vineri, 31 decembrie 2010
Pastorale
Pastorala de Crăciun, 2010
„Vă binevestesc vouă bucurie mare…”
Dragi credincioşi,
„Nu vă temeţi”, le-a spus îngerul păstorilor, „căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Cristos Domnul” (Lc. 2, 10-11). Prin aceşti păstori, îngerul a transmis un cuvânt de speranţă pentru viitor întregului popor „care stătea în întuneric” (Mt. 4, 16) si aştepta „vestea cea bună”. Prin Apostoli şi prin Biserică, acest cuvânt de speranţă ni se face cunoscut şi nouă astăzi. De aceste cuvinte trebuie să ne aducem aminte şi în noaptea sfântă a Crăciunului! Da, să ne aducem aminte, pentru a avea o perspectivă şi un viitor, deoarece „cine nu are memorie, nu are viitor”(Benedict al XVI-lea).
Iubiţi fraţi,
Sfântul Apostol Pavel ne spune peste veacuri: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa”. (Evr. 13, 7). Această aducere aminte înseamnă şi rememorarea anilor de persecuţie şi martiriul Bisericii noastre, anii de încercări şi suferinţă ai credincioşilor noştri pentru Cristos. Să nu uităm că martyria înseamnă mărturie. Tocmai de aceea, în spiritul aducerii aminte, ne-am propus să ne rugăm, după fiecare Sfântă Liturghie, pentru canonizarea episcopilor greco-catolici morţi în temniţele comuniste. Amintirea exemplului lor de credinţă şi mărturisire vie a Evangheliei ne dă puterea de a merge înainte şi încrederea că Domnul este cu noi până la sfârşit. Şi acolo, în puşcării şi gulaguri, pentru ei, pentru „sfinţii închisorilor”, Cristos se năştea, ne-o spune Radu Gyr, prin dramatismul încercărilor şi prin nostalgia clipelor amintite din libertate: „A venit şi-aici Crăciunul /Să ne mângâie surghiunul /Cade alba nea peste viaţa mea /Care-aici se stinge” (Radu Gyr, Colind).
Dragii mei,
Cuvintele îngerului adresate păstorilor nu au fost doar cuvinte de speranţă, ci şi un îndemn concret pentru modul cum să-l recunoască pe Mântuitorul care s-a născut. „Şi acesta va fi semnul”, a spus îngerul, „veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Lc. 2, 12). Ca să-l poată „găsi” pe Prunc, îngerul a trebuit să le vestească păstorilor că acesta s-a născut, că există. Prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica face cunoscut lumii întregi naşterea acestui Prunc pentru mântuirea noastră. Biserica îl readuce, astfel, prin cuvânt din nou în lume pe Cristos, care dă sens vieţii fiecăruia dintre noi.
Dar unde îl găsim pe acest Prunc, astăzi?
Nimeni, pe timpul lui Isus, nu s-a aşteptat ca El, Regele, să se nască în acele condiţii mizere şi insalubre, persecutat, şi avându-i în jurul său doar pe cei foarte apropiaţi. Dacă nu era cuvântul îngerului către păstori, aceştia n-ar fi remarcat naşterea miraculoasă din Bethleem. Fie că vestea nu ar fi ajuns la ei, fie ar fi auzit doar că o femeie a născut într-o poiată. Iată cât de uşor ne înşeală aparenţele! Pruncul înfăşat şi culcat în iesle nu era unul oarecare, ci era „lumina lumii” (Io. 8, 12), „lumina care luminează în întuneric” (Io. 1, 5), ne spune Sfântul Evanghelist Ioan. Biserica repetă acest cuvânt din Scriptură în fiecare an, pentru a ne aduce aminte să privim dincolo de aparenţe.
Mulţi cad astăzi în tentaţia de a se uita şi a-l căuta pe Isus doar în icoane, nereuşind să-l vadă pe Domnul care suferă în atâţia oameni care se află exact în aceleaşi condiţii mizere ca şi Isus în urma cu două mii de ani: singuri, persecutaţi şi nedreptăţiţi, ducând o viaţă la limita subzistenţei. Aceşti oameni au nevoie de sprijinul nostru, de prezenţa noastră, de cuvântul nostru pentru a le da speranţa că şi pentru ei s-a născut Mântuitorul. Uitaţi-vă în biserică, în jurul dumneavoastră, la locul de muncă, pe scara blocului sau în vecini şi veţi găsiţi o persoana care suferă. Fiţi pentru ea îngerul care-i aduce vestea cea buna.
Dragii mei,
Cineva care suferă de amnezie nu are viitor, pentru că nu îşi cunoaşte trecutul. În societatea contemporană, în care totul este bazat pe percepţia momentului şi pe programarea în detaliu a viitorului, Sărbătoarea Naşterii Domnului Cristos ne oferă oportunitatea de ne opri un moment din vâltoarea vieţii cotidiene, pentru a privi înapoi la ce am primit, la cine suntem astăzi şi către ce ne îndreptăm.
Aducerea aminte înseamnă a rememora Cuvântul auzit pentru a vedea dacă l-am „primit” şi dacă aduce rod, asemenea seminţei care a căzut în pământ bun (cf. Mc. 4, 20). La fel ca şi păstorii, nu este suficient să auzim Cuvântul şi să-l cunoaştem, ci trebuie să acţionăm precum ne învaţă Domnul. „Să mergem dar până la Bethleem”, au spus păstorii, „să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Lc. 2, 15).
Aducerea aminte înseamnă să ne bucurăm de naşterea Mântuitorului nostru, cu Fecioara Maria şi cu Iosif, şi să împărtăşim această veste bună şi altora. Odată ce am primit Cuvântul în sufletul nostru, viaţa noastră se transformă, iar odată cu viaţa noastră transformăm şi lumea din jur. „Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese” (Lc. 2, 20).
Şi, nu în ultimul rând, aducerea aminte înseamnă a rememora drumul pe care am pornit şi valorile după care ne orientăm în viaţă. Scriptura ne învaţă că cei trei Magi au văzut la Răsărit steaua lui Isus şi, urmând-o, au venit să I se închine (cf. Mt. 2, 2). Fără hartă, doar cu privirea aţintită la stea, Domnul le-a călăuzit paşii până la destinaţie. Asemenea magilor, puterea martirilor şi mărturisitorilor Bisericii noastre de a îndura persecuţia a venit din faptul ca au stat cu ochii aţintiţi la steaua care este Cristos. Această stea a răsărit şi pentru noi şi aşteaptă doar să o urmăm.
De aceea, „aduceţi-vă aminte”, iubiţi credincioşi, „de mai-marii voştri, (…); priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evr. 13, 7) şi exemplul! Deoarece, dacă nu avem memorie, nu avem viitor. Iar dacă nu avem credinţă, nu avem nici o speranţă.
Cristos s-a născut!
Tuturor vă doresc un Crăciun Sfânt şi binecuvântat, haruri de la Domnul, spor în toate şi La mulţi ani!
+ Virgil BERCEA
------------------------------------
Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-ps-virgil-2010
------------------------------------
joi, 30 decembrie 2010
Urbi et Orbi
al Sanctităţii Sale
Papa Benedict al XVI-lea
25 decembrie 2010
“Verbum caro factum est” – “Cuvântul s-a făcut trup” (Ioan 1,14).
Iubiţi fraţi şi surori, care mă ascultaţi de aici şi din întreaga lume, cu bucurie vă vestesc mesajul Crăciunului: Dumnezeu s-a făcut om, a venit să locuiască în mijlocul nostru. Dumnezeu nu este departe: este aproape, mai mult, este “Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi. Nu este un necunoscut: are un chip, cel al lui Isus.
Este un mesaj mereu nou, mereu surprinzător, deoarece depăşeşte cea mai îndrăzneaţă speranţă a noastră. Mai presus de toate pentru că nu este doar un anunţ: este un eveniment, ceva ce s-a petrecut, pe care martori credibili l-au văzut, auzit, atins în persoana lui Isus din Nazaret! Stând cu El, observându-i faptele şi ascultându-i cuvintele, au recunoscut în Isus pe Mesia; şi văzându-l înviat din morţi, după ce fusese răstignit, au avut certitudinea că El, om adevărat, era în acelaşi timp Dumnezeu adevărat, Fiul Unul-Născut venit de la Tatăl, plin de har şi de adevăr (cf. Ioan 1,14).
“Cuvântul s-a făcut trup”. În faţa acestei revelaţii, apare încă o dată în noi întrebarea: cum este posibil? Cuvântul şi trupul sunt realităţi opuse între ele; cum poate Cuvântul veşnic şi atotputernic să devină un om fragil şi muritor? Nu există decât un răspuns: Iubirea. Cine iubeşte doreşte să împărtăşească cu cel iubit, doreşte să fie unit cu el, iar Sfânta Scriptură ne prezintă tocmai marea istorie a iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său, culminând în Isus Cristos.
