Predica de Duminică!!!

Duminica a II-a dupa Rusalii

Despre preotie

"Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni."

(Matei IV,19)

Prin aceste cuvinte, simple dar de o forta irezistibila, Isus si-i alege pe cei doisprezece apostoli, dintre niste oameni neînvatati si nebagati în seama, ca sa faca din ei, dupa mai bine de trei ani de ucenicie, evanghelizatori înflacarati, partasi ai preotiei Sale vesnice, învestiti, dupa Înviere, cu o întreita putere dumnezeiasca: de a învata pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinti prin Sfintele Sacramente, si de a-i conduce la mântuire prin porunci. "Si îndata, lasând mrejele - noteaza evanghelistul Matei -, s-au dus dupa Dânsul".

Aceasta putere preoteasca primita de la Cristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua Pogorârii Spiritului Sfânt peste ei, luând astfel fiinta, cum am vazut, primul nucleu al Bisericii, iar mai târziu ei au transmis aceasta putere urmasilor lor, care sunt episcopii si preotii.

Dar fiindca exista printre noi foarte multi care, din ignoranta sau din rea-credinta, contesta institutia preotiei, ba chiar printre cei care se pretind a fi "buni credinciosi" sunt unii care zic ca ei nu au nevoie de nici un mijlocitor între ei si Dumnezeu, deci nici de Biserica, nici de Spovedanie, nici de Jertfa liturgica - cu un cuvânt n-au nevoie de preoti - deoarece, spun ei, Dumnezeu le poate da harurile direct, fara mijlocirea preotului -, pentru acest motiv socotesc necesar sa raspundem la doua întrebari:

1. Oare Domnul nostru Isus Cristos a instituit într-adevar preotia Testamentului Nou? Si, daca da,

2. Cât de mare este demnitatea slujbei preotesti?

1. Sprijiniti pe învatatura limpede a Evangheliei, afirmam ca Isus nu a voit sa le comunice sufletelor harul Sau, Sfintenia Sa, direct, fara un mijlocitor între ele si Dumnezeu, ci indirect, creând preotia ca o mare "centrala telefonica", prin care oamenii sa fie pusi în comunicare cu linia Cerului.

Astfel, în Evanghelia dupa Ioan, cap. XV,15-16, Isus le adreseaza apostolilor, adica acelora pe care i-a ales în mod deosebit, urmatoarele cuvinte memorabile: "De acum nu va mai numesc slugi, pentru ca sluga nu stie ce face Domnul sau; ci v-am numit prieteni, pentru ca tot ce am auzit de la Tatal Meu v-am spus voua. Nu voi M-ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am pus ca sa mergeti si sa aduceti rod si rodul vostru sa ramâna". Aici este vorba deci de o alegere si o trimitere, de o misiune rodnica. Dar ce fel de misiune? O spune raspicat tot Isus, dupa Înviere, în Galileea, când le porunceste celor doisprezece apostoli, zicându-le: "Datu-Mi-s-a toata puterea în cer si pe pamânt. Asadar, mergând învatati toate popoarele, botezându-le în numele Tatalui si al Fiului si al Spiritului Sfânt; învatându-le sa pazeasca toate câte vi le-am poruncit: si iata Eu sunt cu voi în toate zilele pâna la sfârsitul lumii" (Matei XXVIII,18,20). E limpede ca Isus îi trimite pe cei doisprezece alesi de El ca sa învete, sa-i boteze pe oameni si sa le impuna pazirea poruncilor date de El.

Dar, deoarece dupa Botez omul ramâne expus caderilor în pacat, el are nevoie de iertare; aceasta iertare însa el nu o primeste direct, ci tot prin mijlocirea apostolilor, caci lor - si numai lor - le-a zis Isus, dupa Înviere: "Luati Spirit Sfânt; carora le veti ierta pacatele li se vor ierta si carora le veti tinea vor fi tinute" (Ioan XX,21).

