vineri, 7 septembrie 2018

Ce fac oamenii fericiți să fie fericiți?

Fericirea nu este un scop în sine. Este rodul unei vieți petrecute în a face binele și a evita răul, este rodul unei vieți aflate sub semnul iubirii.

Fericirea este rodul obiceiurilor noastre bune, al stilului și al viziunii noastre asupra vieții. Ce fac oamenii fericiți pentru a fi fericiți? Sunt fericiți pentru că nu au probleme? Nu cred. Fericirea este o stare interioară a minții, o decizie și o atitudine. Eu aleg să fiu fericit, în ciuda circumstanțelor.

Oamenii fericiți aleg să fie fericiți. Ei optează pentru o atitudine pozitivă. Dacă apare nefericirea, ei aleg să-și păstreze speranța, și reușesc datorită optimismului lor. Nu este un optimism visător și iluzoriu, ci un optimism profund înrădăcinat în ei.

Oamenii fericiți știu și acceptă că, în această viață, nu depinde totul de ei. Își îndeplinesc partea din contract în funcție de abilitățile lor, iar pentru restul se bazează pe Dumnezeu.

Oamenii fericiți evită să se plângă și să blameze lumea din jur pentru problemele lor. Ei se simt responsabili pentru propria lor viață și mediul în care trăiesc.

Oamenii fericiți caută binele comun, nu doar binele personal. Ei își ajută vecinul din dragoste și fără alt interes decât fericirea celuilalt. Ei găsesc în ajutorarea celuilalt o parte esențială a sensului vieții lor.

Oamenii fericiți evită criticile, atât la adresa lor cât și la adresa celorlalți. Urăsc bârfele. Sunt atât de ocupați și fericiți că nu-și pierd timpul interferând în viața altora.

Oamenii fericiți caută soluții. Nu se concentrează pe dimensiunea problemei, ci pe multitudinea de soluții care o pot rezolva.

Oamenii fericiți nu se simt victime, ci creatori ai destinului lor.

Oameni fericiți trăiesc în acest moment. Ei sunt convinși că momentul prezent este singurul care există cu adevărat.

Oamenii fericiti nu sunt nici invidioși, nici egoiști. Ei sunt oameni profund sociali, care iubesc să ajute și să se facă folositori. Ei experimentează faptul că bucuria vine din dăruire și îngrijirea altora, fără rezerve sau partajare.

Oamenii fericiți se încred cu ușurință în ceilalți, deoarece și ei sunt oameni de încredere. Inimile lor sunt deschise deoarece știu că prietenia, încrederea și dragostea sunt importante pentru fericirea lor.

Oamenii fericiți sunt siguri de ei înșiși, deoarece își cunosc valoarea și demnitatea ca oameni. Ei nu caută în mod constant aprobarea sau permisiunea altora să se simtă iubiți, apreciați sau acceptați. Ei gândesc singuri pentru că au știut să-și folosească libertatea.

Oamenii fericiți se roagă. Credința lor în Dumnezeu este un sprijin.

Într-adevăr, a fi fericit nu este doar un drept, ci o posibilitate accesibilă tuturor.Trebuie doar să alegi să fii fericit. Și mereu amintiți-vă că fericirea nu este ceva, ci Cineva.

Traducere: ACC


Sursa:it.aleteia.org

miercuri, 5 septembrie 2018

FERICIRILE explicate dumnezeieste de Parintele Calciu. Ce (nu) inseamna A FI SARAC CU DUHUL?

“Sa nu va rusinati de lacrimi niciodata!”

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!

“În general s-a împământenit între noi, creştinii – vorbesc de creştinii mai superficiali – să luăm în derâdere sărăcia cu duhul şi să spunem: acesta e sărac cu duhul, e prost, e înapoiat mintal, nu ştie pe ce lume trăieşte. Însă sărăcia cu duhul este o virtute, o mare virtute! Sărăcia cu duhul înseamnă să fii sărac de toate lucrurile lumii acesteia, încât duhul tău să nu se lege de nimic, nici de avere, nici de situaţie socială, nici de luptă politică, nici de nimic altceva! Să nu te legi de nimic din cele de care oamenii se ataşează. Sufletul tău să fie liber, să trăieşti liber, dar ca un străin în lumea aceasta. Fiindcă în lumea asta a fi liber înseamnă a fi străin de lume. Lumea te robeşte. Prin toate sistemele ei de legi, prin toate obiceiurile lumeşti, prin toată tradiţia aceasta materială, lumea ne leagă, ne subordonează, ne face sclavi. Iar dacă nu devii sclavul acestor concepţii eşti un corp străin, un element străin în lumea aceasta. De aceea spune Iisus: „Fericiţi cei săraci cu duhul!”. Sunt fericiţi cei care nu s-au legat de lumea aceasta, nu şi-au făcut un idol din lume, nici din învăţătura lumească, nici din gloria lumească, nici din bogăţia lumească. Ei trăiesc ca o fiinţă străină într-o lume plină de păcate.

Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!

Vedeţi, a fi, a deveni o parte sau un şurub al vieţii acesteia este o suferinţă. Şi atunci cel care este în lume, dar care vrea să nu fie în lume, acela se întristează, acela plânge, acela varsă lacrimi. Varsă lacrimi pentru el, pentru aproapele lui, pentru toţi cei care sunt în suferinţă, pentru păcătoşi. El se roagă cu lacrimi pentru cei care îl vrăjmăşesc şi pentru cei care îl iubesc. Aţi auzit azi rugăciunile de la Sfânta Liturghie ale Sfântului Vasile cel Mare:
Doamne, pe cei buni păstrează-i în bunătatea lor. Pe cei răi, fă-i buni! Celor care ne vrăjmăşesc stinge-le vrajba! Pe cei care ne iubesc pe noi întăreşte-i! Tinereţile le condu cu înţelepciunea Ta, bătrâneţile le întăreşte, pe copii îi creşte în dragostea Ta!”.
Aceasta înseamnă cei ce plâng.
V-aţi gândit vreodată că Mântuitorul, Care a fost Fiul lui Dumnezeu şi a venit în această lume, nu a avut decât o singură cămaşă în care a umblat îmbrăcat? Desculţ prin căldura Israelului, călcând peste pietre… Şi când a venit cineva, un bogat şi i-a spus: „Vreau să Te urmez oriunde vei merge“, El i-a răspuns: „Fiul Omului n-are unde să-şi plece capul. Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul!”.
Aşa a fost Iisus! Un străin în lumea aceasta. A plâns pentru toţi, a plâns pentru Lazăr, pentru toată suferinţa oamenilor... Iar Dumnezeu I-a dăruit slava învierii Sale. Să ştiţi călacrimile care se varsă pentru durerea cuiva sunt lacrimi binecuvântate. Ele vă spală inima şi sufletul. Să nu vă ruşinaţi de lacrimi! Niciodată! Plângeţi şi pentru necazurile personale, dar să nu vărsaţi lacrimi de furie, de mânie sau de blestem! Să vărsaţi lacrimi de durere, de dragoste, căci ele vă purifică sufletul şi vă apropie de Hristos. Şi aşa fericiţi veţi fi.

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!

Nu este vorba de a moşteni pământul acesta lumesc. Aici cei duri, cei fără scrupule moştenesc pământul! Ei sunt oamenii care conduc, ei sunt oamenii care au în mâna lor frâul, cuţitul şi pâinea, averea şi puterea. Moştenirea pământului pentru cei blânzi este alta. La sfârşitul lumii, spune Sfântul Apostol Petru, cerurile vor arde, pământul va fi limpezit prin foc şi va fi mai alb decât oasele celor care au murit. Şi acest pământ va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va trăi pururi dreptatea. Acest pământ îl vor moşteni cei blânzi, nu pământul de acum! Pământul de acum e în mâinile satanei, pentru că cei care sunt puternicii zilei nu sunt trimişi de Dumnezeu, nu se gândesc la Dumnezeu, nu se gândesc la cei slabi, decât numai în treacăt, numai cu intenţia de a-şi face propagandă.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura!

Chiar dacă nu suntem prea buni, chiar dacă nu ne manifestăm bunătatea sau nu practicăm o bunătate reală, totuşi inima noastră, interiorul nostru, conştiinţa noastră ne vorbesc despre o dreptate adevărată. Este dreptatea lui Dumnezeu şi inima noastră suferă, însetează pentru această dreptate chiar dacă nu suntem în stare să o realizăm. Poate nici nu ne-o imaginăm cu adevărat. Dacă fiecare dintre noi are un înger şi o conştiinţă, o conştiinţă care vine de la Dumnezeu, pe care venirea lui Iisus ne-a curăţit-o de toată zgura neînţelegerii, atunci este numai în puterea noastră a aplica legea dreptăţii sau a nu o aplica. In mâna noastră stă această alegere, dacă nu o aplicăm suntem păcătoşi. Dar important pentru noi e că aspirăm lăuntric la o dreptate, că aspirăm la o sete către dreptate şi că Dumnezeu ne va sătura cândva în dreptatea împărăţiei Fiului Său, atunci când vor împăraţi pe pământ adevărul şi dreptatea dumnezeiască.

Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!

Aceasta se adevereşte chiar în lumea noastră păcătoasă. Dacă eşti milostiv, Dumnezeu te miluieşte. Dacă eşti bun cu alţii, şi alţii vor fi buni cu tine. Dacă mila ta se manifestă în fapte, vei fi binecuvântat. Şi chiar dacă cineva te va critica vreodată, nu va putea să nu recunoască că eşti milostiv, iar când vei fi în nevoie, să ştii că se va găsi cineva să te miluiască.
Noi spunem că Dumnezeu este drept, dar înainte de a fi drept, Dumnezeu este şi bun. Dacă Dumnezeu ar fi numai drept, numai justiţiar, în clipa aceasta ar trebui să pierim toţi, pentru că suntem plini de păcate, păcătuim tot timpul, şi când venim la biserică, peste tot. Nimic nu ne ţine în viaţă din faptele noastre, ci numai mila şi iubirea lui Dumnezeu.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Dumneavoastră ştiţi foarte bine lucrul acesta. De aceea vă duceţi la biserici, la mănăstiri, pentru că ştiţi că acolo sunt oameni curaţi, care au o legătură mai adâncă cu Dumnezeu, care îl văd. Şi v-am spus odată că îmi povesteau monahii despre Părintele Petroniu care este la mănăstirea noastră din Sfântul Munte, la Prodromu, că atunci când se ruga el, pe Sfânta Masă apăreau picioarele Mântui­torului, însângerate. El îl vedea pe Dumnezeu. Pentru aceasta şi noi, dacă ne păstrăm inima curată, ori dacă ne-o curăţim, vedem pe Dumnezeu într-un fel sau în altul. Dumnezeu poate să-ţi vorbească printr-o descoperire, vorbesc de descoperirile adevărate, nu de cele satanice, dar Dumnezeu îţi vorbeşte şi prin nişte inspiraţii interioare, prin înţelegeri adânci ale unor taine ale mântuirii.
Mărturisesc că de multe ori m-am rugat şi poate din cauza necredinţei mele, Dumnezeu nu mi-a împlinit cererea, dar de foarte multe ori rugăciunea mea s-a împlinit! M-am rugat pentru alţii, iar rugăciunea s-a împlinit şi m-am îngrozit! Ce sunt eu, ca Dumnezeu să asculte rugăciunea mea? Cum spune psalmistul, ce este omul ca să aibă aşa cinste, să fie puţin mai prejos decât îngerii [n.n. Ps. 8, 4-5]? Însă nu pentru virtuţile noastre Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile, ci pentru bunătatea Lui şi pentru credinţa cu care ne rugăm.
Dacă aveţi inima curată şi vă rugaţi lui Dumnezeu, El ascultă cererea voastră. Să nu vă rugaţi niciodată pentru răul cuiva! Cei care fac rău, aceia se duc la vrăjitori. Degeaba ai să te rogi tu la Dumnezeu să facă rău cuiva, pentru că Dumnezeu este bun înainte de a fi drept, şi apoi, de unde ştii tu că ai dreptate, pentru că tu eşti subiectiv! Adeseori avem în faţă numai interesul propriu şi uităm de adevăr şi de dreptate.

Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!

Cel mai mare făcător de pace a fost Hristos. El a adus în lume această pace, la Cina cea de Taină, când le spune ucenicilor Săi: Pacea Mea dau vouă! Nu cum dă lumea, ci pacea Mea dumnezeiască!”Una este pacea încheiată prin armistiţii, prin tratate care sunt rupte în clipa următoare şi alta este pacea în Dumnezeu. Toate tratatele încheiate în lume s-au spulberat curând. Au creat războaie şi mai puternice decât înainte. De aceea alta este pacea despre care vorbeşte Mântuitorul aici.
Să ştiţi că vremea comunismului – nu mai vorbesc de persecuţiile romane, care au dat milioane de martiri – a dat şi ea milioane de martiri cunoscuţi şi necunoscuţi, cu morminte cunoscute şi necunoscuteAu fost oameni care au mers la închisoare afirmând iubirea lor faţă de Hristos şi purtând în inima lor pacea Lui, oameni care, chinuiţi fiind, se rugau pentru călăii lor. Şi nu au fost cazuri izolate, ci mii şi mii de cazuri în care oamenii chinuiţi se rugau pentru cei care îi chinuiau, pentru cei care îi ţineau în închisori, fiindcă aşa spune Mântuitorul, să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri!

Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor!

Toată istoria creştinismului e istoria suferinţei. Dintru început şi până la sfârşitul lumii acesteia, creştinismul va fi persecutat într-un fel sau altul, violent sau neviolent. Dar nu vor înceta niciodată persecuţiile, pentru că, aşa cum am spus la început, creştinul este ca un străin care nu are unde să-şi plece capul.
Aceasta este poziţia noastră în această lume şi vom fi prigoniţi, batjocoriţi, vor râde de noi şi vor spune că suntem nebuni. Şi vor spune că suntem mistici, ca şi cum misticismul ar fi o crimă, iar crima politică ar fi o virtute. Aşa cum se fac astăzi crime politice. Pentru că noi am înţeles exact care este poziţia lui Iisus în lumea aceasta şi mergem pe calea Lui.

Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din pricina numelui Meu!

Este o continuare la fericirea anterioară, pentru că noi, dacă suntem prigoniţi, şi persecutaţi, şi batjocoriţi în lumea aceasta, este pentru numele lui Hristos. Nimeni nu-l batjocoreşte pe un smintit, orice ar spune, pentru că ştie că e smintit. Nimeni nu-l batjocoreşte pe unul care şi-a făcut o viaţă frumoasă în lumea aceasta. Dar pe noi lumea ne batjocoreşte, învăţaţii lumii acesteia ne batjocoresc, puternicii lumii ne batjocoresc. Ne batjocoresc şi cei mici pentru că nu ştiu, n-au cunoştinţă de adevărul credinţei. Şi totuşi trecem prin lume purtând pe frunte această cunună de spini spirituală, mărturisind pe Dumnezeu, rugându-ne pentru lume, pentru pacea lumii, pentru vrăjmaşii noştri, pentru cei care ne fac rău şi pentru cei care ne fac bine.
De aceea încheie Iisus Hristos:

Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!

Să căutăm răsplata din ceruri. Să nu căutăm răsplata aceasta de pe pământ. Pentru că orice răsplată în lumea aceasta trece ca o floare. A venit un vânt, a dat o ploaie şi s-a scuturat. Numai plata din ceruri rămâne veşnică şi ea va încununa fruntea noastră la Judecata de apoi şi în viaţa care urmează după Judecată. De aceea spun: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă, citiţi Fericirile şi le aplicaţi! Evanghelia nu este un exerciţiu intelectual, nu e un exerciţiu de cunoaştere a înţelepciunii lumeşti, Evanghelia este un exerciţiu spiritual de cea mai înaltă valoare. Inseamnă să urmezi pe Hristos.
Am explicat aceste Fericiri ca să înţelegeţi care este sensul lor, însă citindu-le acasă şi cugetând puţin, veţi vedea ce stare de bucurie vă vor trezi în suflet aceste Fericiri şi poate şi părerea de rău că nu sunteţi ca cei pe care Iisus îi fericeşte. Să ştiţi că dincolo de posibilitatea noastră de împlinire a poruncilor lui Dumnezeu stă harul lui Dumnezeu, iubirea Lui pentru noi.Aceasta nu ne părăseşte nici în cele mai grele situaţii, când suntem asupriţi, nici când suntem în păcate grele, dacă din adâncul sufletelor noastre strigăm: „Iisuse Hristoase, arată-mi mie slăvită Învierea Ta!”.”

luni, 3 septembrie 2018

Dumnezeu este fericirea celor nefericiţi

După ce duminica trecută l-am văzut pe Isus umblând şi căutând ucenici pentru împărăţia cerurilor, duminica aceasta îl vedem pe Isus rostind pentru ucenicii de atunci, dar şi pentru toţi cei care în decursul veacurilor vor răspunde chemării lui de a intra în împărăţia cerurilor, "o constituţie regală", o constituţie diferită de constituţiile omeneşti, o constituţie după ale cărei legi "de fericire" va trăi şi el însuşi.
Evanghelia de astăzi ne prezintă această nouă "constituţie regală", care e formată din opt fericiri, opt cărări sigure, care ne conduc în drumul deschis de Dumnezeu spre împărăţia sa veşnic fericită.
Şi dacă am fost atenţi la citirea la citirea "constituţiei lui Isus", am putut vedea că accentul este pus pe "împărăţia cerurilor", unde trebuie să ajungă fiecare chemat care răspunde cu "da" la chemarea lui. Când ai răspuns cu "da" lui Isus şi împărăţiei sale, mergi după el înfruntând orice obstacole: sărăcie, răutăţi, violenţe, lipsuri, respingere, pericole, duşmănii, prigoane şi chiar moarte. Dar toate aceste obstacole, pentru ucenicul lui Isus, devin căi care conduc la fericirea cerului. Ce contează toate aceste obstacole în faţa unei veşnicii fericite? Sfântul Paul spunea: "Suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care ne va fi descoperită" (Rom 8,18).
Profetul Sofonia, cu mulţi ani înainte, a anticipat constituţia regală a lui Isus, atunci când a rostit din partea lui Dumnezeu: "Căutaţi pe Domnul, căutaţi dreptatea, căutaţi umilinţa, căutaţi refugiul în numele Domnului" (Sof 2,3).
Psalmul responsorial 145 de astăzi ne spune că "fericirile divine" sunt pentru cei "săraci în spirit"; adică sunt pentru cei care din drag pentru împărăţia cerurilor, acceptă să fie: flămânzi, însetaţi, prizonieri, persecutaţi, condamnaţi pe nedrept, străini; exact cum sunt şi cei mai mulţi dintre oamenii credincioşi.
De aceea, sfântul Paul, în cea de-a doua lectură de astăzi, cheamă pe toţi care cred în Isus să privească la ei înşişi şi să vadă că "între ei nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam mare. Căci Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele tari" (1Cor 1,26-27).
Sfântul Ambrozie (337-397) descrie în cuvinte admirabile fericirea celor săraci, dar care îl au pe Dumnezeu: Ah, cât de bogat este cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, care e preocupat de veşnicie, care adună comori, dar nu de aur, nu de argint şi nu lucruri preţioase, ci de virtuţi! Nu vi se pare bogat cel care are pacea sufletească, liniştea şi odihna? Cel care nu doreşte nimic, cel care nu se tulbură de nimic, cel care nu se plictiseşte de ceea ce are? Dacă împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor, cine este mai bogat decât ei? (cf. Sermo 10).
Iată câteva cazuri de oameni care au iubit mult pe Isus şi "împărăţia cerurilor" şi de aceea suferinţa şi nefericirea trupeasca nu le-au tăiat aripile bucuriei spirituale: Ludwig van Beethoven (1770-1827), ajuns surd, bolnav, complet izolat şi abandonat din cauza surzeniei sale, a compus sublimul imn închinat bucuriei, "Simfonia a noua". Dostoievski (1821-1881) şi-a scris romanele sale între două crize de epilepsie. John Milton (1608-1674) a scris "Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit", când era bolnav şi complet orb. Christian Johann Heinrich Heine (1797-1856) a semnat cele mai frumoase poezii cu mâna tremurândă într-un azil şi pe jumătate paralizat. Oscar Wilde (1854-1900), a scris cele mai frumoase poezii, ca "De profundis", într-o închisoare nedreaptă. Sfântul Francisc de Assisi (1181-1226) a compus cel mai frumos imn închinat bucuriei din câte se cunosc, "Cântarea creaturilor", cu puţin timp înainte de a muri, pe când zăcea bolnav, aproape complet orb, în coliba sa de la Porţiuncula. Şi exemplele ar putea continua.
Deşi Isus, profeţii, apostolii şi sfinţii Bisericii ne chemă la fericirile lui Dumnezeu, totuşi oamenii le caută şi le urmează pe cele ale diavolului.
Sunt creştini şi din aceea, care deşi ştiu că îi aşteaptă osânda, slujesc diavolului, în opera sa de pierdere a lumii. Unui bătrân paroh din Italia i-a fost dat să observe, într-o viziune, cum diavolii îi ispiteau pe copiii care se jucau pe stradă. Erau de toate felurile. Toţi lucrau fără tihnă pentru a-i împinge pe copii la rău, până când a apărut un alt copil. Atunci toţi diavolii au şters-o veseli. Bunul paroh s-a gândit că este vorba despre un mare sfânt şi a întrebat cine este noul venit. Diavolii i-au răspuns: "Acum putem merge să ne odihnim liniştiţi. El face mai mult decât noi toţi la un loc!" (cf. Rivista del clero, noiembrie 1953).