În realitate, Dumnezeu nu se schimbă: El este fidel faţă de sine. Acela care a creat lumea este acelaşi care l-a chemat pe Avraam şi care şi-a revelat propriul Nume lui Moise: Eu sunt acela care sunt… Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob… Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de iubire şi de dreptate (cf. Exod 3,14-15; 34,6). Dumnezeu nu se schimbă, El este Iubire dintotdeauna şi pentru totdeauna. Este în El însuşi Comuniune, Unitate în Trinitate, şi orice lucrare şi cuvânt al Său tinde spre comuniune. Întruparea este culmea creaţiei. Când în sânul Mariei, din voinţa Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt, s-a format Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om, creaţia a atins culmea sa. Principiul orânduitor al universului, Logos-ul, începea să există în lume, într-un timp şi într-un spaţiu.
“Cuvântul s-a făcut trup”. Lumina acestui adevăr se manifestă celui care îl primeşte cu credinţă, deoarece este un mister de iubire. Numai cei care se deschid spre iubire sunt învăluiţi de lumina Naşterii. Aşa a fost în noaptea de la Betleem, şi aşa este şi astăzi. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este un eveniment care s-a petrecut în istorie, dar în acelaşi timp o depăşeşte. În noaptea lumii se aprinde o nouă lumină, care se lasă văzută de ochii simpli ai credinţei, de inima blândă şi umilă a celui care îl aşteaptă pe Mântuitorul. Dacă adevărul ar fi o formulă matematică, într-un anume sens s-ar impune de la sine. Însă dacă Adevărul este Iubire, el cere credinţa, “da”-ul inimii.
Ce caută, de fapt, inima noastră, dacă nu un Adevăr care să fie Iubire? Îl caută copilul, cu întrebările sale atât de dezarmante şi stimulatoare; îl caută tânărul, având nevoie să găsească sensul profund al propriei vieţi; îl caută bărbatul şi femeia în vârsta lor matură, pentru a călăuzi şi susţine angajarea în familie şi în muncă; îl caută persoana vârstnică, pentru a da împlinire vieţii de pe pământ.
“Cuvântul s-a făcut trup”: Vestea Naşterii este lumină şi pentru popoare, pentru mersul împreună al omenirii. “Emanuel”, Dumnezeu-cu-noi, a venit ca Rege de dreptate şi de pace. Împărăţia Sa – o ştim – nu este din această lume, şi cu toate acestea este mai importantă decât toate împărăţiile acestei lumi. Este ca o plămadă a umanităţii: dacă ar lipsi, ar înceta forţa care poartă înainte adevăratul progres – impulsul de a colabora pentru binele comun, în slujirea dezinteresată a aproapelui, în lupta paşnică pentru dreptate. A crede în Dumnezeu care a dorit să împărtăşească istoria noastră este o încurajare constantă la a ne angaja în ea, chiar în mijlocul contradicţiilor sale. Este motiv de speranţă pentru toţi cei a căror demnitate este ofensată şi violată, pentru că Acela care s-a născut la Betleem a venit să elibereze în mod radical omul de orice sclavie.
Lumina Naşterii să strălucească din nou în acel Pământ unde s-a născut Isus şi să îi inspire pe israelieni şi palestinieni în a căuta o convieţuire justă şi paşnică. Vestea mângâietoare a venirii lui Emanuel să aline durerea, să mângâie în încercări comunităţile creştine în Irak şi în tot Orientul Mijlociu, dându-le curaj şi speranţă pentru viitor şi însufleţindu-i pe responsabilii naţiunilor la o solidaritate concretă faţă de ele. Aceasta să se realizeze şi în favoarea celor care în Haiti suferă încă din cauza consecinţelor devastatorului cutremur de pământ şi ale recentei epidemii de holeră. De asemenea, să nu fie uitaţi cei care în Columbia şi în Venezuela, dar şi în Guatemala şi în Costa Rica, au suferit recentele calamităţi naturale.
Naşterea Mântuitorului să deschidă perspective de pace durabilă şi de progres autentic pentru populaţiile din Somalia, din Darfur şi din Coasta de Fildeş; să promoveze stabilitatea politică şi socială în Madagascar; să poarte siguranţă şi respectarea drepturilor omului în Afganistan şi în Pakistan; să încurajeze dialogul între Nicaragua şi Costa Rica; să favorizeze reconcilierea în Peninsula Coreeană.
Celebrarea Naşterii Răscumpărătorului să întărească spiritul de credinţă, de răbdare şi de curaj în credincioşii Bisericii din China continentală, pentru ca să nu se demoralizeze din cauza limitărilor impuse libertăţii de religie şi de conştiinţă şi, perseverând în fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Biserica Sa, să menţină vie flacăra speranţei. Iubirea lui “Dumnezeu cu noi” să le dăruiască perseverenţă tuturor comunităţilor creştine care suferă discriminare şi persecuţie, şi să inspire liderii politici şi religioşi la a se angaja pentru deplina respectare a libertăţii religioase a tuturor.
Dragi fraţi şi surori, “Cuvântul s-a făcut trup”, a venit să locuiască în mijlocul nostru, este Emanuel, Dumnezeu care ni s-a făcut apropiat. Să contemplăm împreună acest mare mister de iubire, să ne lăsăm inima iluminată de lumina care străluceşte în peştera din Betleem! Tuturor Crăciun fericit!
Autor: Papa Benedict al XVI-leaTraducător: Radio Vatican
Copyright: Libreria Editrice Vaticana
Publicarea în original: 25.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: Crăciun, Mesaje - Urbi et Orbi, Papa B16
------------------------------------
Sursa: http://documente.catholica.ro/mesajul-urbi-et-orbi-craciun-2010
------------------------------------
Pastorale
† LUCIAN
prin harul şi mila Bunului Dumnezeu,
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş,
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,
în deplină comuniune de credinţă
cu Sfântul Scaun Apostolic al Romei
Onoratului cler împreună slujitor,
cuvioşilor călugări şi călugăriţe,
iubiţilor credincioşi greco-catolici
şi tuturor creştinilor iubitori de Dumnezeu
La fiecare mare sărbătoare a Anului liturgic ne regăsim împreună pentru a contempla Taina Mântuirii şi a celebra bucuria darurilor lui Dumnezeu.
Sărbătoarea Naşterii Domnului ne oferă această bucurie în credinţă nu numai în viaţa noastră personală, dar şi în viaţa Bisericii şi a lumii. Fără credinţă vie nu-l putem recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu în Pruncul minunat aşezat în iesle. De aceea cuvântul de păstor al Arhiereului în aceste ocazii solemne nu este unul retoric sau formal, ci presupune încurajarea şi întărirea credinţei poporului lui Dumnezeu prin contemplarea Tainei Sărbătorii şi a glasului viu al Domnului.
Iubiţi credincioşi,
Ne putem înălţa inimile spre Cer fiindcă Isus a venit pe pământ. De aceea Domnul ne invită să credem mai mult şi mai bine în urma popasului sufletesc pe care îl facem, închinându-ne Lui la Betleem. Cultivarea credinţei noastre ne conferă atunci acea transformare interioară astfel ca să putem vedea viaţa cu ochii lui Dumnezeu şi să ţinem calea cea strâmtă care duce spre Împărăţia cerurilor.
Moştenirea de credinţă primită de la predecesorii noştri, dar şi colindele şi obiceiurile, nu pot fi doar o zestre folclorică sau sentimentală, ci legătura cu puterea Domnului care s-a preamărit acolo unde spiritul lumii dispreţuieşte, de obicei, smerenia şi sărăcia mijloacelor. Este fidelitatea la legământul cu Dumnezeu „care s-a deşertat pe sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor…, s-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte” (Filipeni 7-8).
În acest sens ne rugăm, iată, cu mai multă stăruinţă pentru ca bunul Dumnezeu să-i învredni-cească pe episcopii noştri mucenici de cinstea altarelor. Procedura de beatificare a Bisericii este desigur de verificare şi de judecată, de constatare, dar arătarea acestei demnităţi o poate oferi doar Dumnezeu. Nu putem primi acest dar ales fără rugăciune şi jertfă din partea fiecăruia dintre noi. Această arătare minunată a voinţei Domnului în răbdarea credinţei înaintaşilor noştri nu ne va fi încredinţată pentru ca să ne credem mai buni decât alţii. Bucuria speranţei înscrierii lor în calendarul sfinţilor ar fi darul fără de preţ al mijlocitorilor în comuniunea sfinţilor, dar şi împlinirea fidelităţii Bisericii Române Unite la voinţa lui Cristos şi la Biserica Sa zidită pe temelia Stâncii sfântului apostol Petru.
Dragii mei,
Această fidelitate la voinţa lui Dumnezeu, prin credinţa vie presărată de fapte bune, ne cere să predicăm astăzi, mai mult ca niciodată, adevărul familiei creştine. De la mărturia Betleemului familia este viaţa, şcoala şi transmiterea credinţei. De aceea, la îndemnul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea, petrecem şi noi în comuniune cu întreaga Biserică catolică un an dedicat rugăciunii şi mărturiei creştine în familie, cea mai preţioasă prezenţă pentru un viitor ancorat în valorile lui Dumnezeu.
