Natura ne salvează! Impulser ne ajută!

Deși am crede că dacă avem o problemă, un medicament, care este ceva sintetic, ne rezolvă problemele, niciodată nu o va face fără a avea, în mică măsură măcar, un efect advers. Cei care s-au întors la remediile naturala sau le dau importanță, au înțeles că cel mai bine este să te întorci la „rădăcini”, la humusul din care suntem creați.

În genere, am văzut că dacă încerci remedii naturale, nu numai că te vindeci mai ușor, dar îți întărești și sistemul imunitar pentru a fi pregătit în cazul unui nou atac. Este adevărat că e mai simplu să apelezi la pilule când ai o problemă decât să îți prepare o „poțiune” vindecătoare mai ales când nu ai cele necesare iar pentru asta ar trebui să umbli să le cauți cine știe pe unde. Dacă cineva a înțeles acest fapt, atunci cu siguranță sunt cei de la impulser.ro. Ei folosesc o „tehnologie” naturală pentru a favoriza un stil de viață sănătos, natural și conștiincios.

Iată ce ne spun ei: „Firma noastră, Impulser, cu ajutorul medicilor, a medicilor naturiști, a cercetătorilor și a fizicienilor de mulți ani se străduiesc, să ofere soluții complementare, soluții fără medicamente celor care sunt interesați de o viață mai sănătoasă. Firma Impulser a fost înființată ca să fie accesibilă pentru toată lumea modalitățile protecției sănătății fără medicamente. Instrumentele noastre terapeutice favorizează începerea procesului de autovindecare a organismului, împiedică procesul de acidificare, reface echilibrul biologic al organismului, activează energiile latente, întărește sistemul imunitar”.

Eu am fost interesat să știu istoria acestor metode și am aflat lucruri incredibile. Apoi m-am interesat cum pot fi acestea folosite în sport, și am rămas uimit să înțeleg că „Este cunoscut faptul că Terapia Impulsar are o mare aplicabilitate pentru sportivi. Oina este un sport foarte complex care solicită toate grupele de mușchi, articulațiile și este nevoie de o foarte bună funcționare a organelor interne pentru performanță. Un exemplu concludent este chiar căpitanul echipei campioane, Mihai Georgescu care a avut mult de suferit din dorința de a face performanță și de a deveni cel mai bun. Acum este sprijinit și de Impulser”. Spun asta deoarece ei sunt susțin financiar FROina.

Aș încerca această metodă pentru a-mi îmbunătății abilitățile fizice și pentru a mă autodepăși. Cred că oricine poate încerca această „rețetă”.

Ar fi interesant să dați un ochi peste produsele lor pentru a afla mai multe detalii.

Sănătatea este pe primul loc, tu cum ești pregătit să o susții?

Doar astazi!

În faţa mormântului gol: Nu este aici! A înviat!

De Inos Biffi

Atracţia mai întâi este iarăşi mormântul lui Isus, de acum viu numai în amintire şi în afect; aşa învaţă experienţa, care nu permite să ne gândim la o victorie asupra morţii. Şi de fapt, încă învăluită în întuneric, "sub stimulentul afectului care arde în ea" (Toma de Aquino), luminată de luminile carităţii, Maria Magdalena merge să ţină companie trupului Domnului. Piatra dată la o parte şi lipsa cadavrului dorit nu ştie să trezească altă convingere decât aceea că "au luat trupul Domnului" (In 20,13), într-un loc care nu se cunoaşte, dar tot într-un loc de pe pământ.

