Sfântul Părinte Papa Francisc, potrivit Oficiului Celebrărilor Liturgice, prezidează duminică, 25 ianuarie 2015, celebrarea Vesperelor în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, cu ocazia Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor, care se desfășoară în perioada 18-25 ianuarie.
”Dă-mi să beau”
Tema Săptămânii de rugăciune din acest an preia cuvintele lui Isus din dialogul cu femeia samariteană ”Dă-mi puțină apă să beau” (Ioan 4,7). Cuvintele din Evanghelia după Ioan trasează în mod ideal imaginea iubirii care abate orice dezbinare provocată de factori confesionali, etnici sau culturali. Reflecțiile din acest an au fost pregătite în Brazilia, fiind realizate de un grup de lucru ales de Consiliul național al bisericilor creștine. Succesiv, materialul a fost revizuit de Consiliul Pontifical pentru promovarea Unității Creștinilor și de Comisia ”Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Imaginea ”Dă-mi puțină apă să beau” sugerează necesitatea complementarității în relațiile dintre Biserici: a bea apă din fântâna celuilalt este primul pas de făcut pentru a experimenta modul său de a fi și a ajunge la un schimb de daruri în beneficiul reciproc.
”Ecumenismul spiritual al convertirii”
În vederea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor 2015 cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, a publicat în ediția de duminică (18 ianuarie 2015) a cotidianului ”L’Osservatore Romano” o amplă meditație teologică intitulată ”Ecumenismul spiritual al convertirii”.
În Biserica Romei – notează cardinalul Koch – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor se încheie cu celebrarea rugăciunii Vesperelor în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, la celebrarea prezidată de Episcopul Romei participând și reprezentanții celorlalte Biserici și Comunități ecleziale creștine.
Prima rugăciune pentru unitate prezidată de Papa
Această consolidată tradiție de rugăciune pentru unitatea creștinilor din interiorul comunității ecumenice a fost lansată de Fericitul Paul al VI-lea la 4 decembrie 1965. În acea zi, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II, Papa i-a invitat pe observatorii ecumenici la o celebrare liturgică în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, în cadrul căreia le-a mulțumit pentru participarea lor la Conciliu și și-a luat rămas bun de la ei cu aceste cuvinte care oglindesc marea sa sensibilitate ecumenică: «Plecarea voastră – spunea Paul al VI-lea – nu va pune capăt, pentru Noi, relațiilor spirituale și cordiale la care au dat început prezența voastră la Conciliu; nu încheie, pentru Noi, un dialog început în tăcere, dar dimpotrivă, ne face să căutăm cum să-l continuăm cu folos. Prietenia rămâne» (Discurs la celebrarea pentru a cere unitatea creștinilor, 4 decembrie 1965). A ne aduce aminte cu gratitudine de acest eveniment liturgic celebrat acum 50 de ani este deosebit de binevenit, fiind vorba de prima rugăciune publică pentru unitatea creștinilor prezidată de Papa în interiorul comunității ecumenice.
Printr-o atare rugăciune solemnă pentru unitatea creștinilor, fericitul Paul al VI-lea realiza concret ceea ce decretul «Unitatis redintegratio» al Conciliului Vatican II arătase drept centru vital al oricărui efort ecumenic, și anume, ”ecumenismul spiritual”, considerat ”inima întregii mișcări ecumenice” (nr. 8).
(…) Dacă luăm în serios această dimensiune spirituală – continuă cardinalul Koch – vom înțelege cu ușurință că această mișcare de rugăciune de peste o sută ani nu este doar un simplu început care ține de trecut și pe care îl putem lăsa în urmă ci, mai degrabă, un început care continuă să meargă odată cu noi și astăzi și care trebuie să însoțească orice efort ecumenic. Căci nu poate să existe un adevărat ecumenism care să nu fie înrădăcinat în rugăciune, din moment ce rugăciunea pentru unitatea creștinilor este și va rămâne întotdeauna inima pulsantă a drumului ecumenic. Prin rugăciunea pentru unitatea creștinilor ecumenismul se conformează cel mai mult la voința Domnului, care în Rugăciunea sacerdotală (Ioan 17) s-a rugat pentru unitatea discipolilor săi”.
(…) Isus își dorește unitatea discipolilor săi cu un obiectiv explicit: «Încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis – afirmă Isus - și că i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine» (17,23). Aceste cuvinte ne arată că unitatea discipolilor nu este un scop în sine dar folosește la cimentarea credibilității misiunii lui Isus Cristos și a Bisericii sale în lume.
Papa Francisc, în exhortația sa apostolică ”Evangelii gaudium”, a rechemat în conștiința creștinilor acest obiectiv necesar al eforturilor ecumenice de unitate prin cuvinte incisive: «Dată fiind gravitatea contra-mărturiei dezbinării dintre creștini, mai ales în Africa și Asia, căutarea unor parcursuri de unitate devine urgentă. Misionarii de pe aceste continente menționează în repetate rânduri criticile, plângerile și ironiile pe care le primesc din cauza scandalului creștinilor despărțiți» (nr. 246). În acest sens, angajarea pentru «o unitate care să faciliteze primirea lui Isus Cristos» nu poate fi o «simplă diplomație sau o îndeplinire forțată» dar trebuie să se transforme într-o «cale de nerenunțat a evanghelizării» (ibidem).
O Biserică misionară trebuie să fie o Biserică angajată în ecumenism și o Biserică angajată în ecumenism constituie premisa unei Biserici misionare. Pentru ca ecumenismul și rugăciunea să se consolideze reciproc, este necesară convertirea. Iată motivul profund pentru care Vesperele de la încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor se celebrează la bazilica ”Sfântul Paul în Afara Zidurilor” în sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul. După cum Sfântul Paul a experimentat transformarea cea mai adâncă a vieții sale pe drumul Damascului la întâlnirea cu Cristos cel înviat și, în virtutea acestei convertiri, a devenit un mare misionar al Evangheliei lui Isus Cristos, la fel și noi – subliniază cardinalul Koch – putem găsi acea unitate care ne este dăruită în Cristos numai dacă împreună ne convertim la Isus Cristos. Convertirea este ”elixirul de viață lungă” al ecumenismului, după cum a observat Conciliul Vatican II: «Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorința de unitate se naște și crește din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine și din revărsarea liberă a iubirii» (nr. 7).
Retragerea excomunicărilor
(…) O atare convertire presupune mai presus de toate conformarea continuă la Evanghelia lui Isus Cristos și dorința de a reface acea unitate care ne este dăruită deja prin credința în Isus Cristos și prin botezul nostru comun. (…) Un exemplu important de purificare a memoriei istorice, ca drum de convertire comună, îl reprezintă evenimentul memorabil de la 7 decembrie 1965, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II. În această zi de acum 50 de ani, în catedrala Sf. Gheorghe din Fanar și în bazilica Sf. Petru de la Roma, a fost dată publicității o Declarație comună, semnată de patriarhul ecumenic Atenagora și de Episcopul Romei, papa Paul al VI-lea, privind acordul comun asupra deciziei de «a scoate din memoria și mijlocul Bisericii, pentru a le da uitării, sentințele de excomunicare care au urmat și a căror amintire constituie până în zilele noastre un obstacol pentru reapropierea în caritate». Prin gestul de la 7 decembrie 1965 au fost destinate uitării evenimentele tragice de la 1054, când o sentință de excomunicare a fost adresată mai întâi de legația Scaunului Roman, condusă de cardinalul Umberto, împotriva patriarhului Mihail, și succesiv, de acesta din urmă și de sinodul său de la Constantinopol, împotriva legației romane; aceasta înseamnă că prin gestul din 1965 aceste sentințe de excomunicare nu mai fac parte din poziția oficială a Bisericilor. Într-adevăr, în 1965 patriarhul Atenagora și papa Paul al VI-lea au acționat în numele respectivelor Biserici, realizând, asemenea predecesorilor din 1054, acte juridice cu efecte obligatorii.
Atare gest de valoare istorică este, alături de prima celebrare ecumenică de la Roma, al doilea mare eveniment care a avut loc în 1965 și, după trecerea a 50 de ani, merită să fie comemorat și păstrat în conștiința colectivă. Acesta constituie, de fapt, punctul de plecare al procesului de reconciliere și dialog dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe. (…) Din moment ce amintirea unui trecut de polemici reciproce și ostilitate a fost înlocuită de conștiința prezentă a reconcilierii și carității, putem întrezări nucleul esențial al evenimentului care a avut loc acum 50 de ani la Roma și Constantinopol tocmai în purificarea comună a memoriei istorice. Acest proces contribuie (…) la revigorarea carității între Biserica Romei și Biserica Constantinopolului, după ce atare caritate s-a răcit din ce în ce mai mult. Aceasta dovedește că nu este vorba doar de a revigora o caritate inter-personală sau umanitară. Este vorba, mai degrabă, de realizarea unei carități ecleziale, care va trebui să ducă, în cele din urmă, la o comuniune euharistică, după cum a subliniat cu claritate Fericitul Paul al VI-lea în răspunsul său la telegrama primită de la patriarhul Atenagora cu ocazia celei de a patra aniversări a anulării excomunicărilor, în decembrie 1969: «Suntem hotărâți să mergem înainte cu îndrăzneală prudentă și să facem posibilul pentru a veni ziua în care vom putea să urcăm împreună la altarul Domnului».
Importanța profundă a evenimentului din 1965 poate fi cuprinsă în cuvintele cardinalului Joseph Ratzinger (din 1982), spunând că veninul excomunicării a fost scos din organismul Bisericii și «simbolul dezbinării» a fost înlocuit de «simbolul carității». ”Relația unei «carități răcite», relația de «opoziții, neîncredere și antagonisme», a fost înlocuită cu relația de caritate și frățietate, al cărei simbol este sărutarea frățească” (Joseph Ratzinger, Rom und die Kirchen des Ostens nach der Aufhebung der Exkommunikationen von 1054, München 1982).
Aniversarea ambelor evenimente din 1965 – încheie cardinalul Koch – ne aduce aminte că ecumenismul este o mișcare de rugăciune și o mișcare de convertire, și că astfel trebuie să rămână și în zilele noastre.
”Dă-mi să beau”
Tema Săptămânii de rugăciune din acest an preia cuvintele lui Isus din dialogul cu femeia samariteană ”Dă-mi puțină apă să beau” (Ioan 4,7). Cuvintele din Evanghelia după Ioan trasează în mod ideal imaginea iubirii care abate orice dezbinare provocată de factori confesionali, etnici sau culturali. Reflecțiile din acest an au fost pregătite în Brazilia, fiind realizate de un grup de lucru ales de Consiliul național al bisericilor creștine. Succesiv, materialul a fost revizuit de Consiliul Pontifical pentru promovarea Unității Creștinilor și de Comisia ”Credință și Constituție” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Imaginea ”Dă-mi puțină apă să beau” sugerează necesitatea complementarității în relațiile dintre Biserici: a bea apă din fântâna celuilalt este primul pas de făcut pentru a experimenta modul său de a fi și a ajunge la un schimb de daruri în beneficiul reciproc.
”Ecumenismul spiritual al convertirii”
În vederea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor 2015 cardinalul Kurt Koch, președintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, a publicat în ediția de duminică (18 ianuarie 2015) a cotidianului ”L’Osservatore Romano” o amplă meditație teologică intitulată ”Ecumenismul spiritual al convertirii”.
În Biserica Romei – notează cardinalul Koch – Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor se încheie cu celebrarea rugăciunii Vesperelor în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, la celebrarea prezidată de Episcopul Romei participând și reprezentanții celorlalte Biserici și Comunități ecleziale creștine.
Prima rugăciune pentru unitate prezidată de Papa
Această consolidată tradiție de rugăciune pentru unitatea creștinilor din interiorul comunității ecumenice a fost lansată de Fericitul Paul al VI-lea la 4 decembrie 1965. În acea zi, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II, Papa i-a invitat pe observatorii ecumenici la o celebrare liturgică în bazilica Sfântul Paul în Afara Zidurilor, în cadrul căreia le-a mulțumit pentru participarea lor la Conciliu și și-a luat rămas bun de la ei cu aceste cuvinte care oglindesc marea sa sensibilitate ecumenică: «Plecarea voastră – spunea Paul al VI-lea – nu va pune capăt, pentru Noi, relațiilor spirituale și cordiale la care au dat început prezența voastră la Conciliu; nu încheie, pentru Noi, un dialog început în tăcere, dar dimpotrivă, ne face să căutăm cum să-l continuăm cu folos. Prietenia rămâne» (Discurs la celebrarea pentru a cere unitatea creștinilor, 4 decembrie 1965). A ne aduce aminte cu gratitudine de acest eveniment liturgic celebrat acum 50 de ani este deosebit de binevenit, fiind vorba de prima rugăciune publică pentru unitatea creștinilor prezidată de Papa în interiorul comunității ecumenice.
Printr-o atare rugăciune solemnă pentru unitatea creștinilor, fericitul Paul al VI-lea realiza concret ceea ce decretul «Unitatis redintegratio» al Conciliului Vatican II arătase drept centru vital al oricărui efort ecumenic, și anume, ”ecumenismul spiritual”, considerat ”inima întregii mișcări ecumenice” (nr. 8).
(…) Dacă luăm în serios această dimensiune spirituală – continuă cardinalul Koch – vom înțelege cu ușurință că această mișcare de rugăciune de peste o sută ani nu este doar un simplu început care ține de trecut și pe care îl putem lăsa în urmă ci, mai degrabă, un început care continuă să meargă odată cu noi și astăzi și care trebuie să însoțească orice efort ecumenic. Căci nu poate să existe un adevărat ecumenism care să nu fie înrădăcinat în rugăciune, din moment ce rugăciunea pentru unitatea creștinilor este și va rămâne întotdeauna inima pulsantă a drumului ecumenic. Prin rugăciunea pentru unitatea creștinilor ecumenismul se conformează cel mai mult la voința Domnului, care în Rugăciunea sacerdotală (Ioan 17) s-a rugat pentru unitatea discipolilor săi”.
(…) Isus își dorește unitatea discipolilor săi cu un obiectiv explicit: «Încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis – afirmă Isus - și că i-ai iubit pe ei așa cum m-ai iubit pe mine» (17,23). Aceste cuvinte ne arată că unitatea discipolilor nu este un scop în sine dar folosește la cimentarea credibilității misiunii lui Isus Cristos și a Bisericii sale în lume.
Papa Francisc, în exhortația sa apostolică ”Evangelii gaudium”, a rechemat în conștiința creștinilor acest obiectiv necesar al eforturilor ecumenice de unitate prin cuvinte incisive: «Dată fiind gravitatea contra-mărturiei dezbinării dintre creștini, mai ales în Africa și Asia, căutarea unor parcursuri de unitate devine urgentă. Misionarii de pe aceste continente menționează în repetate rânduri criticile, plângerile și ironiile pe care le primesc din cauza scandalului creștinilor despărțiți» (nr. 246). În acest sens, angajarea pentru «o unitate care să faciliteze primirea lui Isus Cristos» nu poate fi o «simplă diplomație sau o îndeplinire forțată» dar trebuie să se transforme într-o «cale de nerenunțat a evanghelizării» (ibidem).
O Biserică misionară trebuie să fie o Biserică angajată în ecumenism și o Biserică angajată în ecumenism constituie premisa unei Biserici misionare. Pentru ca ecumenismul și rugăciunea să se consolideze reciproc, este necesară convertirea. Iată motivul profund pentru care Vesperele de la încheierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor se celebrează la bazilica ”Sfântul Paul în Afara Zidurilor” în sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul. După cum Sfântul Paul a experimentat transformarea cea mai adâncă a vieții sale pe drumul Damascului la întâlnirea cu Cristos cel înviat și, în virtutea acestei convertiri, a devenit un mare misionar al Evangheliei lui Isus Cristos, la fel și noi – subliniază cardinalul Koch – putem găsi acea unitate care ne este dăruită în Cristos numai dacă împreună ne convertim la Isus Cristos. Convertirea este ”elixirul de viață lungă” al ecumenismului, după cum a observat Conciliul Vatican II: «Nu există ecumenism adevărat fără convertire interioară. Într-adevăr, dorința de unitate se naște și crește din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine și din revărsarea liberă a iubirii» (nr. 7).
Retragerea excomunicărilor
(…) O atare convertire presupune mai presus de toate conformarea continuă la Evanghelia lui Isus Cristos și dorința de a reface acea unitate care ne este dăruită deja prin credința în Isus Cristos și prin botezul nostru comun. (…) Un exemplu important de purificare a memoriei istorice, ca drum de convertire comună, îl reprezintă evenimentul memorabil de la 7 decembrie 1965, cu puțin timp înainte de încheierea Conciliului Vatican II. În această zi de acum 50 de ani, în catedrala Sf. Gheorghe din Fanar și în bazilica Sf. Petru de la Roma, a fost dată publicității o Declarație comună, semnată de patriarhul ecumenic Atenagora și de Episcopul Romei, papa Paul al VI-lea, privind acordul comun asupra deciziei de «a scoate din memoria și mijlocul Bisericii, pentru a le da uitării, sentințele de excomunicare care au urmat și a căror amintire constituie până în zilele noastre un obstacol pentru reapropierea în caritate». Prin gestul de la 7 decembrie 1965 au fost destinate uitării evenimentele tragice de la 1054, când o sentință de excomunicare a fost adresată mai întâi de legația Scaunului Roman, condusă de cardinalul Umberto, împotriva patriarhului Mihail, și succesiv, de acesta din urmă și de sinodul său de la Constantinopol, împotriva legației romane; aceasta înseamnă că prin gestul din 1965 aceste sentințe de excomunicare nu mai fac parte din poziția oficială a Bisericilor. Într-adevăr, în 1965 patriarhul Atenagora și papa Paul al VI-lea au acționat în numele respectivelor Biserici, realizând, asemenea predecesorilor din 1054, acte juridice cu efecte obligatorii.
Atare gest de valoare istorică este, alături de prima celebrare ecumenică de la Roma, al doilea mare eveniment care a avut loc în 1965 și, după trecerea a 50 de ani, merită să fie comemorat și păstrat în conștiința colectivă. Acesta constituie, de fapt, punctul de plecare al procesului de reconciliere și dialog dintre Biserica catolică și Bisericile ortodoxe. (…) Din moment ce amintirea unui trecut de polemici reciproce și ostilitate a fost înlocuită de conștiința prezentă a reconcilierii și carității, putem întrezări nucleul esențial al evenimentului care a avut loc acum 50 de ani la Roma și Constantinopol tocmai în purificarea comună a memoriei istorice. Acest proces contribuie (…) la revigorarea carității între Biserica Romei și Biserica Constantinopolului, după ce atare caritate s-a răcit din ce în ce mai mult. Aceasta dovedește că nu este vorba doar de a revigora o caritate inter-personală sau umanitară. Este vorba, mai degrabă, de realizarea unei carități ecleziale, care va trebui să ducă, în cele din urmă, la o comuniune euharistică, după cum a subliniat cu claritate Fericitul Paul al VI-lea în răspunsul său la telegrama primită de la patriarhul Atenagora cu ocazia celei de a patra aniversări a anulării excomunicărilor, în decembrie 1969: «Suntem hotărâți să mergem înainte cu îndrăzneală prudentă și să facem posibilul pentru a veni ziua în care vom putea să urcăm împreună la altarul Domnului».
Importanța profundă a evenimentului din 1965 poate fi cuprinsă în cuvintele cardinalului Joseph Ratzinger (din 1982), spunând că veninul excomunicării a fost scos din organismul Bisericii și «simbolul dezbinării» a fost înlocuit de «simbolul carității». ”Relația unei «carități răcite», relația de «opoziții, neîncredere și antagonisme», a fost înlocuită cu relația de caritate și frățietate, al cărei simbol este sărutarea frățească” (Joseph Ratzinger, Rom und die Kirchen des Ostens nach der Aufhebung der Exkommunikationen von 1054, München 1982).
Aniversarea ambelor evenimente din 1965 – încheie cardinalul Koch – ne aduce aminte că ecumenismul este o mișcare de rugăciune și o mișcare de convertire, și că astfel trebuie să rămână și în zilele noastre.
Sursa:ro.radiovaticana.va
