De la mizerie la mizericordie

Meditație pentru Duminica a 29-a după Rusalii (a celor zece leproşi), Ev Lc 17, 12-19
Isus, numele lui Dumnezeu anunțat în Sărbătoarea Intrării în Templu, însemnând “Dumnezeu mântuiește”, este numele în care fiecare dintre noi își găsește mântuirea. Cu o singură condiție: să aibă nevoie de ea! Chiar dacă pare o condiție absurdă (cine nu are nevoie de mântuire?!) textul de astăzi ne dezvăluie subtilități ale sufletului uman pe care poate nu le bănuiam.

În întreaga Evanghelie, puține categorii de persoane i se adresează Mântuitorului spunându-i pe nume: Isus. Să ne amintim câteva: leproșii de astăzi, orbii, tâlharul de pe Cruce. Sunt categorii de persoane pe deplin conștiente de boala, neputința și mizeria lor... Pentru ei, numele lui Dumnezeu este Isus , adică Dumnezeu mântuiește. Îndurarea Cerului se revarsă peste ei în mod natural, precum un izvor care își dăruiește apa celor însetați.

Ne recunoaștem oare în aceste categorii? Ar fi bine, fiindcă doar în acest caz putem și noi să-i spunem pe nume lui Isus: atunci când ne simțim săraci și nevoiași, bolnavi și orbi. Doar atunci știm cu certitudine că avem o nevoie viscerală de mântuirea lui Dumnezeu, de ajutorul Lui. Doar dacă ne lipsește pâinea cu adevărat, vom implora din adâncul sufletului “pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!”. Doar dacă ne simțim cu adevărat lipsiți de ajutor, vom striga și noi:”Isuse, ai milă de mine!”, știind bine că nimeni altul, în această lume, nu ne poate ajuta.

Alternativa e să fim și să ne simțim ca fariseii: perfecți, drepți, sfinți, siguri de noi. Nu ca ceilalți păcătoși... Un fariseu nu va putea folosi niciodată numele lui Isus. Pentru el, numele lui Dumnezeu poate fi de exemplu Atotputernicul sau Judecătorul sau Stăpânul, dar niciodată Isus: fiindcă el, în mod paradoxal nu are nevoie de mântuire. El se simte suficient de sigur de sine, pentru a crede că își construiește singur  mântuirea prin ceea ce face, prin ceea ce realizează. Rolul lui Dumnezeu în viața sa e redus la cel al unui spectator menit să contemple sfințenia fariseului, iar acesta din urmă devine centrul relației om-Dumnezeu. Totul este exact pe dos!

Evanghelia de astăzi ne scapă de acest risc, descoperindu-ne o rugăciune perfectă: “Isuse îndură-te de mine păcătosul, leprosul, tâlharul!”

De ce e perfectă? Fiindcă ne revelează trei lucruri esențiale. Ne dezvăluie în primul rând adevăratul nume al lui Dumnezeu: Isus, adică “Dumnezeu-mântuiește”. Un nume ce pune în lumină o comuniune cu Cerul cu totul nouă: prin chiar numele Său, Dumnezeu se revelează ca Cel ce ne mântuiește.

În al doilea rând ne dezvăluie realitatea condiției noastre: suntem sărmani, bolnavi, orbi, tâlhari.

În sfârșit ne revelează legătura ce ne unește cu Dumnezeu: îndurarea!

Orice rugăciune a noastră, indiferent ce formă ar lua ea, trebuie să conțină acest suflu esențial, ce exorcizează spiritul fariseului din sufletul nostru și ne readuce la realismul existenței noastre, fără însă a ne umili sau a ne lăsa pradă deznădejdii. Dimpotrivă, ne revelează un lucru minunat: cu cât e mai mare mizeria, cu atât e mai mare mizericordia! Dacă ne simțim păcătoși, Isus a venit în lume pentru noi!  Lăudat și binecuvântat fie Preasfântul Său Nume!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

 

Sursa

Specialiștii se pregătesc pentru a doua revoluție tehnologică, după apariția smartphone-ului

Atunci când va deveni un produs de masă, „esențialmente va înarma publicul cu tehnologie" capabilă să schimbe fundamental modul în care funcționează societatea, aprecia CEO-ul și fondatorul unei companii specializate în software pentru un tip de gadget care este deocamdată exclusivist. Însă, cât de curând, nu va mai fi.