Am găsit pe un site fericirile diavolului pentru amăgiţii săi. Iată-le: 1. Ferice de creştinii care sunt prea obosiţi şi prea ocupaţi pentru a petrece timp cu cei aflaţi în dificultate; ei sunt cei mai potriviţi candidaţi la alunecare spirituală. 2. Ferice de creştinii care aşteaptă să fie rugaţi mult pentru a face puţin bine; ei vor încetini mult înaintarea altora. 3. Ferice de creştinii care se supără şi se lasă repede de sfânta Liturghie duminicală; ei sunt misionarii mei şi-i vor determina şi pe alţii să se lase. 4. Ferice de creştinii care se cred religioşi, fără să facă nimic, dar care calcă pe nervii celorlalţi; ei sunt cele mai bune pietre de poticnire pe care le am la dispoziţie. 5. Ferice de creştinii care aduc tulburare; ei sunt echipa mea de produs stricăciune. 6. Ferice de creştinii care nu se roagă; ei sunt o pradă uşoară pentru atacurile mele. 7. Ferice de creştinii care se plâng tot timpul de una şi de alta; ei sunt descurajatorii mei preferaţi. 8. Ferice de tine care citeşti aceste rânduri şi crezi că mă refer la alţii, nu şi la tine; te-am prins!
Sfântul Augustin (354-430), în celebra sa lucrare De civitate Dei, vorbeşte despre două împărăţii, despre două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor nesupuşi lui Dumnezeu. A doua cetate s-a născut din amorul propriu şi din invidie: Două iubiri au zidit două cetăţi. Iubirea de sine împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu a zidit cetatea oamenilor; iubirea faţă de Dumnezeu împinsă până la dispreţul de sine a zidit cetatea lui Dumnezeu. Una se laudă în ea însăşi, cealaltă în Domnul; una cerşeşte mărire de la oameni, cealaltă îşi găseşte mărirea în Dumnezeu. Primul cetăţean, pe care sfântul Augustin îl plasează în cetatea potrivnică lui Dumnezeu, este Cain, primul criminal din istoria omenirii, cel care, cuprins de mânie, l-a prigonit şi l-a ucis pe fratele său Abel; iar mânia sa s-a născut din orgoliu şi din invidie; i s-a părut că Dumnezeu priveşte cu mai multă plăcere la jertfa fratelui său Abel decât la a sa. Iar invidia ce altceva este decât o formă de mândrie?
Ce trist! Să doreşti să fii fericit, să ştii şi calea, dar să mergi pe o cale străină fericirii! Poate acesta e motivul pentru care oamenii nu ajung niciodată la fericire.
Cei "săraci în duh" sunt toţi acei care s-au întors la Isus, ca fiul risipitor la tatăl său; care nu mai au nimic, ci doar încredere în iubirea lui Dumnezeu.
În autobiografia sa, Istoria primăverii unei mici flori albe, sfânta Tereza a Pruncului Isus (1873-1897), scrie: "Chiar dacă aş avea pe conştiinţă toate păcatele ce se pot săvârşi, aş merge cu inima zdrobită să mă arunc în braţele lui Isus, deoarece ştiu cât de drag îi este lui Isus fiul risipitor care se întoarce la el".
Agostino Gemelli (1878-1959) a fost întemeietorul celebrei Universităţi "Sacro Cuore" din Milano. Fiind medic, în timpul Primului Război Mondial a fost repartizat să-şi facă serviciul militar într-un spital, la o secţie de boli contagioase. Deşi era ateu, conducea cu dăruire acea secţie de care toţi fugeau, îngrijea cu devotament de bolnavi şi făcea munci pe care uneori chiar infirmierii refuzau să le facă. Într-o zi i-au adus în secţie un soldat complet distrus de tuberculoză. Soldatul şi-a dat seama că salonul în care a fost internat este anticamera morţii. Într-o seară, la vizita medicală, bolnavul îi zise: "Ascultă, doctore, eu mor departe de toţi ai mei. Dacă ar fi aici mama mea, mi-ar da un sărut. Vrei să mi-l dai tu în locul ei?" În inima tânărului doctor s-a dat o luptă aprigă. Bolnavul era acoperit de răni. Dar şi-a învins repugnanţa, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat pe muribund. Pe faţa muribundului a apărut un zâmbet ca o rază de soare. "Mulţumesc, i-a zis bolnavul. Acum du-te şi cheamă preotul spitalului. Spune-i să-mi aducă sfânta Împărtăşanie". Când l-a văzut şi l-a auzit, preotul nu ştia ce să creadă. Doctorul Agostino Gemelli, cunoscut ca ateu, nu călcase niciodată în capela spitalului. În acel moment medicul a primit harul credinţei prin gestul lui de caritate. Atunci a făcut-o pentru prima dată pe ministrantul, însoţindu-l pe preot cu lumânarea aprinsă la patul muribundului, deşi nu ştia răspunsurile pe care trebuia să le dea ministrantul. Atunci s-a simţit pentru prima dată în viaţă, fericit. Aceasta este istoria doctorului Agostino Gemelli, care ulterior avea să devină preot şi călugăr franciscan, conducând mulţi oameni la fericire.
Sfântul Augustin (354-430) avea să spună în Confesiunile sale: "Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit! Da, pentru că tu erai înăuntrul meu, iar eu eram afară. Acolo te căutam. Urât cum eram, mă aruncam asupra formelor frumoase ale creaturilor tale. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile tale. M-ai strigat şi strigătul tău a spart surzenia mea; m-ai atins şi ard dorind pacea ta" (cf. Confesiuni X, 27, 38).
De ce sunt fericiţi, creştinii în suferinţă? Pentru că Isus suferă şi merge alături de ei şi pentru că ştiu că-i aşteaptă fericirile promise. Jacques Maritain (1882-1973), cu câţiva ani înainte de a muri, scria: "Dacă oamenii ar şti că Dumnezeu suferă cu ei, că el luptă cu răul care devastează pământul şi că dincolo îi aşteaptă fericirile promise, fără îndoială că multe lucruri s-ar schimba şi multe suflete s-ar simţi eliberate".
Pr. Ioan Lungu

vineri, 24 august 2018

marți, 21 august 2018

Iudeii distingeau un samaritean aşa cum un român distinge un ţigan (ţigan adevărat, nu din cei de pe trotuarul bucureştean, copios corcit cu rumâni!) – îl distingeau şi îl dispreţuiau. De aceea, aluziile pe care le face Iisus, în cele patru Evanghelii, la samariteni îmi par de o însemnătate majoră.
Cînd Iisus se află singur lîngă un puţ, că şi-a trimis ucenicii să cumpere merinde în satul vecin, vine o samariteancă la puţ cu găleata ei(…) Iisus îi cere să-i dea şi lui de băut. Samariteanca se miră tare: „Cum? Tu, un iudeu, îmi ceri mie, o samariteancă, apă?…“ Mai extraordinar încă: ei îi va destăinui, prima oară în Evanghelii, că El este Mesia! Apropiind aceste pasagii din Evanghelii de Parabola Samariteanului milostiv, interpretarea mea devine „incontournable“, cum ar fi zis Jacques Chirac: parabola Samariteanului milostiv e o parabolă cu intenţie antirasistă.
Dacă transpunem povestea în vremea noastră, am putea relata istorisirea astfel: un cetăţean din Bucureşti e agresat, spre seară, de cîţiva pungaşi care-l despoaie de tot ce avea, îi trag o bătaie soră cu moartea şi-l lasă pe trotuar, mai mult mort decît viu. Vine întîmplător un profesor, vede pe acest nenorocit, îşi zice: „Dă-l naibii pe beţivul acesta…“ şi trece pe trotuarul celălalt. După o vreme trece şi un preot, consilier la Patriarhie, traversează şi el, de asemenea. După o vreme trece un negustor ţigan cu căruţa lui de marfă, se opreşte, îl oblojeşte pe nenorocit şi-l duce cu căruţa lui la un hotel unde îi plăteşte o cameră… Acesta-i tîlcul acestei parabole, după părerea mea, adică, repet: o parabolă antirasistă.
Altfel, pilda parabolei, învăţătura ei rămîne, vorba aia, „la mintea cocoşului“ (un milostiv e, fireşte, mai aproape de Dumnezeu decît nepăsătorii)… Nu dădea Iisus un răspuns atît de simplu, de elementar. Mă obstinez a crede că numai interpretarea de mai sus îi dă sens Parabolei: la întrebarea „Cine e aproapele meu?“, „Iată, ţiganul ăla e aproapele meu!“
Neagu Djuvara şi bunul samaritean, Dilema veche,18 ianuarie 2013

Sursa: https://solascriptura.ro/ganduri (20 mai 2018)

duminică, 22 iulie 2018

Care este semnificația altarului unei biserici?



Cuvântul „altar” înseamnă în ebraică „jertfelnic” (Ies 27,1). În limba greacă înseamnă „locul de sacrificiu”. În limba latină, cuvântul altar derivă din „altus”, care înseamnă „platformă înaltă”. De aceea, încă din antichitate, altarul este un loc înalt sau o piatră consacrată (în latină „ara”), care se folosea pentru celebrarea ritualurilor religioase adresate divinității, cum sunt ofrandele și sacrificiile.
Primul altar evreiesc pe care îl găsim în istoria biblică, a fost construit de Noe după ce a părăsit arca (Fac 8, 20). Tot din Biblie aflăm că primii oameni au adus pe altare sacrificii de animale și au oferit fructe Dumnezeului Creator - este cazul lui Cain și Abel.
Următoarele altare au fost construite de Avraam, de Isac, de Iacob, de Moise și de Iosua. Mai târziu, odată cu construirea Cortului, altarele erau edificate pentru a arde tămâia și pentru a oferi jertfe. Odată ce se aprindea focul pe altar, nu trebuia să se stingă (Lev 6, 13).
Cu trecerea timpului, așa cum se poate vedea în Cartea Leviticului, poporul lui Israel îi oferea lui Dumnezeu jertfe de miei și de alte animale, în semn de recunoaștere a divinității sale și pentru ispășire.
Jertfele Legii Vechi reprezentau o prefigurare a jertfei lui Isus pe altarul crucii, dar în sine erau imperfecte. Acesta este motivul pentru care autorul Scrisorii către Evrei spune: „ Jertfă şi prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup. Arderi de tot şi jertfe pentru păcat nu ţi-au plăcut. Atunci am zis: Iată vin, în sulul cărţii este scris despre mine, să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evr 10, 5-7).
În noul și veșnicul legământ, Dumnezeu, făcându-se om, a luat un trup muritor și asemenea omului a putut să sufere, iar ca Dumnezeu a putut da propriei suferințe o valoare infinită, capabilă să plătească orice păcat al ființei umane.
Isus este capabil să-l reconcilieze definitiv pe om cu Dumnezeu, oferindu-se jertfă. De aceea El este marele și veșnicul preot. Cu toate acestea, Isus Cristos, pe lângă faptul că este preot este și victimă și altar (Misalul Roman).
Isus este preot, deoarece „ ca răsplată că Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa”, spune Isaia 53,12.
Isus este victima, deoarece El, ca singurul preot al Noului Legământ, s-a dat pe Sine (1 Tim 2, 6) ca o victimă, pentru a plăti prețul de răscumpărare pentru toți.
Isus este altar. Având preotul și victima, ne servește acum altarul, întotdeauna necesar pentru realizarea jertfei. Altarul evocă deci masa pe care Isus și-a anticipat sacrificiul, care s-a realizat oferindu-se pe altarul crucii.
În acest fel, există un raport direct și intrinsec între masă (altar) și cruce, realizând o unitate sau o fuziune între Isus și cruce, între Isus și altar. De aceea Cina Domnului sau Liturghia - prelungită sau actualizată în timp, prin dorința exprimată de Isus (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24-25) - reprezintă jertfa fără vărsare de sânge care amintește de sacrificiul Său sângeros de pe cruce. Isus le-a spus apostolilor săi: „ Luaţi, mâncaţi, ACESTA ESTE TRUPUL MEU, care se dă pentru voi... ACESTA ESTE SÂNGELE MEU, care pentru mulți se varsă” (Lc 22, 19/ Mt 26, 28).
Cristos este altar, deoarece cu El și în El se realizează și se susține jertfa mântuitoare. Jertfa lui Isus a fost atât de perfectă încât nu ne putem gândi la o alta mai mare.
În Legea cea Nouă, altarul este masa pe care se oferă Jerfa Euharistică. „Însuşi Cristos, Mare Preot veşnic al Noului Legământ, este acela care, acţionând prin slujirea preoţilor, oferă Jertfa Euharistică. Şi tot Cristos, prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului, este ofranda Jertfei euharistice” (CBC, art. 1410).
„Ce este altarul lui Cristos, dacă nu imaginea Trupului lui Cristos? Altarul este imaginea Trupului lui Cristos, iar Trupul lui Cristos stă pe altar”, spune Sfântul Ambrozie. Liturgia exprimă această unitate a jertfei și a împărtășirii în numeroase rugăciuni (CBC, art. 1383).
Altarul, care trebuie să fie fix, îl simbolizează pe Isus Cristos, Piatra cea Vie, piatra cea din capul unghiului (1 Pt 2,4; Ef 2, 20). Din acest motiv, conceptul potrivit căruia Cristos este altarul mistic al jertfei Sale și piatra de temelie pe care trebuie să se construiască templul spiritual al credincioșilor, a influențat construcția altarului din piatră, fiind astfel simbolul viu al lui Cristos.

Traducere: Liviu Ursu


Sursa:aleteia.it

miercuri, 18 iulie 2018

Foto/Video: O cruce mare și trei îngeri pe fațada Bazilicii Sfânta Familie din Barcelona

„Pătruns fiind de devotamentul față de Sfânta Familie din Nazaret, răspândită de Sfântul José Manyanet în rândul poporului catalan, Antonio Gaudi, inspirat de ardoarea credinței sale creștine, a reușit să transforme această biserică într-o laudă adusă lui Dumnezeu, sculptată în piatră. O laudă adusă lui Dumnezeu care, așa cum s-a întâmplat la nașterea lui Cristos, a avut ca protagoniști oamenii cei mai simpli și mai umili”. Acestea sunt cuvintele rostite de Papa Benedict al XVI-lea la rugăciunea Angelus din data de 7 noiembrie 2010, zi în care capodopera arhitecturală din Barcelona a fost declarată bazilică minoră.
Pe data de 2 iulie 2018, a fost amplasată la înălțimea de 30 de metri „crucea glorioasă”, din granit, 7,5 metri înălțime, 4,25 metri lățime și cu o greutate de 18 tone. Crucea a fost realizată plecând de la desenele aceluiași Gaudi din anul 1892.
A început apoi instalarea altor trei elemente: trei îngeri în adorație. Câte unul de-o parte și de alta a crucii, iar unul la baza acesteia, îngenunchiat și cu un potir cu sângele lui Cristos. Toate lucrările aparțin sculptorului catalan Lau Feliu.
Traducere: Liviu Ursu