Cine ar putea să-şi imagineze că el a înviat şi este glorios la dreapta Tatălui? În locul care revine numai trupului Fiului lui Dumnezeu? Experienţa oferea, aşadar, aceste lucruri evidente şi crea aceste certitudini; cât priveşte Scripturile, rămâneau închise şi neînţelese. Credinţa în înviere se naşte şi se înrădăcinează cu multă greutate. Simon Petru vede semnele absenţei: fâşiile de pânză pe pământ şi ştergarul, simbolul morţii, împăturit deoparte, dar nu merge mai departe: probabil este asaltat de întrebare, este neliniştit şi perplex, dar nu se spune că ar fi depăşit datele reale şi că ar fi crezut. În schimb, reuşeşte să facă asta celălalt discipol - "cel pe care-l iubea Isus" (In 19,26) - care "a văzut şi a crezut" (In 20,8). El interpretează şi conectează sensul acelor fâşii de pânză pe pământ şi al acelui ştergar pus deoparte: de la absenţă ajunge la prezenţă. Trupul lui Isus n-a fost luat: a înviat şi este viu.

Cu apariţiile şi conversaţia prelungită credinţa în Cel Înviat se va răspândi şi va constitui "martorii aleşi de mai înainte de Dumnezeu", care o vor vesti lumii, nu ca sugestie sau satisfacere a unei necesităţi sau a unei dorinţe, ci ca adevăr absolut, din care derivă şi depinde totul.

Biserica s-a născut ca mărturie că Isus, atârnat pe o cruce, "este judecătorul celor vii şi al celor morţi" şi că orice om şi orice generaţie îl regăseşte, nu în amintirea care încearcă să răscumpere timpul şi să reevoce pe cel care a trecut şi numai continuă în urmele sale, ci în realitatea celui care este "Domnul vieţii", victorios în "duelul minunat" împotriva morţii (Secvenţa Victimae paschali). Învierea Domnului este eveniment pentru omenire: este vocaţie şi angajare pentru fiecare. Cel care a primit harul de a crede în ea, este chemat să-şi lase transformată existenţa de ea. Petru prezintă această transformare ca iertare a păcatelor, deci eliberare şi prietenie cu Dumnezeu. "Cristos cel nevinovat i-a împăcat cu Tatăl pe cei păcătoşi" (ibidem): învierea este dezlegare. Dar trebuie să aderăm şi să ne încredem; trebuie să ne lăsăm iertaţi. Triduum-ul sacru a desfăşurat istoria lui Dumnezeu - în umilire şi în iubire - "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire". Concluzia acestei istorii este prezenţa Celui Înviat care, tocmai pentru că este la dreapta Tatălui, este acum în apropierea cea mai intimă şi în compania cea mai apropiată pentru orice om care recunoaşte: "Cristos, speranţa mea, a înviat" (ibidem).

Un creştin deja a făcut trecerea esenţială la viaţă, este deja un renăscut, în care mortalitatea a fost depăşită. O evaluare care se opreşte la aparenţe nu găseşte în univers semne imediate ale gloriei lui Isus: totul la suprafaţă pare să curgă ca înainte. Chiar şi viaţa noastră continuă treburile sale pământeşti, solidarităţile sale zilnice, din ale căror desfăşurare nu se filtrează gloria. Şi totuşi aparenţa, dacă nu este înşelătoare, este parţială: ştie asta cel care are cu adevărat credinţă; şi îşi poate da seama de asta cel care este dispus să adune indiciile vieţii reînnoite care se află în credincioşii autentici. Dar aceştia cine sunt? Conform lui Paul sunt cei a căror viaţă adevărată "este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3). Conţinutul identităţii creştine rămâne ascuns deocamdată înşişi ochilor noştri, şi totuşi ştie să însufleţească totul; ştie să unifice intenţiile, să determine alegerile, să sugereze iniţiativele, să dea substanţă aspiraţiilor, să fixeze termenii căutării. Un "înviat cu Cristos" - aşa îl defineşte Paul pe creştin - caută "lucrurile de sus, unde se află Cristos", se gândeşte "la cele de sus, nu la cele de pe pământ" (Col 3,1-2).

