Cuvântul sculptează

26 Septembrie – Îndrăzneală fină

Poetul şi dramaturgul aragonez Marcos Zapata a studiat Dreptul. Odată dădea un examen la o anumită materie la Universitatea din Zaragoza. Profesorul care îl examina era dur şi exigent, întreba şi iar întreba. Cel care era examinat trecea de-a dreptul prin clipe grele. La un moment dat, profesorul îi spuse, surâzând cu un aer batjocoritor:

-«Domnule Zapata, văd că una o chiteşti, două le dai pe lângă…»

Iar Zapata răspunse imediat, provocând râsetul studenţilor prezenţi:

-«Dacă şi dumneavoastră aţi sta locului!»

A terminat examenul şi, în ciuda îndrăznelii sale, l-a luat.

E uşor să abuzezi atunci când te afli într-o poziţie superioară, privilegiată. Profesorul are dreptul şi obligaţia de a-l pica pe student dacă acesta nu ştie ceea ce trebuie să ştie. Tatăl are dreptul şi obligaţia de a corecta şi pedepsi pe fiul care nu se comportă aşa cum trebuie să se comporte. Însă nimeni nu are dreptul de a-l umili pe celălalt. Cu atât mai puţin dacă cel care umileşte ocupă un post privilegiat.

Respectul faţă de ceilalţi este o calitate necesară şi recerută celui care comandă, învaţă, educă sau conduce. Dacă este lipsit de ea nu merită să fie – nu va şti să fie – şef, profesor, tată sau conducător. Este incapabil de a forma sau conduce.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

25 Septembrie – Eroare pedagogică

Era într-o clasă de elevi de doisprezece-treisprezece ani. Unul dintre ei, Pancho, era fiu unic şi, în acelaşi timp, nepot unic. Mătuşa lui a fost cea care a influenţat cel mai mult în proasta lui educaţie.

Profesorul de matematică era unul care considera drept dogmă acea vorbă a vechii pedagogii: „buchea cu sânge intră”, iar numerele cu şi mai mult. Cu sângele elevului, desigur, nu cu al profesorului. Îi plăcea să bată, şi nu o făcea în glumă.

Într-o zi, colegii lui Pancho, comentau cu uimire:

-«Don Jorge i-a dat lui Pancho astăzi o mamă de bătaie grozavă iar el nu plânge niciodată atunci când este bătut.»

Unul dintre colegi spuse, foarte serios:

-«Nu plânge pentru că nu l-au învăţat de mic.»

Acea pedagogie „buchea cu sânge intră” era, fără îndoială, o pedagogie proastă, greşită. Însă acea pedagogie care caută să evite pentru copil orice efort, orice luptă, este şi mai rea. Ceea ce reuşeşte să obţină este să încurajeze egoismul şi să-l priveze pe copil, pe omul de mâine, de tot ceea ce este de preţ, măreţ şi nobil.

Este logic, foarte uman şi părintesc faptul ca părinţii să încerce să evite pentru copiii lor toate greutăţile pe care ei au trebuit să le înfrunte. Da, foarte omenesc, însă este un sistem rău. Avem trebuinţa de a dezvolta în noi spiritul de sacrificiu şi străduinţa de a face faţă provocărilor.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

24 Septembrie – Cadouri părinteşti

O tânără pereche intră în cel mai bun magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia, amândoi se întreţin privind, fără grabă, la jucăriile multicolore aliniate în rafturi. Erau păpuşi care plângeau şi râdeau, jocuri electronice, bucătării în miniatură... Nu reuşesc să se decidă. Se apropie de ei o vânzătoare iar soţia îi spune:

-«Noi avem o fetiţă mică, însă aproape toată ziua suntem plecaţi de acasă, uneori până noaptea târziu.»

-«Este un copil care abia râde», spuse soţul.

-«Am vrea să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, adăugă soţia. Ceva care să o facă bucuroasă chiar şi atunci când nu suntem noi şi ea este singură.»

-«Îmi pare rău, surâse vânzătoarea, însă aici nu vindem părinţi.» (El Promotor, septembrie 2003).

Nimeni şi nimic nu poate înlocui pe părinţi în educarea şi creşterea copiilor lor. Părinţii sunt de neînlocuit iar copiii acuză şi suferă în permanenţă lipsa lor.

Lipsa poate să fie, uneori, accidentală. Însă de multe ori este pentru că au „alte lucruri” de făcut. Un adevăr fundamental: afacerea cea mai importantă şi mai rentabilă pentru părinţi este grija, creşterea şi educarea copiilor lor. Nu există investiţie care să-i intereseze mai mult.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

23 Septembrie – Micul tiran

-«Fiule!» – îi spunea Temistocle, faimosul general şi om de stat atenian – fiului său, fiind copil mic încă. «Tu eşti fiinţa cea mai puternică din toată Grecia.»

-«Eu? Cum aşa, tată?», întrebă băiatul.

-«Da, pentru că atenienii domină întreaga Grecie, eu guvernez pe atenieni, mama ta mă comandă pe mine iar tu o comanzi pe mama ta.»

Este o realitate, şi a fost dintotdeauna – Temistocle nu este de azi –, că fiul îi comandă şi-i manevrează pe părinţii săi. Această manevrare nu este rodul unor legi sau regulamente. Este rodul dragostei paterne.

Ceea ce trebuie făcut e ca părinţii să fie suficient de inteligenţi pentru a şti să canalizeze şi să educe această putere a copilului. Dacă nu ştiu să o facă, cu uşurinţă îl transformă într-un mic tiran, egoist şi incapabil de a se gândi la ceilalţi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

22 Septembrie – Ultima întrebare

Un bun profesor obişnuia să amintească, din când în când, o lecţie a unuia dintre profesorii din anii lui de şcoală:

În timpul ultimului meu an de şcoală, profesorul ne-a dat o lucrare. Am citit repede toate întrebările, până când am ajuns la ultima care suna astfel: „Care este numele femeii de serviciu?” Am crezut că e o glumă. Am văzut-o de multe ori pe femeia care făcea curat în şcoală. Era înaltă, cu părul închis la culoare, la vreo cincizeci de ani, însă... de unde să-i ştiu eu numele? Cineva l-a întrebat pe profesor dacă ultima întrebare conta pentru notă.

-«Desigur, răspunse profesorul. «Mai important decât a şti unde se află capul Finisterrae este să ştiţi să trataţi, să apreciaţi şi să respectaţi persoanele cu care vă întâlniţi în viaţă.»

Nu am uitat niciodată acea lecţie.

Informaţia constituie o parte din formare. Însă formarea reprezintă mult mai mult.

A învăţa copilul să se comporte în viaţă este, înainte de toate, datoria părinţilor. Însă şi profesorii au contribuţia lor în această educaţie.

Înainte de a învăţa lucruri trebuie să înveţe să fie persoane. La puţin foloseşte să ştii să manevrezi o maşină, dacă nu ştii să o foloseşti. Una este să ştim să conducem şi alta, total diferită, să învăţăm să ne conducem.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

21 Septembrie – Şoimul şi ramura

Unui rege i-au fost dăruiţi cu un anume prilej doi pui de şoim. Acesta i-a încredinţat maestrului de şoimărit pentru ca să-i antreneze. După câteva luni, instructorul îi comunică regelui că unul dintre şoimi era perfect instruit. Celălalt, nu ştia ce se întâmplă, dar nu s-a mişcat deloc de pe ramura pe care l-a pus din ziua când a sosit la palat. Trebuia chiar să-i fie dusă mâncarea până acolo.

Regele a poruncit să fie aduşi experţi şi vraci, însă nimeni nu a putut să facă acel şoim să zboare. De la ferestrele palatului său, regele observa cu durere cum şoimul rămânea nemişcat.

În cele din urmă, dădu de veste că oferă o recompensă mare celui care va reuşi să facă şoimul să zboare.

La scurtă vreme după aceea, într-o dimineaţă, văzu de la fereastra sa cu mare bucurie cum şoimul zbura cu vioiciune prin grădinile palatului. Vru să-l cunoască pe autorul acelui „miracol” şi-i fu prezentat un ţăran. Intrigat, îl întrebă:

-«Tu l-ai făcut pe şoim să zboare? Cum ai reuşit?»

-«Singurul lucru pe care l-am făcut», răspunse ţăranul, «a fost să-i tai ramura pe care şedea iar el, pentru a evita lovitura căderii, a deschis aripile şi a zburat.»

Dumnezeu nu ne înlătură greutăţile, ne ajută să le depăşim. Mai mult, ne taie legăturile de care noi ne prindem şi care ni se par siguranţe când, în realitate, sunt piedici. Aceasta o face chiar dacă, uneori, nu înţelegem şi nici nu ne place.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

20 Septembrie – Instinct matern

O femeie, mamă a şase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta de optzeci de ani suferă o gravă demenţă senilă. Începând din acel moment capul a încetat de a o mai ajuta.

Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un căţel în braţe. La un moment dat, pentru ca să lucreze puţin, i-a spus bătrânei sale mame:

-«Ţine-mi puţin căţelul că mă duc să fac ceva şi mă întorc îndată.»

Când s-a întors, mama sa mângâia căţelul, ca şi cum ar fi încercat să-l adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Faptul de a ţine căţelul în braţe trezi în bătrânică instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost întotdeauna: o mamă profund creştină.

Acea bună mamă, în demenţa sa, îl trata pe câine ca şi cum ar fi fost copilul său, ca şi cum ar fi avut suflet. Astăzi, din păcate, multe mame îi educă pe copiii lor ca şi cum nu ar avea suflet, ca şi cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.

Câte mame îi învaţă pe copiii lor să se roage? Câte îi învaţă să se gândească la Dumnezeu şi la cer?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro