Cuvântul sculptează

22 Septembrie – Ultima întrebare

Un bun profesor obişnuia să amintească, din când în când, o lecţie a unuia dintre profesorii din anii lui de şcoală:

În timpul ultimului meu an de şcoală, profesorul ne-a dat o lucrare. Am citit repede toate întrebările, până când am ajuns la ultima care suna astfel: „Care este numele femeii de serviciu?” Am crezut că e o glumă. Am văzut-o de multe ori pe femeia care făcea curat în şcoală. Era înaltă, cu părul închis la culoare, la vreo cincizeci de ani, însă... de unde să-i ştiu eu numele? Cineva l-a întrebat pe profesor dacă ultima întrebare conta pentru notă.

-«Desigur, răspunse profesorul. «Mai important decât a şti unde se află capul Finisterrae este să ştiţi să trataţi, să apreciaţi şi să respectaţi persoanele cu care vă întâlniţi în viaţă.»

Nu am uitat niciodată acea lecţie.

Informaţia constituie o parte din formare. Însă formarea reprezintă mult mai mult.

A învăţa copilul să se comporte în viaţă este, înainte de toate, datoria părinţilor. Însă şi profesorii au contribuţia lor în această educaţie.

Înainte de a învăţa lucruri trebuie să înveţe să fie persoane. La puţin foloseşte să ştii să manevrezi o maşină, dacă nu ştii să o foloseşti. Una este să ştim să conducem şi alta, total diferită, să învăţăm să ne conducem.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

21 Septembrie – Şoimul şi ramura

Unui rege i-au fost dăruiţi cu un anume prilej doi pui de şoim. Acesta i-a încredinţat maestrului de şoimărit pentru ca să-i antreneze. După câteva luni, instructorul îi comunică regelui că unul dintre şoimi era perfect instruit. Celălalt, nu ştia ce se întâmplă, dar nu s-a mişcat deloc de pe ramura pe care l-a pus din ziua când a sosit la palat. Trebuia chiar să-i fie dusă mâncarea până acolo.

Regele a poruncit să fie aduşi experţi şi vraci, însă nimeni nu a putut să facă acel şoim să zboare. De la ferestrele palatului său, regele observa cu durere cum şoimul rămânea nemişcat.

În cele din urmă, dădu de veste că oferă o recompensă mare celui care va reuşi să facă şoimul să zboare.

La scurtă vreme după aceea, într-o dimineaţă, văzu de la fereastra sa cu mare bucurie cum şoimul zbura cu vioiciune prin grădinile palatului. Vru să-l cunoască pe autorul acelui „miracol” şi-i fu prezentat un ţăran. Intrigat, îl întrebă:

-«Tu l-ai făcut pe şoim să zboare? Cum ai reuşit?»

-«Singurul lucru pe care l-am făcut», răspunse ţăranul, «a fost să-i tai ramura pe care şedea iar el, pentru a evita lovitura căderii, a deschis aripile şi a zburat.»

Dumnezeu nu ne înlătură greutăţile, ne ajută să le depăşim. Mai mult, ne taie legăturile de care noi ne prindem şi care ni se par siguranţe când, în realitate, sunt piedici. Aceasta o face chiar dacă, uneori, nu înţelegem şi nici nu ne place.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

20 Septembrie – Instinct matern

O femeie, mamă a şase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta de optzeci de ani suferă o gravă demenţă senilă. Începând din acel moment capul a încetat de a o mai ajuta.

Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un căţel în braţe. La un moment dat, pentru ca să lucreze puţin, i-a spus bătrânei sale mame:

-«Ţine-mi puţin căţelul că mă duc să fac ceva şi mă întorc îndată.»

Când s-a întors, mama sa mângâia căţelul, ca şi cum ar fi încercat să-l adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Faptul de a ţine căţelul în braţe trezi în bătrânică instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost întotdeauna: o mamă profund creştină.

Acea bună mamă, în demenţa sa, îl trata pe câine ca şi cum ar fi fost copilul său, ca şi cum ar fi avut suflet. Astăzi, din păcate, multe mame îi educă pe copiii lor ca şi cum nu ar avea suflet, ca şi cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.

Câte mame îi învaţă pe copiii lor să se roage? Câte îi învaţă să se gândească la Dumnezeu şi la cer?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

19 Septembrie – Devoţiunea faţă de Duhul Sfânt

Fiind copil, cel care mai târziu avea să fie Papă cu numele de Ioan Paul al II-lea, prima dată când a ajutat la Liturghie ca ministrant, tatăl său i-a spus:

-«Fiule, ai fost distrat tot timpul, uitându-te când într-o parte când într-alta. Nu te-ai încredinţat Duhului Sfânt înainte de a începe Sfânta Liturghie?»

Am lucrat cu multă lume, în mai bine de patruzeci de ani de preoţie. Destule persoane mi-au vorbit despre devoţiunile lor; unele curioase şi chiar absurde. M-am confruntat doar cu două persoane care m-au asigurat că au o devoţiune mare faţă de Duhul Sfânt.

Ioan Paul al II-lea a avut norocul de a fi avut un tată care i-a sădit de copil devoţiunea faţă de Cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. Odată a spus că prima carte pe care a citit-o despre Duhul Sfânt i-a înlesnit-o tatăl său.

Să dea Dumnezeu ca, să existe tot mai mulţi părinţi care să inspire fiilor lor această devoţiune, esenţială pentru un creştin!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

18 Septembrie – „Antipotop”

O fetiţă de vreo cinci anişori, o întreabă pe bunica sa:

-«Bunicuţo, tu ai fost cu Noe în arcă atunci când a venit Potopul?»

-«Nu, draga mea, nu! Doamne fereşte!»

-«Atunci cum te-ai salvat?»

Copilul mic, de cinci sau şase ani, îşi imaginează că bunicii sunt de dinaintea Potopului. Când va avea cu zece ani mai mult, în jur de cincisprezece, îi va considera pe părinţii săi mai „învechiţi” decât Noe.

Este interesant de văzut cum se schimbă viziunea pe care o are fiul despre tatăl său de-a lungul vieţii:

În jurul vârstei de şase ani spune: „Tata ştie totul”.

Pe la nouă: „Tata ştie aproape totul”.

Pe la doisprezece: „Sunt multe lucruri pe care tata nu le ştie”.

Pe la cincisprezece: „Tata nu ştie nimic”.

La douăzeci şi cinci: „Îl voi consulta pe tata”.

La patruzeci şi cinci sau cincizeci: „Ce bine-ar fi să-l am pe tata”.

Însă trebuie să treacă prin „tata nu ştie nimic”. Este bine ca acest lucru să fie văzut drept ceea ce este: o staţie intermediară, nu capătul.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

17 Septembrie – De-a dreptul leneş

Intră tatăl în camera fiului său şi, indignat, îl întreabă:

-«Se poate şti de ce mereu te prind uitându-te la televizor şi niciodată nu te găsesc învăţând?»

-«Da, tată. Pentru că întotdeauna vii foarte încet şi nu reuşesc niciodată să-mi dau seama că vii.»

Există două feluri de motive pentru a te strădui să faci ceea ce trebuie, chiar dacă aceasta costă: „poliţia” sau propria convingere.

„Poliţia” nu se află întotdeauna de faţă. Propria convingere interioară este întărită atunci când se trăieşte prezenţa lui Dumnezeu şi tovărăşia Îngerului păzitor.

Ce păcat că în educaţia fiului nu se ţine cont, atât cât s-ar putea ţine, de această realitate încurajatoare.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

16 Septembrie – Nepotrivire

Carlitos, şase ani, la vremea mersului la culcare, se zbenguie încă. Mama lui insistă iar şi iar. În cele din urmă, înfuriată, îi spune:

-«Ajunge, Carlitos! M-ai obosit deja. Mergi imediat la culcare.»

-«Of, mamă! Dacă tu eşti obosită, trebuie să mă culc eu?»

Nepotrivirea raţionamentului mamei – după viziunea copilului – îl dezamăgeşte.

Copiii sunt enorm de logici, conform opticii lor. Atitudinea, reacţiile şi conduita părinţilor, de multe ori le este de neînţeles. Aşa cum se întâmplă cu cel care spunea: „Pe mine mă trimit la culcare pentru că filmul de la televizor este rău. Însă nu trebuie să fie atât de rău, devreme ce ei rămân să-l vadă”.

„Greşelile” din atitudinea părinţilor dăunează copilului şi diminuează prestigiul şi autoritatea lor ca educatori. Ar fi bine să nu uite aceasta.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro