbind copilului Isus despre Iosif, Maria spune „tatăl tău” (cf. Luca 2,48), şi nu tatăl tău legal sau putativ. Tată, nu este doar cel care procreează, dar şi cel care primeşte un copil ca fiu, care îl creşte cu sudoarea frunţii sale, care îşi asumă răspunderea pentru el. Şi Iosif a făcut toate acestea în mod exemplar faţă de Isus. Formarea biblică şi religioasă a lui Isus, a trecut ca pentru orice copil evreu, prin intermediul tatălui. El l-a iniţiat în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Cu Iosif a învăţat să spună „Abbà”, tată, înainte de a se adresa cu acest cuvânt Tatălui ceresc.

Papa Ioan Paul al II-lea a scris că paternitatea sfântului Iosif s-a manifestat în faptul de a fi făcut din viaţa sa o slujire, un sacrificiu, pentru misterul întrupării şi misiunii răscumpărătoare strâns legate de ea; în a fi folosit autoritatea legală care îi revenea asupra sfintei Familii, printr-o dăruire totală de sine, a vieţii sale, a muncii sale (cf. Îndemnul apostolic Redemptoris custos 8).

În cultura noastră care exaltă aproape unilateral dimensiunea erosului în căsătorie, figura lui Iosif aminteşte că există alte lucruri importante ce trebuie să-l caracterizeze pe un adevărat soţ şi pe un adevărat tată. Cineva poate să fi dat naştere trupeşte la mulţi copii dar să nu fie „tată” pentru nici unul dintre ei, dacă odată procreaţi, îi neglijează, sau dispare de pe scenă, lăsând ca sărmana mamă să-şi asume singură greutatea creşterii şi educării lor pentru toată viaţa.

O calitate deosebită a sfântului Iosif trebuie amintită taţilor şi soţilor: virtutea răbdării. Nu se cunoaşte despre el nici un semn de nerăbdare chiar în clipele cele mai dificile şi agitate ale sfintei Familii.
Calmul şi răbdarea soţului faţă de soţie şi ale tatălui faţă de copii sunt adevărat balsam pentru viaţa de familie. Cu răbdare se rezolvă totul şi mai bine, cu mânie şi violenţă se ruinează totul.
Există în lume regiuni în care se pare că mânia este considerată ca un drept al soţului şi un mod de a-şi manifesta bărbăţia. În realitate este semn de slăbiciune, nu de forţă.

5. Iosif, exemplu pentru păstorii Bisericii. În calitate de cap al primei „biserici domestice” care este Sfânta Familie, sfântul Iosif este model şi pentru păstorii Bisericii. De aceea a fost proclamat patron al Bisericii universale.
În Evanghelia sărbătorii se spune că „Iosif a făcut după cum i-a poruncit Îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (Matei 1,24).

În aceste cuvinte este cuprinsă misiunea pe care Dumnezeu o încredinţează lui Iosif, aceea de a fi „păzitor”, apărător, custode. Ocrotitorul cui? Al Mariei şi al lui Isus.
Această pază ce se extinde apoi la Biserică, după cum a subliniat fericitul Ioan Paul al II-lea: „Sfântul Iosif, după cum a avut o grijă iubitoare faţă de Maria şi s-a dedicat cu angajare şi bucurie în educaţia lui Isus Cristos, tot la fel păzeşte şi ocroteşte trupul său mistic, Biserica, a cărei imagine şi al cărei model este Sfânta Fecioară” (Îndemnul apostolic Redemptoris Custos 1).

Cum îşi îndeplineşte Iosif rolul de păzitor, de custode? Cu discreţie, smerenie, în tăcere, dar cu o prezenţă constantă şi o fidelitate deplină, chiar şi când nu înţelege. De la logodna cu Maria până la episodul lui Isus la vârsta de 12 ani în templul din Ierusalim, însoţeşte cu grijă şi iubire fiecare moment. Este alături de Maria, soţia sa, în momentele senine şi în cele grele ale vieţii, în călătoria la Betleem pentru recensământ şi în orele de chin şi bucurie ale naşterii; în momentul dramatic al fugii în Egipt şi în căutarea cu îngrijorare a fiului la templu; şi apoi, în viaţa de fiecare zi a casei de la Nazaret, în atelierul unde l-a învăţat meseria pe Isus.

Cum trăieşte Iosif vocaţia de ocrotitor al Mariei, al lui Isus, al Bisericii? În atenţia constantă faţă de Dumnezeu, deschis la semnele sale, disponibil la planul său, nu atât la planurile proprii. Este ceea ce Dumnezeu îi cere lui David, după cum am auzit la prima lectură (cf. 2Samuel 7,4-5.12-14.16): Dumnezeu nu doreşte o casă construită de mâna omului, ci doreşte fidelitatea faţă de Cuvântul său, de planul său. Dumnezeu însuşi construieşte casa din pietre vii marcate de Spiritul său. Iosif este „păzitor, apărător”, pentru că ştie să-l asculte pe Dumnezeu, se lasă călăuzit de voinţa sa şi tocmai de aceea este şi mai atent la persoanele care-i sunt încredinţate, ştie să înţeleagă în mod realist evenimentele, este atent la ceea ce se petrece în jurul său, ştie să ia decizi înţelepte. În el vedem cum se răspunde la chemarea lui Dumnezeu, cu disponibilitate, cu promptitudine, dar vedem şi care este centrul vocaţiei creştine: Cristos! Să-l luăm în grijă pe Cristos în viaţa noastră, să avem grijă de ceilalţi, să avem grijă de mediul înconjurător!”( cf. Papa Francisc, Omilia la început de pontificat, 19 martie 2013).

6. Sfântul Iosif, mare mijlocitor. Maestru al vieţii interioare, muncitor implicat în datoria zilnică, servitor fidel al lui Dumnezeu în continuu raport cu Isus: acesta este Iosif. De la Iosif creştinul învaţă ce înseamnă a fi în Dumnezeu şi a fi pe deplin inclus între oameni, sfinţind lumea.
Să-l frecventăm pe Iosif şi-l vom întâlni pe Isus. Să-l frecventăm pe Iosif şi o vom întâlni pe Maria, care umple mereu cu pace atelierul din Nazaret.

Revine spontan în gând apropierea dintre Iosif din Nazaret, capul sfintei Familii şi patriarhul Iosif din Vechiul Testament ajuns mare vizir în Egipt la curtea faraonului.
În timpul foametei care bântuia întreaga regiune şi locuitorii Egiptului au început să ducă lipsă de pâine, faraonul le-a spus supuşilor să se ducă la Iosif (cf. Geneză 41,55).
Ite ad Ioseph!... Mergeţi la Iosif!

Revine de asemenea elogiul adus de Biserică sfântului Iosif la începutul Liturghiei. Elogiul se inspiră, cum am spus deja, din parabola lui Isus despre servitorul fidel: „Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea hrană la timpul potrivit?... Servitorul pe care l-a pus peste toate bunurile sale? (cf. Luca 12, 42.44).
Iată slujitorul credincios şi înţelept pe care Domnul 1-a aşezat în fruntea familiei sale.

La invitaţia „Mergeţi la Iosif”, răspundem cu mobilizatoarea rugăciune către patronul Bisericii universale compusă de papa Leon XIII: „La tine alergăm, fericite Iosife, în necazul nostru şi plini de încredere cerem ocrotirea ta, după aceea a sfintei tale soţii… ”.

Îl rugăm să apere neamul cel ales al lui Isus Cristos şi să vină în ajutorul nostru în lupta împotriva puterii întunericului… Să apere sfânta Biserică a lui Dumnezeu de cursele vrăjmăşeşti şi de orice nenorocire.

Îl rugăm să-şi întindă mereu peste fiecare dintre noi ocrotirea sa, pentru ca, sprijiniţi de pilda şi ajutorul său, să trăim şi să murim în sfinţenie şi să dobândim fericirea veşnică.

Tuturor, sărbătoare frumoasă!

Sursa:ro.radiovaticana.va

Suntem mai săraci sau doar ni se pare?

Anul acesta ne-am îmbogățit cu 268 de noi miliardari, iar Bill Gates a redevenit cel mai bogat om de pe planetă, după o pauză de 4 ani. Am spune că lumea o duce mai bine, dar ne abținem când vedem că mergem cu aceeași sumă la hypermarket, dar plecăm cu un coș de produse mai gol. Sau doar ni se pare?

De 13 ani, prin intermediul Fundației Bill și Melinda Gates, fondatorul Microsoft se ocupă mai puțin de sisteme de operare și mai mult de eradicarea sărăciei, a foametei și a bolilor în cele mai dezavantajate colțuri ale lumii, în special în Africa. În discursul pe care îl susține anual, Gates și-a exprimat anul acesta fără rezerve optimismul cu privire la bunul mers al lucrurilor, prezicând că în următoarele două decenii sărăcia va dispărea din cele mai multe comunități. „Până în 2035, aproape că nu vor mai exista țări sărace în lume", citează The Atlantic.

Poate fi adevărat?

Poate că optimismul lui Gates vine și din faptul că tocmai și-a reluat titlul de ,,cel mai bogat om din lume", dar vine și din statisticile ce privesc calitatea vieții, speranța de viață, accesul la educație și la serviciile medicale, indicatori care arată că per total lumea o duce din ce în ce mai bine.

Ideea că țările sărace vor fi mereu sărace, că ajutorul străin se pierde în buzunarele corupte sau în birocrațiile incapabile și că salvarea de vieți va duce la suprapopulare sunt doar mituri pe care unii le folosesc pentru a scuza indiferența față de probleme oamenilor mai săraci decât ei, care trăiesc în cealaltă parte a globului, spune Gates. Mexic era nu de mult o țară care avea nevoie de ajutor. La fel și Brazilia, și China, iar acum toate sunt țări care dau ajutor. Cheia constă în tipul de ajutor pe care îl oferi, este filosofia roditoare a lui Gates.

Asta nu face să fie mai ușor să ai încredere în predicțiile sale. La o privire superficială am fi tentați să judecăm că vorbește cu lejeritatea și optimismul unui om care tocmai a tras cel mai mare loz la loto, dar nu este chiar așa. Dacă ne închipuim că economia ar fi o mare plăcintă, atunci am putea spune că Bill Gates a luat o mare felie din ea, dar el nu a luat-o de la mine sau de la tine, ci cu banii câștigați din Microsoft el a creat milioane de noi plăcinte pentru alții, explică John Stossel, jurnalist și realizator la Fox News. Fără Bill Gates și alți oameni ca el, săracii lumii de azi ar fi și mai săraci. „Chiar și oamenii săraci de azi au acces la mașini, produse alimentare, servicii de îngrijire a sănătății, divertisment și tehnologie pe care oamenii bogați cu câteva decenii în urmă abia le pofteau. 90% dintre americanii care trăiesc „sub pragul de sărăcie" au smartphone-uri, TV prin cablu și mașini. 70% au chiar două mașini", susține mai departe Stossel.

O problemă cu noi înșine

În continuare însă nu putem scăpa de senzația că nu mai avem aceeași putere de cumpărare ca altădată. Și nu este neapărat o problemă de percepție, întrucât, în realitate, salariile stagnează în timp ce prețurile la produse și servicii cresc de la o lună la alta cu câte 0,3%, cel puțin în România. Dar este o problemă de percepție când la nivel global economiile sunt în stagnare, dar lumea modernă folosește creșterea ca marker al progresului. Ceea ce înseamnă că nu putem decât să ne așteptăm la mai mult, din ce în ce mai mult.

The Atlantic scrie că în Statele Unite, salariile clasei mijlocii nu au suferit mari modificări față de anii 1980. Cu toate astea, multe bunuri și servicii s-au ieftinit în mod dramatic de acum 20-30 de ani, astfel încât chiar și același venit a permis un standard de viață mai înalt. În 1950, de exemplu, familia americană obișnuită cheltuia 30% din venit pe alimente. Astăzi, abia cheltuie 10%, dar asta nu înseamnă că se simt mai bogați, ba din contră.

La o adică, oricine ar putea spune că este mult mai bine să trăiești într-o rulotă cu TV prin satelit și o grămadă de mâncare ieftină decât să trăiești într-o cocioabă printre munții de gunoaie din suburbiile Mumbaiului sau într-o tabără de refugiați din Congo. Problema este că aceste grupuri de oameni nu trăiesc unii lângă alții, poate știu unii despre alții, dar trăiesc în lumi diferite. Din cauza asta nu putem relaționa cu situația abstractă a unor oameni din cealaltă parte a globului și chiar și în fața unei crize umanitare, cum este zilele acestea în Siria, nu putem să ne simțim mai bine cu propria viață pentru mai mult de câteva minute.

Concluzia este evidentă: fericirea nu constă în bogăție. De ani de zile se duce o luptă pentru a pune capăt sărăciei la nivel mondial și pare că se întrevede în sfârșit reușita. După o luptă atât de anevoioasă și un final atât de anticipat, ne-am putea aștepta ca întreaga planetă să atingă nirvana, măcar pentru un moment. Însă nu va fi așa, pentru că eradicarea sărăciei nu înseamnă și că toată lumea va fi fericită sau că majoritatea populației globale va considera că are îndeajuns de multe lucruri pentru a simți o fericire deplină. Nu înseamnă decât că pe măsură ce nevoile de bază sunt satisfăcute la o scară globală, va trebui să ne adresăm altor provocări, pe măsură ce vom decide cu cât trebuie să crească numărul de calorii, de metri pătrați, de ani ani de viață și de bani în cont ca să considerăm că prosperăm individual sau în colectiv. 

Sursa