Dragi Preoţi,
Mulţi dintre Voi trăiţi şi comuniunea Tainei Căsătoriei. Chemarea pe care o primiţi este darul Domnului. Biserica, în virtutea misiunii încredinţate de Isus, este chemată să recunoască această chemare şi să Vă invite la apostolat, la fel cum se întâmpla la începuturile Bisericii, atunci când erau invitaţi la slujire creştinii adevăraţi.
Un om căsătorit ar trebui să fie azi o persoană de mare credinţă pentru a rezista sarcinilor şi încercărilor aşa de grele. Echilibrul vieţii Voastre de familie, predicarea şi trăirea Evangheliei, sunt arătate de felul cum Vă întăriţi în credinţă ca oricare creştin. Exemplul palpabil al vieţii Voastre de rugăciune cu soţia şi împreună cu copiii nu Vă oferă desigur diplome sau succese lumeşti, aparent nici siguranţa zilei de mâine, dar îi permit lui Dumnezeu să-i întâlnească prin Voi pe aceia pentru care s-a urcat pe cruce şi, mai ales, să împărtăşească libertatea pe care o conferă Adevărul. În felul acesta Vă aflaţi menirea, dar şi mântuirea personală.
Faceţi, aşadar, din familii şi biserici focare ale rugăciunii, rămâneţi alături de credincioşi cu generozitate, rugându-Vă să aflaţi calea de a găsi buna slujire şi calea către inimile lor. Pregătiţi-i pe acei tineri care se căsătoresc astfel ca ritualul să nu-l simtă ca o vrajă care scuteşte de răspundere, ci ca har al fidelităţii în Cristos, în legământul pe care singur Domnul îl face posibil şi temeinic până la sfârşit. Binele este Dumnezeu. Nimeni dintre noi nu poate să facă altceva decât de a oferi cu fidelitate Domnului tot ceea ce nu-i cuprins de această lucrare a binelui. Nu suntem noi proprietari ai binelui săvârşit prin har, ci ne ridicăm prin faptele noastre bune către voinţa sfântă, prin fidelitate şi iubire faţă de poruncile lui Dumnezeu.
Dragi credincioşi şi Fraţi Preoţi,
Nimeni nu poate oferi ceea ce nu are. Chemarea noastră în Isus este legată de slujire şi asta înseamnă jertfă şi suferinţă, asumate însă liber prin puterea iubirii. Lepădarea de credinţă a lumii de azi trebuie combătută ca întotdeauna, simplu, prin căutarea voinţei lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Evanghelia ne învaţă că orice lucrare de apostolat se arată mai întâi în alegerile personale şi se justifică în lupta contra răului pentru a afla libertatea promisă de Cristos şi Împărăţia sa interioară. Acesta este mesajul de credinţă pe care ni-l pune în faţa sufletului Pruncul minunat născut în staulul de la Viflaim. Tot aşa cum spune şi psalmistul: „nu s-a mândrit inima mea, nici nu s-au înălţat ochii mei, nici n-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. Dimpotrivă mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui, ca răsplată a sufletului meu” (Psalmul 130,1-2).
Evanghelia, tradiţia şi toată învăţătura Bisericii ne spun că umanitatea poate regăsi căile lui Dumnezeu prin rugăciune, lepădarea de rău şi vindecarea oferită în Taina Mărturisirii păcatelor. Dacă nu mai vorbim despre aceste lucruri care sunt daruri alese ale Mântuitorului, adevărul vieţii creştine se resimte în mod evident. Să nu uităm că primul şi cel mai puternic apostolat al unui cleric, dar şi al creştinului rămâne tot cel al vieţii sale personale!
Iubiţi credincioşi,
Cel mai important apostolat este aşadar viaţa Voastră de familie. Catehizarea Voastră este adesea mai de preţ decât cea a copiilor fiindcă aceştia din urmă nu pot înflori sufleteşte dacă ambianţa de acasă nu este iubitoare faţă de rugăciune şi chemarea la sfinţenie. Nu puteţi renunţa la răspunderea de a fi maeştri ai copiilor Voştri în credinţa faţă de Cristos – care Vă compune viaţa şi valorile sale! Nu puteţi trăi crezul Vostru fără să arătaţi şi în afară pe care loc l-aţi aşezat în viaţa Voastră pe Dumnezeu!
Spaţiul interior unde Domnul îşi construieşte drumul cu fiecare suflet este aşadar tainic şi greu de definit pentru cel care foloseşte Cerul doar pentru rezolvarea nevoilor personale. De aceea Taina mărturisirii păcatelor este vindecarea care ne eliberează de prejudecată, de părerile superlative despre noi înşine, de judecata dată fără încetare semenilor şi ne vindecă întotdeauna, eliberându-ne prin scoaterea răului afară. Diavolul numai dacă este descoperit fuge.
Biserica şi sfinţii ne spun că nu este cazul să ne tulburăm dacă Dumnezeu ne scoate la iveală aplecările spre rău. O face să ne vindece de orgoliu, nu să ne poarte spre disperare. Dar, desigur, nu e o situaţie comodă mai ales că această ilustrare a răului din noi şi lupta cu el, durează în timp. Mângâierea creştinului este că Fiul lui Dumnezeu a luat mai întâi asupra Sa firea noastră ca să trăiască slăbiciunea ei, să simtă apropierea de puterea distrugătoare a păcatului şi să-l învingă nu prin putere sau forţă, ci lăsându-se El Însuşi călcat de moarte.
Iubiţi fii sufleteşti,
Mărturia creştină este descrisă de lupta contra răului. Spiritul lumii cere lucrări fără jertfă, vieţi fără de grijă, iar morţile uşoare, la comandă. Eroii închipuiţi ai lumii fără de Dumnezeu par să fie cei care fug de adversitate, dar Isus ne spune că pentru un om care crede în El temerile ascund lipsa de încredere în Dumnezeu. Iubirea bună, adevărată, nu numai că alungă frica, dar nici nu se fereşte de ocaziile de încercare. Pentru o mai profundă iubire a lui Cristos, într-o luminoasă depăşire care acordă astfel înţelepciune şi ne uneşte şi mai strâns cu El!
Taina Crăciunului ne cere să regăsim cu insistenţă în credinţă chipul adevărat al inimii noastre. Nu putem celebra bucuria naşterii lui Isus fără să preţuim curajul de a ne teme şi să acceptăm că, în drumul către Steaua care luminează la Betleem, nu putem pleca făcând calcule. Numai în felul acesta vom pătrunde Taina lui Dumnezeu.
Isus, Cel aşezat în sărăcia şi neputinţa ieslei de la Viflaim, ne cheamă iarăşi să fim asemenea Lui: abandonaţi Cerului, dispuşi să-L adorăm aşa cum vine spre noi, în simplitate şi smerenie. Şi chiar dacă ne vom recunoaşte sărăcia sufletului, această sărăcie interioară îi va oferi lui Dumnezeu libertatea de a construi, cu noi şi în noi, mântuirea Sa minunată. Vom fi exact ca păstorii care, în simplitatea şi nevred-nicia lor interioară, au fost primii care s-au bucurat de Dumnezeu, L-au contemplat şi L-au vestit.
Iubiţi credincioşi, dragi fii sufleteşti,
În încheiere, închinându-ne lui Isus cel pus în iesle, s-o rugăm pe Maica sfântă să ne conducă inimile spre El. Inima Ei de Mamă este pururi deschisă să poată deveni limanul nostru. Să alergăm la Viflaim, să ne grăbim să intrăm în faţa Domnului şi să ne facem micuţi! Vom intra fără greutate, prin Maica Fecioară, alături de sfântul şi dreptul Iosif. Nu Vă fie frică! Rugaţi-Vă pentru cei care Vi se împotrivesc şi pentru adevărata schimbare a inimii, singura ce poate transforma recesiunea morală a lumii. Taina Crucii, spre care Domnul vine, este lumina lină care face ca suferinţele noastre să devină bucurie dumnezeiască.
Sufletul nostru să fie aşadar steaua care anunţă că Dumnezeu este TOTUL.
Să-I cântăm dimpreună cu îngerii „Mărire întru cele de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,14) cu adevărată smerenie şi iubire.
În pace cu Dumnezeu nu vom putea semăna decât pace. Rodul nostru va fi astfel mărirea veşniciei!
Dimpreună cu Preasfinţiile lor, Episcopii Mihai şi Vasile, Vă spun tuturor din suflet: Sărbători sfinte, iar Naşterea Domnului şi Noul An 2011 să le petreceţi în Cristos, cu bucurie şi pace!
Cu arhiereşti binecuvântări,
† LUCIAN
Arhiepiscop şi Mitropolit
al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş – Blaj
Arhiepiscop Major
al Bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică
Dată în Blaj, la 25 decembrie,
Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos,
Anul Domnului 2010
------------------------------------
Sursa: http://www.bru.ro/documente/pastorala-de-craciun-a-pf-lucian-2010/
------------------------------------
Pastorale
la Liturghia din noaptea de Crăciun
Bazilica San Pietro, vineri, 24 decembrie 2010
Dragi fraţi şi surori!
“Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut!” – cu acest pasaj din Psalmul 2, Biserica începe Liturghia din această noapte sfântă. Ea ştie că acest pasaj a făcut parte iniţial din ritualul de încoronare a regilor Israelului. Regele, care în sine este un om ca ceilalţi oameni, devine “fiul lui Dumnezeu” prin faptul că este chemat şi instalat în funcţia sa. Este un fel de adopţie din partea lui Dumnezeu, un act decisiv prin care El dă o nouă existenţă acestui om, atrăgându-l în propria Sa fiinţă. Lectura din profetul Isaia, pe care tocmai am ascultat-o, prezintă acelaşi proces şi mai clar, într-o situaţie de greutate şi pericol pentru Israel: “căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui” (Isaia 9,6). Instalarea în funcţia de rege este ca o nouă naştere. Ca nou născut din decizia personală a lui Dumnezeu, ca şi copil provenind de la Dumnezeu, regele constituie o speranţă. Pe umerii lui stă viitorul. El poartă promisiunea de pace. În acea noapte din Betleem, acest cuvânt profetic a devenit adevărat într-un mod care ar fi fost inimaginabil în vremea lui Isaia. Da, acum este într-adevăr un Copil pe umerii căruia este stăpânirea. În El se vede noua regalitate pe care Dumnezeu o stabileşte în lume. Acest Copil este cu adevărat născut din Dumnezeu. Este Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu care uneşte umanitatea cu divinitatea. Acestui Copil i se cuvin titlurile de onoare pe care cântarea de încoronare a lui Isaia i le atribuie: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9,5). Da, acest Rege nu are nevoie de sfătuitori dintre înţelepţii acestei lumi. El poartă în sine înţelepciunea lui Dumnezeu şi sfatul lui Dumnezeu. Tocmai în slăbiciunea de a fi copil, El este Dumnezeu atotputernic şi ne arată astfel atotputernicia lui Dumnezeu, în contrast cu puterile auto-însuşite ale acestei lumi.
Cu adevărat, cuvintele ritualului de încoronare a lui Israel erau doar rituri de speranţă ce priveau spre un viitor îndepărtat pe care Dumnezeu avea să îl dea. Nici unul dintre regi care au fost salutaţi astfel nu a trăit la nivelul conţinutului sublim al acestor cuvinte. În toţi aceştia cuvintele despre filiaţia divină, despre moştenirea neamurilor, despre stăpânirea marginilor pământului (Psalmul 2,8) indicau doar spre ceea ce avea să vină – semne de speranţă indicând spre un viitor care în acel moment era încă dincolo de înţelegere. Astfel împlinirea profeţiei, care a început în acea noapte în Betleem, este în acelaşi timp mult mai mare dar şi, din punctul de vedere al lumii, mai mică decât lăsa să se intuiască profeţia. Este mai mare în sensul că acest Copil este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, cu adevărat “Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, creat iar nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl”. Distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om este depăşită. Dumnezeu nu doar s-a aplecat spre noi, după cum citim în Psalmi; El “a venit jos” cu adevărat, a venit în lume, a devenit unul dintre noi pentru ca astfel să ne atragă pe toţi la Sine. Acest Copil este adevăratul Emanuel – Dumnezeu cu noi. Împărăţia Sa se întinde cu adevărat până la marginile pământului. În amploarea universală a Preasfintei Euharistii, El a construit cu adevărat insule de pace. Oriunde este celebrată Euharistia apare o insulă de pace, a chiar păcii lui Dumnezeu. Acest Copil a aprins în oameni lumina bunătăţii şi le-a dat tăria de a învinge tirania puterii. În fiecare generaţie, acest Copil îşi construieşte împărăţia din interior, plecând din inimă. Dar în acelaşi timp este adevărat că “nuiaua ce-l asupreşte” nu a fost încă sfărâmată, încălţămintea războinicilor continuă să tropăie şi astăzi şi “haina cea stropită de sânge” (Isaia 9,3) există încă. Astfel face parte din această noapte bucuria simplă a apropierii lui Dumnezeu. Suntem recunoscători pentru că Dumnezeu se dă în mâinile noastre ca Prunc, ca şi cum ar cerşi iubirea noastră, aşezând pacea Sa în inimile noastre. Dar această bucurie este şi o rugăciune: Doamne, fă ca promisiunea Ta să se împlinească în totalitate. Rupe nuielele opresorilor. Arde încălţările războinicilor. Fă să se termine timpul hainelor înroşite în sânge. Împlineşte promisiunea “păci fără de hotar” (Isaia 9,7). Îţi mulţumim pentru bunătatea Ta, dar dorim să îţi cerem şi să îţi arăţi puterea. Înalţă în lume domnia adevărului Tău şi a iubirii Tale – “împărăţia dreptăţii, iubirii şi a păcii”.
Maria “l-a născut pe Fiul ei, Primul Născut” (Luca 2,7). Prin această afirmaţie, Sfântul Luca aminteşte în mod sobru marele eveniment spre care indicau profeţiile din istoria lui Israel. Luca numeşte acest Copil “Primul-Născut”. În limbajul care s-a dezvoltat în Sfintele Scripturi ale Vechiului Legământ, “primul-născut” nu însemna primul dintr-o serie de copii. Expresia “primul-născut” era un titlu de onoare, independent de faptul că îl urmau sau nu alţi fraţi şi surori. Astfel este numit Israelul de Dumnezeu în Cartea Ieşirii (4,22), ca “fiul Meu, primul-născut”, iar aceasta exprimă alegerea Israelului, demnitatea lui unică, iubirea particulară a lui Dumnezeu Tatăl. Biserica primară ştia că în Isus această afirmaţie a dobândit o nouă profunzime, că promisiunile făcute Israelului au fost însumate în El. Astfel, Epistola către Evrei îl numeşte pe Isus “primul născut” doar pentru a-l arăta ca Fiu trimis în lume de Dumnezeu (cf. 1,5-7) după ce terenul a fost pregătit de profeţia Vechiului Testament. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special – şi de aceea El trebuie să îi fie dat lui Dumnezeu într-un mod special – aşa cum este în numeroase religii – şi trebuie să fie răscumpărat printr-o jertfă, după cum aminteşte Sfântul Luca în episodul Prezentării la Templu. Primul născut îi aparţine lui Dumnezeu într-un mod special, ca şi cum ar fi destinat pentru jertfă. În jertfa lui Isus de pe Cruce, acest destin de prim născut este împlinit într-un mod unic. În persoana Sa, El oferă omenirea lui Dumnezeu şi uneşte omul cu Dumnezeu în aşa măsură încât Dumnezeu devine tot în toate. Sfântul Paul amplifică şi aprofundează ideea lui Isus ca prim născut în Epistolele către Coloseni şi respectiv către Efeseni: Isus, citim în aceste texte, este primul născut al întregii Creaţii – adevăratul prototip al omului, după care Dumnezeu a modelat făptura umană. Omul poate să fie după chipul lui Dumnezeu deoarece Isus este atât Dumnezeu cât şi om, adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al omului. Mai mult, după cum ni se spune în epistolele amintite, El este primul născut dintre cei morţi. Prin Înviere, El a rupt zidurile morţii pentru noi toţi. A deschis pentru om dimensiunea vieţii veşnice în comuniune cu Dumnezeu. În fine, ni se spune că El este primul născut dintre mulţi fraţi. Da, într-adevăr, acum El este cu adevărat primul dintr-o serie de fraţi şi surori: primul, adică acela care a inaugurat pentru noi comuniunea cu Dumnezeu. El creează adevărata fraternitate – nu ca aceea murdărită de păcat ca în cazul lui Cain şi Abel, sau Romulus şi Remus, ci noua fraternitate în care noi suntem familia lui Dumnezeu. Această nouă familie a lui Dumnezeu începe în momentul în care Maria îl înfăşează pe primul născut şi îl aşează în iesle. Să ne rugăm Lui: Doamne Isuse, care ai dorit să te naşti ca primul dintre mulţi fraţi şi surori, dă-ne nouă adevărata fraternitate. Ajută-ne să devenim asemenea Ţie. Ajută-ne să recunoaştem chipul Tău în semenii ce au nevoie de ajutorul nostru, în cei care suferă sau sunt abandonaţi, în toţi oamenii, şi ajută-ne să trăim împreună cu Tine ca fraţi şi surori, ca să devenim o singură familie, familia Ta.
La sfârşitul Evangheliei Crăciunului ni se spune că o mare ceată de îngeri l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, şi pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” (Luca 2,14). În Gloria, Biserica a amplificat acest cântec de laudă, pe care îngerii l-au intonat în faţa evenimentului din acea noapte sfântă, într-un imn de bucurie pentru gloria lui Dumnezeu – “te lăudăm pentru gloria Ta”. Te lăudăm pentru frumuseţea, pentru măreţia, pentru bunătatea Ta, care devin vizibile nouă în această noapte. Imaginea frumuseţii, a frumosului, ne face fericiţi fără să trebuiască să ne întrebăm la ce foloseşte. Gloria lui Dumnezeu, de la care in care derivă toate frumuseţile, ne face să izbucnim în uimire şi bucurie. Cel care surprinde o licărire a lui Dumnezeu experimentează bucuria, şi în această noapte vedem ceva din lumina Lui. Dar mesajul îngerilor din acea noapte sfântă a vorbit şi despre oameni: “Pe pământ pace oamenilor pe care El îi iubeşte!” Traducerea latină a cântării îngerilor, pe care o folosim în Liturghie, luată de la Sfântul Ieronim, este puţin diferită: “Pace oamenilor de bunăvoinţă”. Expresia “oamenilor de bunăvoinţă” a intrat în mod deosebit în vocabularul Bisericii în ultimele decenii. Dar care este traducerea corectă? Trebuie să citim textele împreună; doar astfel vom înţelege corect cântarea îngerilor. Ar fi o interpretare greşită aceea care ar recunoaşte exclusiv acţiunea lui Dumnezeu, ca şi cum El nu a chemat omul la un răspuns liber de iubire. Dar ar fi în aceeaşi măsură greşită o interpretare moralizatoare, potrivit căreia omul, prin bunăvoinţa sa, ar fi capabil, să spunem aşa, să se răscumpere pe sine. Ambele elemente merg împreună: har şi libertate, iubirea lui Dumnezeu pentru noi care ne precede, fără de care noi nu l-am putea iubi, şi răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi, răspunsul pe care, prin naşterea Fiului Său, de-a dreptul îl cere de la noi. Nu putem să împărţim în entităţi independente împletirea dintre har şi libertate, dintre chemare şi răspuns. Sunt părţi inseparabil întreţesute. Astfel acest cuvânt este atât promisiune cât şi chemare. Dumnezeu a venit în întâmpinarea noastră cu darul Fiului Său. Dumnezeu vine mereu în întâmpinarea noastră în moduri neaşteptate. El nu încetează să ne caute, să ne ridice de câte ori avem nevoie. Nu abandonează oaia pierdută în pustiul în care s-a rătăcit. Dumnezeu nu lasă să fie confundat din cauza păcatelor noastre. El o ia iar şi iar de la capăt cu noi. Dar aşteaptă încă să iubim alături de El. Ne iubeşte, pentru ca şi noi să devenim persoane care iubesc, pentru ca astfel să fie pace pe pământ.
Sfântul Luca nu spune că îngerii au cântat. El spune cu sobrietate: ceata îngerească l-a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: “Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu…” (Luca 2,13). Dar oamenii au ştiut dintotdeauna că modul de a vorbi al îngerilor este diferit de modul de a vorbi al oamenilor, şi că mai presus de toate în această noapte a veştii fericite, ei s-au folosit de cântec pentru a face să strălucească gloria cerească a lui Dumnezeu. Astfel această cântare a îngerilor a fost percepută din primele zile drept muzică ce vine de la Dumnezeu, drept o invitaţie de a ne uni în cântec, cu inimile pline de bucuria faptului că suntem iubiţi de Dumnezeu. Cantare amantis est, spunea Sf. Augustin: cântă cei care iubesc. Astfel, de-a lungul secolelor, cântecul îngerilor a devenit iar şi iar un cântec de iubire şi bucurie, un cântec al celor care iubesc. În această oră, plini de recunoştinţă, ne alăturăm cântărilor din toate secolele, cântării ce uneşte cerul şi pământul, îngerii şi oamenii. Da, într-adevăr, te lăudăm pentru gloria Ta imensă. Te lăudăm pentru iubirea Ta. Ajută-ne să devenim tot mai mult persoane care iubesc împreună cu Tine, şi astfel oameni ai păcii. Amin.
Autor: Papa Benedict al XVI-leaTraducător: Oana şi Radu Capan
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.12.2010
Publicarea pe acest sit: 25.12.2010
Etichete: Crăciun, Papa B16, Predici
------------------------------------
Sursa: http://documente.catholica.ro/predica-papei-la-liturghia-din-noaptea-de-craciun-2010
------------------------------------
Petiție!!!
Petiție: „Dorim vizita Sfântului Părinte Papa Benedict în România”
Laudat să fie Isus și Maria!
Vă rog, dacă vreți să semnați petiția:
miercuri, 29 decembrie 2010
marți, 28 decembrie 2010
luni, 27 decembrie 2010
Ciorba cu memorie şi cuţitul pentru carne de FLORIN CONDURATEANU
Nu e uşoară treaba de gospodină chit că aşa e soarta femeii. Zbuciumurile ei nu trebuie să fie nedrept minimalizate după formula ingrată: "mare brânză, aruncă nişte zarzavaturi în apa fierbinte şi plimbă niţel maşina de călcat pe dunga pantalonilor". O porcărie, o porcărie, o porcărie!
Şi fiindcă veni vorba de ciorbă, iată nişte cercetări care au subliniat că această licoare nemaipomenită numită ciorbă se încarcă cu energii pozitive sau negative după cum e starea de spirit a gospodinei. Aviz bărbaţilor foarte eficienţi în jigniri la adresa muncii femeii.
Japonezii au demonstrat că toate lucrurile au memorie, inclusiv apa. Dacă lângă un recipient cu apă oamenii spuneau vorbe plăcute şi rosteau des cuvântul iubire, apa cristaliza frumos. Astfel, apa înconjurată de vorbe blânde îşi schimbă arhitectura apropiindu-se de acea structură mai potrivită pentru om, pentru animale, pentru plante. Şi tot japonezii au făcut un experiment. Ei au adus pe malul unui lac vreo câteva sute de oameni pe care i-au pus să se roage lui Dumnezeu. Ei bine, a doua zi apa lacului se purificase conţinând mai puţine toxine.
Dar să revenim la ciorbă. Dacă gospodina, în timp ce pregăteşte ciorba, aude la casetofon o melodie frumoasă, o fredonează şi ea, se bucură de voioşia copiilor, ciorba e mai gustoasă şi mai bogată în energii pozitive. Dacă atunci când trebăluieşte la gătitul ciorbei, o brustruieşte soţul şi sufletul i se înnegurează ciorba iese mohârâtă, încărcată de energii triste şi negative. Iar în materie de plante, dacă la marginea lanului cântă un radio, ele cresc mai înalte şi mai sănătoase.
Iată şi nişte sfaturi utile date de medici în privinţa unor reguli aplicabile în bucătărie. Carnea crudă trebuie să fie tranşată pe suprafeţe curăţate deja cu apă şi săpun. Să nu se folosească acelaşi cuţit la carnea de pasăre, de porc şi la peşte. Sau dacă cuţitul este acelaşi el trebuie spălat cu apă şi săpun când trece de la carnea de pasăre la peşte. Legumele trebuie preparate cu o zi înainte de gătitul cărnii. Carnea trebuie pusă în frigider în pungi de plastic închise ca să nu curgă zeamă. În frigide, este obligatoriu să existe temperatura de plus 4 grade, iar în congelator de minus 18 grade Celsius. Carnea crudă nu trebuie să fie în contact cu preparatele din carne deja gătite. Înainte de a cumpăra, asiguraţi-vă că pe o porţiune carnea are o ştampilă de la veterinar ceea ce atestă că animalul a fost sănătos şi nu a avut trichineloză. Când se cumpără carne congelată de la un magazin, gospodina trebuie să aleagă pachetul din fundul lăzii frigorifice. Ea trebuie să aibă grijă ca pachetul să nu fie desfăcut şi să nu fie pete pe punga de plastic. Deoarece acesta este semn că a fost decongelată carnea. Dacă gospodina vede cristale de gheaţă în pachetul de carne, să nu-l cumpere pentru că este limpede că fost recongelat.
Sursa: http://www.jurnalul.ro/via-s-n-toas/sanatatea-familiei/ciorba-cu-memorie-si-cutitul-pentru-carne-563576.html
duminică, 26 decembrie 2010
Dies Domini - partea 3
CAPITOLUL I
DIES DOMINI
Celebrarea lucrării Creatorului
"Toate prin El s-au făcut" (In 1,3)
8. Pentru experienţa creştină, duminica este înainte de orice o sărbătoare pascală, luminată în întregime de slava lui Cristos înviat. Este celebrarea "noii creaţii". Înţeles în profunzime, acest caracter este în mod evident inseparabil de mesajul pe care Scriptura, chiar din primele pagini, ni-l oferă cu privire la planul lui Dumnezeu în crearea lumii. Într-adevăr, dacă este adevărat că "la plinirea timpurilor" Cuvântul s-a făcut trup (Gal 4,4), nu este mai puţin adevărat că, în virtutea misterului însuşi de Fiu veşnic al Tatălui, El este începutul şi sfârşitul universului. Este ceea ce afirmă Ioan în prologul Evangheliei sale: "Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (1,3). Este ceea ce subliniază şi Paul, când le scrie colosenilor: "în El s-au făcut toate, în cer şi pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute [...]. Toate prin El şi pentru El au fost create" (1,16). Această prezenţă activă a Fiului în lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a fost pe deplin revelată prin misterul pascal, în care Cristos, înviind ca "pârgă a celor adormiţi" (1 Cor 15,20), a inaugurat noua creaţie şi a deschis calea pentru ceea ce El însuşi va desăvârşi în momentul venirii sale în slavă, "când va pune domnia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl [...], pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate" (1 Cor 15,24.28).
Încă din zorii creaţiei, planul lui Dumnezeu implica deci această "misiune cosmică" a lui Cristos. Această perspectivă cristocentrică, care cuprindea întreaga desfăşurare a timpurilor, era prezentă privirii binevoitoare a lui Dumnezeu atunci când, oprindu-se din lucru, "a binecuvântat cea de-a şaptea zi şi a sfinţit-o" (Gen 2,3). Atunci s-a produs ! după autorul sacerdotal al primei relatări biblice despre creaţie ! întemeierea "sabatului", ce caracterizează atât de puternic primul Legământ şi vesteşte oarecum ziua sfântă a Legământului celui nou şi definitiv. Tema însăşi a "odihnei lui Dumnezeu" (cf. Gen 2,2) şi a odihnei pe care El a oferit-o poporului exodului o dată cu intrarea în pământul făgăduinţei (cf. Ex 33,14; Dt 3,20; 12,9, Ios 21,44; Ps 95 [94],11) este recitită în Noul Testament într-o lumină nouă, cea a "odihnei sabatice" definitive (Ex 4,9), în care Cristos însuşi a intrat prin înviere lui şi în care poporul lui Dumnezeu este îndemnat să intre, perseverând pe calea ascultării filiale (cf. Evr 4,3-16). Este deci necesară recitirea acelei pagini importante a creaţiei şi aprofundarea teologiei "sabatului", pentru a ajunge la deplina înţelegere a duminicii.
"La început, a creat Dumnezeu cerul şi pământul" (Gn 1,1)
9. Stilul poetic al relatării creaţiei din cartea Genezei redă foarte bine uimirea de care este cuprins omul la vederea imensităţii creaţiei şi sentimentul de adoraţie pe care-l simte faţă de Acela care le-a scos pe toate din nefiinţă. Este vorba de o pagină cu o puternică semnificaţie religioasă, de un imn adresat Creatorului universului, care, în faţa repetatelor ispite de a diviniza lumea însăşi, este desemnat drept unic Domn. Este, în acelaşi timp, un imn care proclamă că întreaga creaţie este bună, fiind în întregime plămădită de mâna puternică şi îndurătoare a lui Dumnezeu.
"Dumnezeu a văzut că erau bune" (Gn 1.10.12, etc.). Acest refren, care scandează relatarea, proiectează o lumină favorabilă asupra tuturor elementelor universului, lăsând în acelaşi timp să se întrevadă secretul corectei înţelegeri a acestuia şi a posibilei lui regenerări: lumea este bună în măsura în care rămâne ancorată în originea ei şi, după ce a fost întinată de păcat, poate redeveni bună, dacă, cu ajutorul harului, se întoarce spre Acela care a creat-o. Această dialectică, evident, nu are în vedere în mod direct nici lucrurile neînsufleţite, nici animalele, ci fiinţele omeneşti, cărora li s-a dat să primească darul neasemuit al libertăţii, care implică însă şi riscuri. Imediat după relatările despre creaţie, Biblia scoate în evidenţă tocmai contrastul dramatic dintre măreţia omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi căderea lui, care inaugurează în lume istoria întunecată a păcatului şi a morţii (cf. Gn 3).
10. Ieşit fiind din mâinile lui Dumnezeu, cosmosul poartă semnul bunătăţii acestuia. Este o lume frumoasă, demnă de a fi admirată şi de a provoca bucurie, dar care este totodată destinată a fi cultivată şi dezvoltată. "Împlinirea" lucrării lui Dumnezeu deschide lumea pentru munca omului. "Dumnezeu a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care a făcut-o" (Gn 2,2). Prin această evocare antropomorfică a "lucrării" divine, Biblia nu ne oferă doar o deschidere asupra relaţiei tainice dintre Creator şi lumea creată, ci pune totodată în lumină şi misiunea omului faţă de cosmos. Într-un fel, "lucrarea" lui Dumnezeu este exemplară pentru om. Într-adevăr, acesta nu este chemat numai să locuiască în lume, ci şi să o "construiască", făcându-se astfel "colaboratorul" lui Dumnezeu. Aşa cum am scris şi în enciclica Laborum exercens, primele capitole ale Genezei constituie într-un anume sens prima "evanghelie a muncii".[10] Este un adevăr pe care îl subliniază şi Conciliul Vatican II: "Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-şi pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate şi sfinţenie şi, recunoscându-l pe Dumnezeu Creator a toate, să se îndrepte şi să îndrepte întreg universul spre El, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul".[11]
Istoria exaltantă a dezvoltării ştiinţei, tehnicii şi culturii, în diversele lor expresii ! dezvoltare tot mai rapidă şi chiar, în zilele noastre, ameţitoare ! este, în istoria lumii, rodul misiunii prin care Dumnezeu le-a încredinţat bărbatului şi femeii sarcina de a umple pământul şi de a-l supune prin muncă, respectându-i Legea.
"Sabatul", odihna plină de bucurie a Creatorului
11. Dacă, în primele pagini ale Genezei, "munca" lui Dumnezeu este un exemplu pentru om, la fel este şi "odihna" lui: "şi s-a odihnit [Dumnezeu] în ziua a şaptea de toată lucrarea pe care a făcut-o." (Gen 2,2). Şi aici ne aflăm în faţa unui antroporfism bogat în sensuri.
"Odihna" lui Dumnezeu nu poate fi interpretată în mod banal, ca o "inactivitate" a lui Dumnezeu. Într-adevăr, actul creator care întemeiază lumea este prin natura sa permanent, şi Dumnezeu lucrează fără încetare, după cum are grijă să reamintească şi Isus, în legătură cu preceptul sabatic: "Tatăl meu lucrează şi acum, şi lucrez şi Eu". (In 5,17). Odihna divină din cea de-a şaptea zi nu evocă un Dumnezeu inactiv, ci subliniază plinătatea realizării înfăptuite şi exprimă într-un anume fel pauza pe care a luat-o Dumnezeu în faţa lucrării "foarte bune" (Gen 1,31) ieşită din mâinile sale, pentru a arunca asupra ei o privire plină de bucurie şi satisfacţie: este o privire "contemplativă", care nu are în vedere noi realizări, ci mai degrabă bucuria dată de ceea ce a fost împlinit; o privire îndreptată asupra tuturor lucrurilor, dar în mod special asupra omului, culme a creaţiei. Este o privire în care se poate deja descoperi într-un fel dinamica "conjugală" a relaţiei pe care Dumnezeu vrea să o încheie cu creatura făcută după chipul său, chemând-o să se angajeze într-un legământ de iubire. Este ceea ce va realiza în mod progresiv, în perspectiva unei mântuiri oferite întregii omeniri, prin legământul mântuitor încheiat cu Israel şi care va culmina apoi cu Cristos: tocmai Cuvântul întrupat va fi cel care, prin darul eshatologic al Duhului Sfânt şi prin constituirea Bisericii ca trup şi mireasă a sa, va extinde la întreaga omenire ofranda de îndurare şi propunerea de iubire a Tatălui.
12. În planul Creatorului, există şi o distincţie, dar şi o strânsă legătură între ordinea creaţiei şi cea a mântuirii. Vechiul Testament subliniază deja acest lucru, atunci când pune porunca privind "sabatul" în legătură nu doar cu misterioasa "odihnă" a lui Dumnezeu de după zilele de activitate creatoare (cf. Ex 20,8-11), ci şi cu mântuirea oferită de El Israelului la eliberarea din robia Egiptului (cf. Dt 5,12-15). Dumnezeul care se odihneşte în cea de-a şaptea zi bucurându-se de creaţia sa este acelaşi care îşi manifestă slava eliberându-şi fiii de sub asuprirea faraonului. Şi într-un caz şi în celălalt, s-ar putea spune că, potrivit unei imagini dragi profeţilor, Dumnezeu se manifestă asemenea unui soţ faţă de soţie (cf. Os 2,16-24; Ier 2,2; Is 54,4-8).
Pentru a ajunge într-adevăr la esenţa "sabatului", a "odihnei" lui Dumnezeu, aşa cum o sugerează chiar unele date ale tradiţiei ebraice,[12] trebuie sesizată intensitatea nuanţei sponsale ce caracterizează, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, relaţia dintre Dumnezeu şi poporul lui. Este ceea ce exprimă, de exemplu, această minunată pagină din Oseea: "În zilele acelea voi încheia cu ei un legământ nou, cu animalele de pe câmp şi cu păsările din văzduh şi cu târâtoarele de pe pământ; voi frânge şi voi azvârli afară din ţară arcul şi sabia şi războiul, şi voi da odihnă şi linişte. Şi te voi cununa cu mine pe vecie, te voi cununa cu mine în dreptate şi nepărtinire, în îndurare şi duioşie; te voi cununa cu mine în fidelitate şi vei cunoaşte pe Domnul. (2,20-22).
NOTE:
[10] N. 25: AAS 73 (1981), p. 639.
[11] Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, nr. 34.
[12] Sabatul este trăit de fraţii noştri evrei într-o spiritualite "sponsală", după cum se vede, de exemplu în textul Genesi Rabbah X, 9 şi XI, 8 (cf. J. Neusner, Genesi Rabbah, vol I, Atlanta 1985, p. 107 şi p. 117). Ôi cântarea Leka dôdi are o tonalitate nupţială: "Pentru tine, Dumnezeul tău va fi fericit / aşa cum mirele se bucură de mireasa lui [...]. Vino, regină Sabat, în mijlocul credinciioşilor poporului tău preaiubit!" (Preghiera serale del sabato, ed. A. Toaff, Roma 1968-69, p. 3).
© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.arcb.ro
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Melancolia Craciunului de Daniela Gifu
25 decembrie. Toată lumea e în aşteptare…
25 decembrie. Toată lumea e în aşteptare… Nu-i uşor să-ţi păstrezi melancoliile în parametri normali atunci când eşti bine trecut peste ani… Şi, dacă te va întâmpina Crăciunul şi singur în casă, vei ajunge să crezi că asupra ta pluteşte un blestem. Ceea ce ieri însemna bucurie, azi îţi va produce o imensă tulburare sufletească. Chiar dacă nu vrem, tot ne lăsăm copleşiţi de melancolie, fiindcă, spre deosebire de celelalte entităţi vii, oamenii, aici în trup, cu o raţiune ispititoare şi cu o inimă înflăcărată, încă au aşteptări şi dorinţe, care, de la an la an, îmbracă alte şi alte forme. Suntem în lucru permanent. Şi de aici vine neîmpăcarea şi conflictul interior măcinant. De-a lungul unui an adunăm afecte diverse… Devenim oare mai iubitori, mai toleranţi, mai strălucitori? Este o întrebare care mă arde ca o făclie în viaţa unui pustnic… Înclin să cred că suferinţa atrage şi mai multă suferinţă, că frustrarea se transformă în vorbe ocărâtoare, în scenarii nedrepte…
Refuzul de a te lăsa învăluit de calda şi prietenoasa atmosferă pe care ţi-o oferă fie familia din care provii (părinţi, fraţi, verişori), fie un grup de amici care te cheamă să petreci cu ei în nu ştiu ce colţ de lume, în speranţa că vei găsi într-un final un remediu al acestei nefericite situaţii în care te afli, te îndeamnă la multe. Şi…, nenorocitul ăsta de timp care trece nepăsător!? Adesea auzim constatarea dramatică: n-am făcut nimic în viaţă. Altfel spus, că n-ai dat vieţii tale un sens înălţător şi împlinitor.
Încerc să mă afund în colindele lui Hruşcă, care întotdeauna îmi umpleau sufletul de bine… În zadar, acum nu mă ajută. Cineva care nu mă cunoaşte bine ar crede că împrejurarea în care mă aflu este, mai degrabă, corespunzătoare stării mele de spirit, alimentată de prea multe mofturi şi cauze pierdute. Aşa mi-am imaginat şi eu până mai ieri, dar am descoperit că adevărata povară vine de la vrerea de a simţi viaţa, până în cele mai mici amănunte, de la un capăt până la celălalt. În loc să se atenueze singurătatea, evenimentele existenţiale o sporesc, o fac aproape imposibil de suportat. Acum înţeleg sensul vorbelor Părintelui Arsenie Boca: Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesităţii; noi mai suntem şi fiinţe spirituale, înzestrate cu conştiinţă, şi ca atare mergem în virtutea legilor libertăţii. Ca atare căutăm adevărul şi ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.
Şi, oare, nu-i adevărat că avem un destin? Că zestrea noastră divină atârnă greu în deciziile, vorbele şi faptele noastre? Suntem fericiţi doar atunci când ne place sau ne convine ceea ce avem şi trăim. Ne lăsăm înduioşaţi doar de acele evenimente sau acei oameni care ne dau impresia că sunt pe lungimea noastră de undă. De-alungul vremii triem, voalăm tot ce nu e interesant, conform propriului nostru sistem de valori şi aşteptări, şi lăsăm lumina magică a copilăriei să anihileze măcar puţin din întunericul socio-uman în care suntem antrenaţi.
Am primit un brad splendid care aştepta să fie împodobit. Mai bine de trei ore m-am lăsat antrenată în această aventură ornamentală. Privesc rezultatul…. Este un brad verde superb şi plin de vigoare, care reuşeşte să mă transpună în vremuri demult apuse. Nu-mi amintesc prea multe din anii copilăriei. Doar unele detalii: un Moş Crăciun înconjurat de daruri, care ridica în braţe, pe rând, fiecare copil aşezat în şir indian; ne asculta binevoitor poezia sau cântecul pe care, deşi le repetasem de zeci de ori cu educatorul şi chiar acasă cu părinţii, le încurcam de prea multe emoţii. Şi, indiferent de cât de multe boroboaţe făcuserăm peste an, nu era copil prezent la acea îmbucurătoare sărbătoare care să nu-şi primească mult-aşteptatul cadou. De fiecare dată momentul se lăsa cu şiroaie de lacrimi, care curgeau nestingherite pe obrajii îngheţaţi de atâta aşteptare.
În plină iarnă, îmi amintesc, cu nostalgie, parte din peripeţiile prăfuite de scurgerea timpului în clepsidra menită. Îmi revin din starea de visare, dar îmi rămân impregnate emoţiile copilăriei, învăluindu-mi obrajii cu lacrimi elegiace. Ochii îmi rămân fixaţi la robusteţea bradului, care nu pare deloc deranjat de solitudine. Mă gândesc, cât de trist este să nu ai cu cine sau să refuzi să împarţi această dumnezeiască emoţie: de a primi şi de a dărui. Vacarmul colindătorilor este uşor înlocuit de oftatul melancolic al fiinţei neîmpăcate cu soarta.
Am obosit să caut şi să aştept să fiu găsită. Crăciunul a bătut demult la uşă. Dacă ieri copilul căuta sub brad, cu speranţă, darurile pentru care scrisese o lungă şi emoţionantă scrisoare către Moş Crăciun, cu suficient timp înainte ca să ajungă la Polul Nord, azi, adultul, cu aceeaşi speranţă, caută sub brad leacul împotriva propriei neputinţe. Acum ştiu, salvarea vine doar din iubire, dar unde mai poţi găsi în prezent iubire nefăţarnică, necondiţionată?? Nu este un cadou costisitor, dar este atât de rar, dacă nu aproape imposibil de aflat!? Reţeta garantată contra melancoliei..., efectele miraculoase ale iubirii. Şi iarăşi, acelaşi neclintit în a sa iubire, Arsenie Boca grăieşte: La porţile sufletului omenesc Dumnezeu îşi încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Prin urmare, împăcarea şi împlinirea sufletească le vom simţi dacă devenim conştienţi de legătura de rudenie cu Cel ce tocmai s-a născut…
Crăciunul este în primul rând, sărbătoarea îndrumării noastre în astă lume, care ne-a încredinţat însuşi modelul absolut, Pruncul Iisus. Nefericirea de aici vine, când conştientizăm că ne îndepărtăm de lecţia sacră. Constatăm, de la an la an, că deciziile noastre de fiecare zi vin în întâmpinarea părţii sălbatice şi confuze din noi, care caută să învăluie întreaga fiinţă.
Îngerul meu păzitor aşteaptă să iau decizia de a-mi rândui existenţa la cele ce cu adevărat conta în sufletul copilului de odinioară: iubirea. Sunt două mii de ani de când auzim, reiterându-se de clerici, că trebuie să devenim ca nişte copilaşi, şi numai aşa ne vom ferici. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea. (Marcu, 10.15) Iată de ce, când ne gândim la copilărie, realizăm cum s-au scurs anii, căci există o puternică legătură între cele două realităţi. Copiii sunt atraşi de părinţi şi bunici, şi invers. Copilăria (alfa) şi bătrâneţea (omega) sunt cele două capete ale existenţei umane, dar ele nu inspiră nicidecum acelaşi gen de sentimente. Pe copil simţi nevoia să-l mângâi, să-l iei în braţe, să-l răsfeţi…, dar nu şi pe un bătrân. Acest mod de manifestare vine din ceea ce ne insuflă fiecare dintre cele două stări: încrederea şi sinceritatea copilului versus decepţia şi devitalitatea bătrânului.
În realitate, a deveni ca nişte copilaşi, este echivalent cu a învăţa, sau, mai bine zis, cu a reînvăţa, a ne scormoni prin memorie lecţia iubirii sincere, dezinvolte, naturale… Dar această iubire are nevoie şi de înţelepciunea cunoaşterii dezvoltată peste vreme. Ele trebuie să coexiste în destinul nostru. Nici intelect fără inimă, dar nici inimă fără intelect…
Am realizat că am îmbătrânit mult prea repede, nu neapărat prin anii adunaţi, ci prin gândurile, stările autoinduse, sentimentele risipite cu prea multă generozitate acolo unde nu erau apreciate, faptele care mă puseseră în situaţii incomode şi câte şi mai câte…
Deşi refuzasem în primul moment să răspund copiilor care veniseră la colindat, acum mă bucuram să-i observ şi să-i ascult. Bucuria lor, de a primi meritatele dulciuri pentru colindul interpretat, reuşi să mă înveselească. Nu mai simţeam singurătatea, găsisem remediul contra melancoliei monopolizatoare.
1. Arsenie BOCA – Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, în Despre durerile oamenilor, vol. I, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, pp. 13-14
2. idem
vineri, 24 decembrie 2010
Mos Craciun. Intre presa si publicitate de Oana Stoica Mujea
În anul 1931, Moş Crăciun cunoaşte apogeul succesului. Vânat fiind de marii producători, Coca Cola câştigă lupta pentru Moş Crăciun...
E greu să mai găseşti în ziua de azi semnificaţia cuvântului Crăciun. Anii au trecut cu miile peste însemnătatea sa şi totuşi, mi-a fost dat să aud că originea cuvântului ar fi dacic. Crăciun, vechi cuvânt dacic, nu a fost găsit şi la alte popoare. Iniţial a avut înţelesul de Creatul, ulterior fiind înlocuit cu Născutul – Iisus Hristos.
Unii susţin că iniţial, Crăciunul ar fi fost sărbătoare păgână. N. Constantinescu, în Dicţionar onomastic românesc (1963, p.36), înregistrează cuvântul Crăciun a fi subsantiv, personificat în folclor ca Moş Crăciun. Cel care promovează sărbătoarea a fost, după anul 325 d.Hr, Arie. A fost o sărbătoare adoptată de Goţi, în frunte cu Ulfia.
În folclorul poporului nostru pătstrăm vechi imagini ale lui Moş Crăciun. Bătrânii spun că Moş Crăciun nu era nici pe departe ca cel din zilele noastre. Pentru români era un bătrân îmbrăcat în costum popular. Se pare că anotimpul sugerat pentru această sărbătoare era primăvara, nicidecum iarna. În cele din urmă, Biserica Ortodoxă Română a adoptat sărbătoare, chiar dacă nu avem nici un indiciu despre cum şi unde a apărut ea.
Însă nu despre asta doream să vă vorbesc, ci despre Moş Crăciun ca invenţie a celei mai mari campanii publicitare.
Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiu că Moş Crăciun are rădăcini adânci înfipte în cea mai mare campanie publicitară a tuturor timpurilor. În fapt, Moş Crăciun şi Moş Nicolae erau una şi aceeaşi persoană. Moşul american era un bătrân cu barbă albă şi haine verzi, asemeni elfilor care se presupune că i-ar sluji astăzi.
La începuturile creştinismului a fost Moş Nicolae. În secolul patru, în Turcia trăia Episcopul Nicolae. Despre el se spune că era bogat şi iubea foarte mult copiii, de aici deducându-se uşor de ce le oferea cadouri. A fost santificat şi a devenit patronul copiilor. Legenda a fost adusă în America în secolul şaptisprezece de imigranţii germani sau olandezi, în general de religie protestantă. De-a lungul timpului, ca orice personaj cu caracter veşnic, a suferit transformări vestimentare, culturale şi comerciale, devenind un Moş tot mai blând şi mai jovial, exportat în sens invers în Europa.
Presa americană îl menţionează pentru prima oară pe „Santa Claus” în 1773, iar în 1809, scriitorul Washington Irving oferă detalii despre legenda olandeză a lui Moş Nicolae. Menţionând în relatările sale călătoriile aeriene pe care personajul le face în ajunul zilei de Sf. Nicolae pentru a împărţi cadouri.
Dar americanizarea totală a Sfântului o face Cemnent Clarke Moore în 1821. Moore era un pastor ce a găsit de cuvinţă să scrie o poveste de Crăciun pentru copiii săi, în care personajul apare într-o sanie trasă de reni.
Intitulat „A Visit From Sanit Nicholas” sau „The Night Before Christam”, aceasta a fost publicată prima oară în ziarul Sentinel din New York, pe 23 decembrie 1823. Anii următori fiind preluată de mai toate marile publicaţii americane, poezia a fost tradusă în mai multe limbi şi difuzată în întreaga lume.
De aici nu a fost decât un pas ca presa să creeze un nou peronaj. În 1885, Thomas Nast, ilustrator şi caricaturist la Harper’s Illustradet Weekly, New York, l-a reîmbrăcat pe Moş într-un costum roşu cu blană albă şi la- strâns cu o curea din piele. Tot Nast, în 1885, a stabilit că reşedinţa oficială a lui Moş Crăciun este la Polul Nord. Anul următor, scriitorul George Webster a reluat ideea şi a dat viaţă fabricii de jucării a Moşului.
În 1925, presa a hotărât că renii moşului nu pot paşte la Polul Nord, aşa că le-a schimbat adresa, mutându-i în Laponia. Un realizator de emisiuni radio pentru copiii, finlandezul Markus Rautio, dezvălui doi ani mai târziu un alt secret: Moş Crăciun locuieşte în cătunul lapon Korvatunaturi (Mlaştina Urechii).
În anul 1931, Moş Crăciun cunoaşte apogeul succesului. Vânat fiind de marii producători, Coca Cola câştigă lupta pentru Moş Crăciun. Acesta apărând pentru prima oară într-o imagine publicitară. Datorită acestei campanii publicitare, Moş Crăciun a dobândit o statură umană, un pântec mare, o figură jovială şi bonomă. Mantaua sa lungă a fost înlocuită de un pantalon şi o tunică.
Până şi în ziua de azi ideea despre Moş Crăciun a rămas aceeaşi. Campania publicitară fiind purtată peste tot în lume, miliarde de copiii au rămas cu imaginea Moşului impregnată în minte. Chiar şi astăzi, Coca Cola se foloseşte de acest personaj pentru a-şi atrage tinerii de partea lor şi pentru a le aduce aminte că Moş Crăciun e marcă înregistrată Coca-Cola.
În 1939, într-o campanie publicitară pentru Montogomery Ward Company apare şi Rudolf, renul cu nas roşu.
În zilele noastre Moşul are o locuinţă stabilă, încă din 1950 aşezându-se la Napapirii, lângă Rovaniemi, atunci când nu este Sărbătoarea Crăciunului, căci numai astfel îi poate întâlni pe cei mici. Vizitele lui fiind atât de dese în acest loc şi-a făcut şi un birou, are un oficiu poştal şi primeşte scrisori din toată lumea.
O legendă rusă spunea că există un al patrulea mag, care mână în stepă o sanie trasă de reni şi plină de cadouri pentru cei mici.
Moş Crăciun nu a fost un sfânt, un discipol al lui Iisus sau un mag, aşa cum susţin alţii. Moş Crăciun, la drept vorbind, nici nu a existat vreodată. El fiind doar o campanie de presă. Presa a ştiut să exploateze subiectul, ca mai târziua compania Coca-Cola să-i dea viaţă. Ceea ce încearcă astăzi compania Pepsi, restilizându-l pe Moş Crăciun cel roşu, în unul albastru. Rămâne de văzut dacă campania Pepsi, peste ani, va fi la fel de puternică ca cea a Coca-Cola. Este posibil ca peste un deceniu, Moşul să vină îmbrăcat în albastru cu alb. Dar asta rămâne să vedem.
O saptamana in asteptarea Craciunului pentru gospodine
24 decembrie
1. Mai odihniti-va cateva minute in dimineata asta. Va fi lunga ziua de astazi. Rugati-va sotul sa prepare el micul dejun.
2. Dimineata incepe cu gatitul. Apoi va trebui sa impodobiti bradul.
3. Puneti masa si aranjati-o cu gust pentru sarbatoare. Aprindeti si luminarile de pe coronita de brad.
4. Pregatiti-va in haine de sarbatoare. Aplicati si un machiaj discret.
5. Puneti muzica de Craciun si este timpul ca clopotelele ingerasilor sa sune...
Sursa: http://www.decraciun.ro/retete-de-craciun/o-saptamana-in-asteptarea-craciunului-pentru-gospodine#more-60