Isus ne-a rascumparat prin jertfa mortii Sale pe Cruce. La Cina cea de taina însa , El a anticipat în mod mistic, nesângeros, dar real, aceasta Jertfa, oferindu-Se Tatalui, sub forma pâinii si a vinului, ca victima de lauda, multumire, împacare, ispasire si cerere; totodata El a dispus ca aceasta Jertfa savârsita de El sa fie reînnoita de apostoli. De aceea, îndata dupa consacrarea celor doua specii, facuta de El, le porunceste: "Aceasta s-o faceti întru pomenirea Mea". Iata aici întemeierea Sfintei Jertfe liturghice, a Sfintei Cuminecaturi, Jertfa si Pâinea vietii spirituale a crestinului, Jertfa ce se perpetueaza pâna la sfârsitul veacurilor prin mâinile urmasilor apostolilor: a episcopilor si a preotilor, deoarece jertfa trebuie sa dainuie cât omenirea.

Asadar, Mântuitorul nu ne sfinteste direct, ci El însusi a orânduit în scopul sfintirii si al mântuirii, Sfânta Preotie, sacramentul care confera celor ce-l primesc puterea de a vesti oamenilor cuvântul lui Isus, de a le ierta pacatele prin Sfântul Botez si prin Sfânta Pocainta, de a-i nutri cu trupul si sângele lui Isus din Sfânta Cuminecatura, si de a-i conduce la mântuire, impunându-le pazirea poruncilor date de El si de Biserica Sa; caci ceea ce Isus le-a spus apostolilor se refera la toti urmasii lor legitimi: "Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, cel ce se leapada de voi se leapada de Mine, cel ce se leapada de Mine se leapada de Cel ce M-a trimis pe Mine" (Luca X,16).

2. Ar fi de ajuns sa meditam fie si numai asupra Sfintei Taine a Pocaintei si asupra Sfintei Jertfe liturgice, ca sa ne dam seama de caracterul sublim unic al demnitatii preotesti. Un om ca toti oamenii, supus si el slabiciunilor si pacatului, este ales sa faca ceea ce singur Dumnezeu poate face: sa ierte pacatele, adica sa-l împace pe om cu Dumnezeu si sa savârseasca Jertfa Sfintei Liturghii, adica sa transforme substantele pâinii si a vinului în trupul si sângele Mântuitorului, coborându-L astfel pe altar; sa faca deci ceea ce a facut El la Cina de taina, oferindu-L pe El ca mâncare si bautura spirituala sufletelor curate. Toate acestea preotul le face cu puterea data lui de catre Cristos. Prin consacrarea celor doua specii, putem spune ca preotul Îl naste din nou în mod mistic, dar real, pe Isus Dumnezeu si Om, asa cum El S-a nascut din sânul feciorelnic al Mariei. Este ideea atât de frumos formulata de Sfântul Augustin când zice: "O, venerabila demnitate a preotilor, în ale caror mâini Fiul lui Dumnezeu se întrupeaza ca în sânul Fecioarei."

Toti sfintii, luminati în mod deosebit de harul divin, s-au cutremurat în fata maretiei demnitatii preotesti, exprimându-si uluirea si admiratia fata de Taina Preotiei, prin cuvinte ce par scandaloase. Astfel, Sfântul Clemente Romanul zice: "Dupa Dumnezeu, preotul este dumnezeul de pe pamânt". Iar Sfântul Bernard nu se sfieste sa exclame: "O, preotule, tu nu mai esti om, caci esti Dumnezeu". Un alt sfânt, Dionisie Areopagitul, spune: "Divinorum omnium divinissimum cooperare Deo in salutem animarum" (Dintre toate lucrurile divine cel mai divin este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor).

Sfântul Francisc de Assisi, care din respect pentru Taina Sfintei Preotii nu a acceptat sa fie hirotonisit preot, oprindu-se la treapta diaconatului, spunea: "Daca m-as întâlni cu un înger si cu un preot, mai întâi l-as saluta pe preot si apoi pe înger, caci îngerului nu i s-a dat puterea ce i s-a dat preotului".

La prima vedere, aceste expresii ce merg pâna la identificarea preotului cu Dumnezeu ni se par exagerate, ba chiar - cum spuneam - scandaloase, caci oricât de sfânt ar fi un preot, distanta între Dumnezeu si el ramâne infinita, ca între orice creatura si Creatorul ei, dar daca ne gândim ca sfintii se refereau nu la preot ca om, ci la puterile divine cu care el este învestit prin hirotonisire, atunci nu trebuie sa ne miram ca ei întrebuinteaza cuvinte atât de îndraznete, ci mai degraba trebuie sa-L proslavim pe Dumnezeu si sa-I multumim ca a rânduit aceasta mare Taina prin care Isus se coboara din nou printre noi si-Si reînnoieste Jertfa Crucii, revarsându-si peste noi harurile Sale; iar preotul trebuie sa se cutremure gândindu-se mereu la extraordinara raspundere de a fi colaboratorul intim al lui Dumnezeu în opera de mântuire a sufletelor, distribuitorul harurilor izvorâte din coasta lui Cristos, ministrul, ambasadorul lui Cristos pe pamânt, al lui Cristos care îi va cere socoteala de fiecare suflet încredintat, de felul cum a administrat Sfintele Taine si, în mod cu totul deosebit, de felul cum el însusi s-a folosit de acestea pentru propria sa sfintire, spre a se face, nu zic vrednic în sensul propriu al cuvântului, ci mai putin nevrednic de harul atât de slubim al slujbei ce i s-a încredintat.

Iata de ce preotul trebuie sa vegheze mereu, sa se roage si sa se înfrâneze, dupa pilda Sfântului Pavel care zicea despre sine: "Îmi muncesc trupul si îl supun robiei, ca nu cumva, predicând altora, sa ma aflu eu însumi netrebnic". Numai astfel va ajunge sa spuna, si el, cu acelasi Apostol, nu cu vorba, ci cu pilda propriei vieti: "Fiti-mi urmatori precum sunt eu lui Cristos".

Asadar, dat fiind faptul ca Mântuitorul Însusi a întemeiat preotia ca institutie care sa perpetueze si sa desavârseasca opera mântuirii oamenilor, pâna la sfârsitul lumii, institutie prin care El este prezent între oameni prin preotii Sai, datoria pe care o are crestinul este de a acorda preotului ascultare fata de cuvântul Evangheliei vestit de el în numele lui Isus, care l-a ales si l-a trimis, de a se adapa la izvoarele harului care sunt Sfintele Sacramente si de a pazi poruncile, în convingerea ca prin preotie lucreaza Cristos si ca acela ce asculta de Biserica asculta de Întemeietorul ei.

De asemenea, crestinul nu trebuie sa uite ca oricât de pacatoasa s-ar întâmpla sa fie conduita unui preot, aceasta nu atinge întru nimic puterea preoteasca cu care a fost învestit prin hirotonisire; el ramâne preot în veci; sigiliul ce s-a întiparit în sufletul sau nu poate fi sters prin nici o crima. De aceea, fie ca vrea, fie ca nu vrea, el va comparea la judecata în calitatea lui de preot al Celui Preaînalt. Ce zguduitoare realitate! Iata de ce atitudinea ce trebuie s-o adopte un adevarat crestin în fata unui preot decazut nu este dispretul, ci compatimirea pentru grava ofensa si durere adusa Mântuitorului de slujitorul Sau, rugaciuni si fapte de penitenta pentru întoarcerea lui si pentru repararea durerii pricinuite lui Cristos Marele Preot.

Asa fac fiii adevarati fata de parintii lor spirituali. Aceasta este si dorinta Mântuitorului adresata Sfintei Margareta Alaco\ue, careia în una din aparitii i-a cerut sa raspândeasca devotiunea cuminecarii în prima vinere din fiecare luna, însotita de acte de penitenta pentru repararea ofenselor pricinuite Inimii Sale Preasfinte, în mod deosebit de catre persoanele consacrate preoti, precum si de calugari si de calugarite. Caci daca pacatul unui laic provoaca o rana nespus de dureroasa Inimii Preasfite a lui Isus, ce putem spune despre durerea ce I-o pricinuieste pacatul unui preot?

Iata de ce, iubitii mei, în rugaciunile noastre, îi vom cere Preasfintei Inimi iertarea si întoarcerea preotilor nevrednici; Îl vom ruga pe Mântuitor sa ne dea preoti curati, patrunsi de râvna apostoliei, care sa fie sarea ce fereste sufletele de coruptie; lumina lumii, care sa le arate calea spre Isus Mântuitorul; faclia ce sa se iroseasca luminând pe cei din jur cu cuvântul si cu pilda; cetatea întarita de pe vârful muntelui unde sufletele sa-si gaseasca refugiul în primejdii, în încercari si în lupte cu ispitele. Vom cere preoti a caror inima sa bata la unison cu Inima Aceluia care i-a facut partasi preotiei Sale vesnice. Amin.

Sursa: http://www.greco-catolic.ro/predici.asp?autor=neamtiu&id=38