Aşadar un creştin trăieşte ca într-o stare de "înstrăinare": desigur, nu abandonează pământul, nu-l dispreţuieşte, nu-l locuieşte cu dezgust şi nepăsare, şi pe de altă parte se află deja dincolo - chiar dacă nu local nici cronologic. Locul şi timpul nu sunt absoluturi; valorează dacă în ele creştinul trăieşte învierea şi îşi maturizează libertatea în comuniune cu Isus glorificat. El este cuprins de pasiunea de "a trece dincolo". Dacă în oarecare măsură noi suntem definiţi şi conotaţi de dorinţa noastră, ei bine: "Dorinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre Cristos" (Toma de Aquino, Super Ad Colossenses reportatio): în existenţa de aici de pe pământ găsim "golul" imprimat de învierea lui Isus şi de împreună-învierea noastră, pe care neîncetat aspirăm să-l umplem. Niciun accident nu va fi de acum de aşa gravitate, pentru cel care are credinţă (dar credinţa este analogă cu pătimirea Răstignitului în Vinerea Sfântă), încât să compromită esenţialul garantat de legătura ultrapământească a celui care stă la dreapta Tatălui, acolo unde nu suntem pur şi simplu absenţi, deşi nu suntem încă perfect prezenţi. Se gândeşte "la cele de sus", are gustul lor - scrie Doctorul Angelic, comentând aceste cuvinte ale lui Paul - cel care îşi stabileşte viaţa pornind de la motivele învierii şi evaluează şi judecă totul după înţelepciunea Celui Înviat. Biserica a petrecut timp lung în aceste zile în celebrare, în vârful căreia se află intensa şi angajanta veghe pascală. Paul avertiza să nu se celebreze sărbătoarea fiind încă în corupţia veche a păcatului, a răutăţii şi a perversităţi: ar însemna că Cristos a înviat numai pentru sine, dar nu în noi. Sărbătoarea trebuie celebrată în sinceritate şi în adevăr (1Cor 5,8): atunci ritul devine realitate, trecând de la "joc" la aplicaţie, iar Paştele, din mâncare pur sacramentală, devine asumare a stilului şi a comportamentului nou. Biserica - spune rugăciunea la încheierea adunării de Paşte - este "reînnoită de sacramentele pascale" şi atinsă de "forţa inepuizabilă a iubirii Tatălui"; deci poate să ajungă "la gloria învierii", dar cu acţiunile concrete cotidiene care o apropie de ea.

(După L`Osservatore Romano, 20 aprilie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro

Bucuria preotului: sărăcie, fidelitate, ascultare

de Massimo Introvigne

La Liturghia Crismei de joi, 17 aprilie 2014, aşa cum a făcut şi anul trecut, Papa Francisc a vorbit despre preoţie. A insistat asupra „bucuriei preotului”, care „este un bine preţios nu doar pentru el, ci şi pentru întregul popor credincios a lui Dumnezeu”.

Preoţii, a spus Suveranul Pontif, sunt „unşi cu ulei de bucurie pentru a unge cu ulei de bucurie. Bucuria preoţească îşi are izvorul în Iubirea Tatălui”, şi îşi are modelul în Preasfânta Fecioară Maria. „Preotul este cel mai sărac dintre oameni dacă Isus nu-l îmbogăţeşte cu sărăcia sa, este cel mai inutil slujitor dacă Isus nu-l numeşte prieten, cel mai nesăbuit dintre oameni dacă Isus nu-l învaţă cu atenţie precum a făcut cu Petru, şi cel mai neapărat dintre creştini dacă Păstorul cel Bun nu-l întăreşte în mijlocul turmei”. Preoţia este mare, însă „nimeni nu este mai mic decât un preot abandonat propriilor puteri; de aceea, rugăciunea noastră de apărare în faţa capcanelor celui Rău este rugăciunea Mamei noastre: sunt preot pentru că El a privit cu bunătate la nimicnicia mea”.

Papa a enumerat trei caracteristici ale bucuriei preoţeşti: „este o bucurie care ne unge (însă care nu ne face ipocriţi, pompoşi şi aroganţi), este o bucurie incoruptibilă şi misionară care iradiază şi-i atrage pe toţi, începând cu cei mai îndepărtaţi”. Mai ales o bucurie care unge, în sensul că „intră în intimitatea sufletului nostru, îl formează şi îl fortifică în mod sacramental”. „Unşi până la oase… şi bucuria noastră, care iese dinăuntru, este ecoul acestei ungeri”.

A doua: o bucurie incoruptibilă, deoarece „nimeni nu poate să taie şi nici să adauge nimic” harului preoţiei. Bucuria preoţească „poate fi adormită sau sufocată de păcat sau de frământările vieţii, dar, în profunzime rămâne intactă, asemenea trunchiului ars sub cenuşă, şi poate fi mereu reînnoită”.

A treia: o bucurie „prin excelenţă misionară”, o caracteristică de „împărtăşit cu ceilalţi şi de subliniat”: ungerea „are scopul de a unge poporul sfânt şi fidel al lui Dumnezeu”, de aceea bucuria „izvorăşte doar când păstorul stă în mijlocul turmei sale (chiar şi în tăcerea rugăciunii, păstorul care-l adoră pe Tatăl se află în mijlocul oiţelor sale)”. „Chiar şi în momentele de tristeţe, în care totul pare întunecat şi vârtejul izolării ne ispiteşte, în acele momente apatice şi plictisitoare care uneori apar în viaţa de preot” – „prin care am trecut şi eu”, a mărturisit Papa Francisc –, atâta timp cât există capacitatea de a reîncepe pentru a fi misionari, bucuria rămâne asemenea focului de sub cenuşă care poate fi mereu reînviat.

„Trei surori apără bucuria preoţească”, a spus Papa: „sora Sărăcie, sora Fidelitate şi sora Ascultare”.

Prima: Sărăcia. „Preotul este sărac în bucuria pur umană: a renunţat la multe! Deoarece este sărac, el, cel care dăruieşte atât de multe altora, trebuie să-şi ceară bucuria de la Domnul şi de la poporul fidel lui Dumnezeu. Nu trebuie să şi-o procure el însuşi”. „Mulţi, vorbind despre criza identităţii preoţeşti, nu ţin cont de identitatea pe care o presupune această apartenenţă. Nu există identitate – şi, prin urmare, nici bucuria de a trăi – fără apartenenţă”. De aici se nasc multe dintre crizele preoţilor. „Preotul care pretinde să-şi găsească identitatea preoţească căutând-o în propriul suflet nu găseşte nimic altceva decât semne pe care scrie «ieşire»: ieşi din tine însuşi”. „Dacă nu ieşi din tine însuşi, uleiul se râncezeşte şi ungerea nu poate fi fecundă”.

A doua soră: fidelitatea, „o fidelitate mereu nouă pentru unica mireasă, Biserica. Aici se află cheia fecundităţii”. Nu o Biserică inventată. Această Biserică, aici şi astăzi. A doua soră o cheamă astfel pe a treia: ascultarea „faţă de Biserică şi de ierarhia care, am putea spune, ne dă nu doar aspectele exterioare ale ascultării (parohia în care sunt trimis, facultăţile ministerului, acea însărcinare particulară…), ci şi unirea cu Dumnezeu Tatăl, de la care vine orice paternitate”.

„În această zi, a spus Papa Francisc, „cer Domnului Isus să păstreze strălucirea bucuroasă în ochii celor proaspăt hirotoniţi, care pleacă pentru a se consuma în mijlocul poporului fidel al lui Dumnezeu, care se bucură pregătind prima predică, prima Sf. Liturghie, primul botez, prima mărturisire…”.  Dar această „bucurie a plecării” de multe ori se pierde de-a lungul anilor. În faţa pierderii bucuriei preoţeşti nu trebuie să ne resemnăm. Când a fost pierdută, se poate întoarce,dacă se reînvie şi se roagă. Şi poate rămâne şi în preoţii bătrâni şi bolnavi. „Este bucuria Crucii, care emană din conştientizarea deţinerii unui tezaur incoruptibil într-un vas de lut care se sfarmă”. Există şi „bucuria de a da mai departe torţa, bucuria de a-i vedea pe fiii fiilor crescând şi de a saluta, surâzând cu înţelepciune, promisiunile, în acea speranţă care nu dezamăgeşte”.

Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:www.lanuovabq.it

Pastorala Preafericitului Cardinal Lucian la mărita Sărbătoare a Învierii Domnului

Lucian Cardinal Mureşan
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei

                                                Onoratului cler împreună slujitor,
                                               cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
                                                 iubiţilor credincioşi greco-catolici
                                              şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Cântarea Sărbătorii centrale a anului liturgic ne umple din nou sufletul: “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Minunatul salut creştin este din nou actual: “Cristos a înviat!” “Adevărat a înviat!”. Mesajul Îngerului răsună încă o dată pentru noi: “A înviat! Nu este aici!”.

Toate acestea, dimpreună cu atâtea alte frumoase rugăciuni, celebrări, simboluri, împodobesc perioada Sărbătorii Învierii Domnului şi sunt pentru noi tot atâtea înnoite apeluri la o deşteptare spirituală. Fiindcă, trebuie să recunoaştem, trăim o mare parte a vieţii ca şi cum nu am crede în Înviere. Bucuria explozivă a acestui eveniment, care a făcut ca doisprezece oameni, pe urmele Maestrului lor, să transforme, să transfigureze întreagă lumea, nu ne însufleţeşte prea des. Pacea unora, care ştiu că şi-au pus încrederea lor în Cel ce a biruit moartea, nu stăpâneşte prea de multe ori sufletele noastre.

Şi atunci, Paştele celebrat în fiecare an e o revigorare spirituală, menită să ne scoată din toropeală şi să ne treacă din starea de “căldicei” la aceea de ruguri aprinse, capabile să inflameze întreaga lume de dragoste şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Nu ajunge să participăm la bucuria din noaptea Învierii, doar cu o lumânare aprinsă în mână, mai mult sau mai puţin în interiorul bisericii, să răspundem preotului care trece prin mijlocul nostru: “Adevărat a înviat!” şi să luăm la sfârşit din bucatele sfinţite cu această ocazie, pentru a ne întoarce mai apoi la vieţile noastre de dinainte. Deoarece, în cazul acesta, e ca şi cum am răspunde la fel ca grecii din Agora în faţa vestirii lui Paul: “Despre asta te vom asculta o altă dată”. Cu alte cuvinte, nu ajunge să fim doar “informaţi” că un eveniment cu totul excepţional a avut loc.

O vedem pe Maria Magdalena care merge la mormânt. Îi vedem pe Petru şi pe Ioan care fug înspre locul îngropării. Fiindcă Paştele înseamnă “trecere”, “ieşire”. Ieşire din casele noastre, ieşire din robia noastră, ieşire din banalitatea vieţilor noastre înspre Viaţa cea adevărată pe care Isus ne-o dăruieşte. Iar mormântul, nici măcar el nu mai e un punct final, ci un punct de plecare. Locul care simboliza moartea şi sfârşitul tuturor speranţelor umane este transformat de Fiul lui Dumnezeu în uşă de trecere într-un nou început. În acest sens ne aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur că se tem de moarte doar cei ce nu cred în Înviere.

Nici unul dintre ucenici nu se opreşte la mormânt, ci toţi pleacă de la mormânt pe drumul care îi duce înspre Isus cel înviat. Se întorc în Galilea, acolo unde totul a început, la cotidianul vieţii lor, însă pe o altă cale, la fel ca magii din Betleem. O cale plină de prezenţa mântuitoare a Învierii. În vieţile lor au acum posibilitatea de a-L întâlni pe Cel Înviat. Iar Acesta le arată semnele cuielor şi coasta străpunsă, semne ale morţii, şi le spune: “Bucuraţi-vă!” Fiul lui Dumnezeu transformă moartea şi simbolurile ei în motiv de bucurie, de pace şi de speranţă: “Nu vă temeţi!”. Iar atunci când semnele suferinţei şi ale morţii sunt prezente şi în vieţile noastre, Isus ne spune şi nouă: “Pace vouă!”

Iubiţi credincioşi,        

Avem câteodată ideea că a sărbători Paştele este ca şi cum doar ne-am aduce aminte că odată, când va veni vremea noastră, moartea nu va mai reprezenta sfârşitul existenţei noastre. Învierea e mult mai mult decât atât: e o proclamare a acestei victorii încă din timpul vieţii noastre. A sărbători Paştele înseamnă a-L urma pe Isus Cel Înviat înspre Tatăl, în fiecare clipă. Atunci când Maria Magdalena la mormânt întinde mâna înspre al ei drag Rabbuni, acesta îi spune: “Nu mă atinge fiindcă nu m-am suit la Tatăl”. E ca şi cum i-ar spune: “Nu ne oprim aici, nu aici este sfârşitul drumului”. Cea împreună cu apostolii este pe undeva la fel ca Petru, care pe muntele Schimbării la Faţă îi spune Mântuitorului: “Bine ne este nouă aici. Să facem trei corturi”. Petru ar vrea să eternizeze acel special moment de comuniune cu Isus. La fel şi Maria Magdalena. Însă Fiul lui Dumnezeu vrea să ne conducă împreună cu El înspre Tatăl, acolo unde, în mod tainic, intrăm în cercul de iubire şi comuniune al Sfintei Treimi.

De aceea, a trăi Învierea nu e ca şi cum am învăţa o lecţie şi am încerca să o aplicăm în viaţa noastră. Nu e ca şi o tehnică pe care să o învăţăm de la Isus, pentru a ne descurca mai apoi cu viaţa noastră. Este mai degrabă o continuă ieşire din viaţa noastră, în lumina Învierii, înspre Tatăl. Suferinţele sunt cu adevărat oribile atunci când le trăim singuri. Însă Dumnezeu dă tot timpul la o parte piatra de la uşa mormintelor din viaţa noastră şi ne deschide calea înspre El. Suntem datori să lăsăm acolo giulgiul rănilor noastre, cuiele şi spinii ce ne străpung sufletele şi să ieşim înspre Tatăl. Vom rămâne cu semnele suferinţei şi cu găurile lăsate de cuie. Însă prin ele va răzbate de acum în viaţa noastră lumina Învierii. Acesta este şi motivul pentru care Isus Înviat nu rămâne pe acest pământ ci merge spre Tatăl: ne arată că viaţa noastră şi destinele noastre nu se opresc aici. Aici rămân doar semnele suferinţei, aici rămân mormintele; însă ele ne-au fost deschise de Isus şi putem astfel trece mai departe înspre Ierusalimul ceresc.

De aceea, la ce ne folosesc Paştele, dacă noi continuăm să trăim ca şi cum totul s-ar termina aici? La ce ne foloseşte Învierea, dacă noi tratăm bucuriile, plăcerile şi realităţile acestei lumi ca şi cum ele ar fi eterne? La ce ne foloseşte Sărbătoarea de astăzi, dacă viaţa noastră de credinţă nu este altceva decât un fel de “glazură” spirituală pentru o viaţa similară cu aceea a celor ce nu cred?

Lumina Învierii ne dă puterea, aşa cum spune Isus, să călcăm peste şerpi şi peste scorpii fără a fi vătămaţi. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că răutăţile şi suferinţele acestei lumi nu ne mai pot ucide, fiindcă noi suntem deja plecaţi. Trăim în lume ca şi cum nu am fi aici. Pentru noi, teatrul acestei lumi s-a încheiat. Suntem liberi şi de bucuriile şi de răutăţile acestei lumi. Trecem prin această lume, pe urmele lui Isus, înspre Tatăl. Ne bucurăm de lucrurile acestei lumi fără a le absolutiza şi suferim răutăţile ei fără a fi zdrobiţi; ştiind că totul trece, odată cu continua noastră trecere, din zi în zi, din an în an, înspre minunata zi în care Îngerul va rosti: “Timpul nu mai este!”

Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

Sunt atâţia oameni care au lăsat să strălucească lumina, bucuria şi pacea învierii din chiar paturile lor de suferinţă. Şi sunt atâţia alţii, sănătoşi, care trăiesc ca paralizaţi, ca morţi, fiindcă nu ştiu să trăiască Paştile pe urmele Mântuitorului. Dacă alegem să ne blocăm în această lume, urmându-ne doar pe noi înşine şi dorinţele noastre, atunci când lumea aceasta se va sfârşi, vom avea şi noi acelaşi destin. Sfântul Părinte Papa Francisc însă, ne îndeamnă să ieşim din amorţeală: “Paştele reprezintă exodul, trecerea omului din robia păcatului, de la rău, la libertatea dragostei şi la bine. Oamenii trebuie să treacă şi acum prin acest exod, trebuie să traverseze acest deşert! Este vorba în special despre deşertul care este în inima oamenilor atunci când lipseşte iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.”

Aş dori să Vă invit şi eu să trăim împreună această Sărbătoare a Învierii Domnului, ca şi cum ar fi prima din viaţa noastră. Trăirea să nu se rezume la lucrurile şi la obiceiurile externe, ci pornind de la ele, să ajungă în inima noastră. Bucuria şi lumina să nu fie prezente doar în mesajele şi felicitările pe care le transmitem, ci să se nască în sufletele noastre. Isus, cel ce poartă semnele biruinţei, să nu rămână la biserică în noaptea Învierii, ci să intre în vieţile noastre, în casele noastre, în existenţa de fiecare zi. Ascultaţi vocea Lui, căutaţi-L şi urmaţi-L! Veţi primi în dar o pace pe care nimeni şi nimic nu va putea să v-o răpească. Atât de mulţi au reuşit. Încercaţi şi voi! Nu vă temeţi!

Acestea dorindu-Vi-le tuturor şi fiecăruia în parte, Vă asigur pe toţi de rugăciunea mea şi de arhiereasca binecuvântare.

Tuturor, dimpreună cu Preasfinţiile Lor Episcopii Claudiu şi Mihai, Vă dorim Sărbători sfinte şi binecuvântate, alese haruri cereşti şi bucurie deplină în Domnul Isus Cel înviat din morţi.

Cristos a înviat!
Adevărat a înviat!

† Lucian Cardinal Mureşan

Arhiepiscop şi Mitropolit

Arhiepiscop Major

Dată în Blaj, la 20 Aprilie,
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Isus Cristos
Anul Domnului 2014

 

Sursa

Ziarul ADEVĂRUL: Viaţa şi calvarul PS Ioan Suciu, Episcopul Tinerilor

Prigoana securităţii comuniste a avut în Transilvania ca obiectiv eliminarea preoţilor greco-catolici, după ce această religie a fost interzisă de stat. Printre cei care au suferit mult şi au murit în închisoare se află şi Ioan Suciu, denumit şi „Episcopul Tinerilor“.

Episcopul Ioan Suciu s-a născut la Blaj în data de 4 decembrie 1907, părinţii săi fiind preotul Vasile Suciu şi Maria. Ioan Suciu era al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 5 băieţi şi 4 fete ale familiei părintelui Vasile Suciu. A făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuş, din cauza primului război mondial. Încă din liceu, a fost prieten bun cu colegul său de clasă Tit Liviu Chinezu, care a devenit şi el, mai târziu, episcop. Prietenia lor a durat până la sfârşitul vieţii.

A urmat studiile liceale la Blaj, la Liceul „Sfântul Vasile”. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Grec „Sf. Atanasiu”, unde a obţinut titlurile de doctor în filosofie şi în teologie. După incă alţi şase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma. Revenit în ţară, a fost numit profesor de religie şi limba italiană la Liceul comercial de băieţi, apoi la Academia de Teologie din Mica Romă (Blaj), la catedra de Morală şi Pastorală.

Inima şi sufletul tinerilor
Tânărul preot Ioan Suciu era inima şi sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor şi lua parte deseori la jocurile lor. A înfiinţat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoţilor, cateheţilor şi profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate şcolile din Ardeal. Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicaţia „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studenţimii.

La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) şi auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea. Din 29 august 1941 a fost auxiliar, tot de Oradea, al episcopului Iuliu Hossu. Ioan Suciu s-a afirmat ca fiind unul dintre cei mari oratori ai Bisericii şi ca un prieten de suflet al tinerilor. În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupaţia horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat şi arestat pentru câteva zile. În octombrie 1944, în condiţiile derutei în care se aflau trupele horthyste şi hitleriste, ca urmare a avansării Armatei Române şi Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului şi poporului român de sub jugul străin, un grup de ofiţei horthyşti au vrut să-i împuşte pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foişor, precum şi pe alţi preoţi uniţi români.

Prigoana comunistă

În anul 1947, episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcţia de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, până la clarificarea numirii, recunoaşterii şi instalării noului Mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureşului, pentru care Guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-şi dea acordul. Însă, recunoaşterea de Mitropolit a lui Alexandru Rusu nu va avea loc niciodată. În această calitate de Administrator al Arhiedecezei de Alba Iulia şi Făgăraş, a luptat, în mod susţinut, să salveze şcolile şi celelalte instituţii ale Bisericii Române Unite „naţionalizate” de autorităţile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupaţie. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite. La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 3/15 mai 1848 de la Blaj, în prezenţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Petru Groza. Câmpia Libertăţii a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripţia „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestaţii mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniţilor la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popovici a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestaţia fusese deturnată de autorităţi.

Sfârşitul din închisoare

La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcţie prin decret guvernamental, însă şi-a continut activitatea pastorală cu şi mai multă intensitate. Ulterior avea să înceapă, calvarul închisorilor. După arestare, episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la Bucureşti. De la Bucureşti, a fost transportat la Dragoslavele, reşedinţa de vară a Patriarhului ortodox, apoi la mănăstirea ortodoxă de la Căldăruşani, transformată în lagăr. De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, şi dus, de acolo, din nou la Bucureşti, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor şi torturilor, iar apoi la închisoarea Văcăreşti şi, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950 a fost transferat la penitenciarul din Sighetu-Marmaţiei, unde a fost internat. Acolo au fost duşi şi ceilalţi episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani. Aici, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 şi 27 iunie 1953.

Ioan Suciu se afla închis, alături de alţi episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet. Moartea s-a a fost relatată ulterior de Monseniorul Coriolan Tămăian: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, Episcop Ioan Cherteş, Episcop Liviu Chinezu şi cu mine făceam de gardă (de câteva zile ştiam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalţi ne-am culcat. Pe la miezul nopţii, Suciu începe să recite cu glas înalt şi răspicat Tatăl nostru şi Născătoarea. Eu îl întrerupeam: - Staţi, să nu ne audă gardianul de afară! În timpul acesta a venit la mine la pat Chinezu şi mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacţionat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalţi din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ţinut într-o mână pulsul şi pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”. Episcopul Suciu avea ulcer şi i se refuzase orice îngrijire medicală. Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu. Mormântul din cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaşte locul.

Sursa:adevarul.ro

Portretul unui martir creștin - Episcopul Vasile Aftenie