Seria MODELELE NOASTRE!

Monseniorul Vladimir Ghika, un om al lui Dumnezeu

Autor: Anca Mărtinaş
Traducere: Cristina Grigore
Sursa: L'Osservatore Romano

Mons. Vladimir Ghika

La 16 mai 1954, în cunoscuta închisoare politică de la Jilava, în apropiere de Bucureşti, un preot român, Monseniorul Vladimir Ghika, împlinea cel mai măreţ act al vieţii sale: îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Actul suprem, moartea sa dramatică la vârsta de 81 de ani, încununase în mod glorios o viaţă oferită pe deplin lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Torturile nemiloase, foamea şi frigul au slăbit trupul subţire al celui care, prin naştere, ar fi meritat onoruri şi bogăţii, întrucât Vladimir Ghika era descendent dintr-o familie princiară din România.

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Istanbulul de astăzi, unde tatăl lui era ambasadorul României, principele Vladimir a primit o educaţie conformă statutului familiei care îl destinase unei cariere diplomatice. A studiat la Toulouse şi la Paris, unde i-a cunoscut pe cei mai rafinaţi intelectuali ai epocii. S-a apropiat chiar şi de studiul teologiei şi s-a simţit atras într-un mod deosebit de catolicism, pe care a dorit să îl aprofundeze, mai ales după ce a cunoscut suflete nobile, însufleţite de o iubire vie şi autentică, precum sr. Vincenza Pucci, superioara Fiicelor Carităţii. Idealul dăruirii totale a propriei lui Dumnezeu şi aproapelui au devenit pentru tânărul Vladimir un impuls de viaţă şi de căutare spirituală.

În 1902 a devenit membru al Bisericii Catolice, dar a rămas cu un profund respect faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat. Şi nu a încetat niciodată să cultive şi să manifeste dorinţa intensă după unitatea creştinilor, după cum atestă scrierile sale şi relatările făcute de numeroşii săi fii spirituali.

Interesul său constant pentru teologie l-a condus către studii aprofundate, finalizate cu un doctorat, însă Vladimir Ghika nu este amintit astăzi pentru formarea sa teologică ci pentru învăţătura lui spirituală, pentru sfinţenia şi pentru activitatea sa apostolică. Iar poporul credincios nu îl cinsteşte ca pe un mare teolog şi om de cultură, care aparţine unei familii nobile, ci ca pe un principe al carităţii, un apostol din secolul al XX-lea şi, mai ales, un martir al credinţei.

Va rămâne timp de douăzeci de ani un teolog laic, dând mărturie astfel de posibilitatea de a fi creştin autentic şi complet chiar şi în viaţa laică. Nu a abandonat, însă, proiectul unei preoţii, la care renunţase doar provizoriu, ca un act de iubire şi respect faţă de mama lui care nu era de acord cu vocaţia lui la preoţie. A fost hirotonit preot în anul 1923, la vârsta de 50 de ani, la Paris, în capela casei-mamă a Lazariştilor, iar misiunea sa pastorală a avut, încă de la început, o dimensiune universală. Sfântul Părinte l-a numit protonotar apostolic şi membru al comitetului de conducere a Congreselor Euharistice, responsabilitate care i-a dat posibilitatea de a purta în lumea întreagă mărturia sa de credinţă şi de iubire.

Perioada pariziană a preoţiei lui, care marchează începutul apostolatului ca preot, conţine deja toate coordonatele învăţăturii sale spirituale şi al planului său pastoral, care ar putea fi sintetizat în trei tematici: o viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi liturgia aproapelui.

A fost numit rector al bisericii diecezane a străinilor, din Paris. Însă, nu mult după aceea preotul cu origini princiare Vladimir Ghika decise să-şi stabilească domiciliul într-o baracă sărăcăcioasă de la periferia capitalei franceze, în zona dintre Gentilly şi Villejuif, un fel de cour des miracles a secolului al XX-le, locuită de cei mai lipsiţi, atât din punct de vedere material cât şi spiritual.

Copiii au fost primii care au fost atraşi, din curiozitate, să afle intenţiile acelui preot cu barbă şi păr alb care transformase o colibă în capelă, păstrând pentru sine un colţişor mobilat doar cu o bancă, pe care dormea. Acel “Moş Crăciun” – aşa cum i se spunea – avea să le aducă cel mai mare dar pe care cineva şi l-ar fi putut dori vreodată: pe Cel care este “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cei mici au fost urmaţi de părinţi, şi mai apoi de rude şi cunoscuţi, iar baraca acelui preot venit de departe s-a umplut puţin câte puţin până când a devenit prea neîncăpătoare pentru cei care veneau să îl întâlnească şi să îl cunoască pe Cristos. Văzând noua şi numeroasa comunitate care se formase, Cardinalul Jean Verdier, Arhiepiscop de Paris, a hotărât să construiască acolo una dintre noile parohii din oraş. Papa Pius XI-lea i-a conferit titlul de Monsenior, şi chiar şi astăzi Vladimir Ghika este amintit de români cu apelativul “Monseniorul”, ca şi cum lumea ar vrea să sublinieze astfel nobleţea lui de sânge şi mai ales de credinţă.

Nu numai suburbia pariziană a cunoscut intensa lui activitate de evanghelizare şi de ajutorare a celor sărmani şi suferinzi, pentru că “Monseniorul” a fost prezent “la toate răscrucile carităţii”, aşa cum spunea despre el Jacques Maritain. A fost prezent în Franţa, dar şi în România, în Italia, în Japonia, iar caritatea lui nu se limita la cei săraci, la bolnavi şi la victimele calamităţilor naturale, ci se adresa îndeosebi celor aflaţi departe de Dumnezeu, pentru că pentru el, cea mai mare sărăcie, boală şi calamitate era absenţa lui Dumnezeu din viaţa unei persoane. Pentru Monseniorul Ghika, atunci când Dumnezeu intra în viaţa unei persoane, prezenţa lui trebuia să fie constantă şi continuă, însoţită de rugăciune neîntreruptă.

Într-o scrisoare adresată unei persoane pe care o îndruma spiritual, scria: “Viaţă mereu preocupată de prezenţa lui Dumnezeu, împărtăşire zilnică foarte vie şi plină de devoţiune, dorinţă de a face mereu ceea ce Dumnezeu doreşte”. Le cerea mereu credincioşilor săi să fie conştienţi de faptul că la umbra altarelor bate în tăcere o inimă sfântă, o inimă de carne, “simbol eficient şi viu al iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru noi şi izvor al tuturor harurilor”, inima lui Isus prezentă astăzi ca şi acum două mii de ani în mijlocul discipolilor Săi.

Monseniorul Ghika ţinea la fraţii lui întru preoţie care se aflau în suferinţă şi în mare dificultate în a-şi continua misiunea din pricina propriilor rătăciri şi slăbiciuni. Se întâlnea cu ei, vorbea cu ei şi îi ajuta prin prezenţa sa şi prin rugăciune intensă. La cererea lui, chiar şi numeroşii săi fii spirituali se rugau cu generozitate pentru preoţii aflaţi în dificultate, mulţi dintre aceşti preoţi redobândind bucuria de a sluji cu fidelitate Biserica. Aşa s-a format în Franţa, în anul 1935, grupul de rugăciune pentru sprijinul spiritual al preoţilor, devenit ulterior asociaţia “Virgo Fidelis”, activă şi astăzi în diferite părţi ale lumii, chiar şi în România.

Ultimii cincisprezece ani de viaţă i-a petrecut în România. S-a întors în ţara de origine în vara anului 1939, pentru a petrece câteva luni împreună cu familia, dar evenimentele belice l-au împiedicat să se întoarcă în Franţa. În toamna din 1939 îl regăsim în slujba refugiaţilor polonezi, a căror situaţie era într-adevăr cumplită. Apoi, în 1944, oraşul Bucureşti a fost bombardat, iar Monseniorul a rămas pentru a ajuta victimele. În anii următori a muncit în mod constant împreună cu Fiicele Carităţii, ajutându-i pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor material şi mai ales spiritual, şi numărul persoanelor pe care le conducea la Dumnezeu creştea în permanenţă. Monseniorul era de-acum cunoscut în capitala României ca un punct de referinţă şi de mângâiere într-o perioadă de mare teamă, tulburare şi confuzie spirituală.

În 1948 familia lui, care se afla în pericol din cauza noului regim politic, a hotărât să părăsească România, însă nu a reuşit să îl convingă pe Vladimir, care nu a vrut să părăsească sufletele care îi fuseseră încredinţate, deşi era conştient de riscurile mari pentru libertatea şi viaţa lui. Chiar dacă activităţile lui erau cu caracter strict religios şi caritativ, lipsite de orice nuanţă politică, Monseniorul era considerat un pericol pentru cei care doreau să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu o ideologie. El era părintele spiritual a numeroşi tineri care îl căutau în permanenţă pentru a primi sfaturi şi sprijin spiritual.

Monseniorul era acel tip de persoană care zguduia sufletele, care le trezea din amorţeală. Cei care îl întâlneau pe stradă percepeau sfinţenia din acel bătrânel cu plete albe, cu reverenda şi încălţămintea uzate, şi îşi plecau privirea în semn de respect. Tocmai pentru acest lucru era considerat periculos de către regimul care vroia să abolească religia.

A fost arestat de către regimul comunist în noiembrie 1952, cu acuzaţia de complicitate la crimă de înaltă trădare. Dar Monseniorul nu putea trăda un regim pe care nu îl slujise niciodată. A fost condamnat la trei ani de închisoare, unde şi-a continuat apostolatul până la moarte. A eliberat de păcat multe suflete, în acel context de detenţie inumană, şi mulţi deţinuţi au primit încurajare şi mângâiere de la acel preot catolic ajuns doar o umbră, care nu se mai putea ţine pe picioare, dar care la proces s-a ridicat în boxa acuzaţilor şi s-a apărat singur, gest pe care l-a făcut pentru a-i întări pe ceilalţi prizonieri. A murit în închisoare, în mai 1954.

La jumătate de secol de la moartea sa are loc un alt proces. De data aceasta procesul informativ diecezan pentru beatificarea Monseniorului, început în 2002, din iniţiativa Arhiepiscopului Ioan Robu de Bucureşti. În momentul de faţă documentele se află la Roma, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă Vladimir Ghika ar fi azi printre noi, l-am afla în locuri diametral opuse. L-am întâlni atât în cercurile culturale şi în cele ale oamenilor de ştiinţă, cât şi în favelele ţărilor latino-americane, ori în cartierele sărace ale vreunui mare oraş. Ar fi cu siguranţă prezent în academii şi universităţi, precum şi în taberele de nomazi, în barăci de-a lungul fluviilor, în comunităţile de imigranţi şi, mai ales, în comunităţile conaţionalilor săi din străinătate, care se roagă pentru ca slava lui Dumnezeu să se manifeste şi prin beatificarea şi canonizarea Monseniorului. Dar se roagă, în mod deosebit, pentru ca, prin mijlocirea lui, Dumnezeu să îşi îndrepte cu bunăvoinţă privirea spre poporul român din sânul căruia l-a ales, pentru ca exemplul lui de credinţă şi de iubire să îi inspire pe conaţionalii săi.

(Material publicat iniţial pe ARCB.ro)

Sursa: http://lumea.catholica.ro/2010/05/monseniorul-vladimir-ghika-un-om-al-lui-dumnezeu