Nu trebuie să ne forțăm prea mult memoria ca să ne amintim sentimentul de stânjenire pe care îl simțeau mulți dintre noi atunci când cineva scotea telefonul mobil pentru a face o fotografie într-un spațiu public. Astăzi însă, celor mai mulți li se pare un comportament firesc, chiar și atunci când spațiul public este un restaurant, iar subiectul fotografiei este „natura moartă" din farfurie. La fel se va întâmpla, în curând, cu un gadget care, garantează furnizorii lui, va deveni o tehnologie accesibilă și răspândită: ochelarii pentru realitate augmentată.

Publicul cunoaște deja, în mare, caracteristicile tehnice esențiale ale unor gadgeturi precum Google Glasses. Deși mulți au reținut probabil mai ușor prețul lor: 1.500 de dolari perechea. Scump? De două ori mai ieftini decât ochelarii MetaPro, potrivit Gigaom.

Ce se știe mai puțin și se discută în cercuri specializate este impactul pe care popularizarea unor astfel de instrumente l-ar putea avea în viața de zi cu zi. Care ar putea fi consecințele utilizării unui gadget cu realitate augmentată pentru viața publică, pentru intimitatea personală sau pentru relațiile noastre. Cum va arăta lumea în care companiile și autoritățile publice vor avea acces la o cantitate de informație, în timp real, mult mai mare decât oricând până acum, se întreabă jurnaliști cei de la cNet.

Ochelarii cu realitate augmentată nu înseamnă doar camere video discrete, ci un întreg arsenal de informație asociat cu imaginile din viața reală. „Consecințele ingineriei sociale care transpare în urma utilizării realității augmentate sunt mai importante decât cele ale ingineriei software care permite această tehnologie", spunea Neil Trevett, vicepreședinte al Departamentului de marketing Nvidia, în cadrul dezbaterii CES 2014, intitulată „Realitatea Augmentată: bomba momentului sau bombardament informațional?", care a reunit specialiști din domeniu. „E greu de prezis cum va reacționa societatea. Singura cale e să încercăm și să vedem", a adăugat Trevett.

Deja unele restaurante și baruri au anunțat că nu permit accesul persoanelor cu ochelari Google, pentru a nu-i deranja pe cei care se simt incomodați de prezența unei camere video în local. Însă, notează cNet, chestiunea fotografiilor făcute pe furiș este una la periferia consecințelor negative pe care le poate avea introducerea pe piața largă a ochelarilor cu realitate augmentată.

Probabil cea mai temută opțiune a acestor ochelari este aplicația pentru recunoaștere facială, care, asociată acestui tip de ochelari, ar permite identificarea în timp real a persoanelor de pe stradă, prin asocierea imaginii lor cu identitatea disponibilă pe internet (de exemplu, cu ajutorul contului Facebook). Includerea aplicației de identificare facială ar putea fi deranjantă din numeroase puncte de vedere, nu doar prin prisma posibilelor abuzuri din partea guvernelor, ci, probabil, și a unui bombardament cu publicitate personalizată, în timp ce mergem pe stradă.

„Intenționat nu am făcut publică tehnologia de recunoaștere facială", a declarat, în cadrul aceluiași eveniment, Brian Mullins, CEO și fondatorul Companiei Daqri. „Dar zarurile au fost aruncate", a mai spus Mullins.

Zarurile au fost aruncate și e greu de spus cine va număra punctele. Ce e însă cert, și specialiștii au recunoscut în unanimitate, este că inovația tehnologică va trebui dublată de inovații în modul în care giganții tech tratează responsabilitatea socială.

Sursa

Viața este ca un teatru

Uneori, viața mea

Și-a ta

Este precum la teatru

O bucurie sau un dezastru

Cu noi pe scenă

În rol principal

Cu noi în public

Cum zic unii

Că e normal

Dar viața nu trebuie să fie

O simplă jucărie

În mâinile unui copil

Debil

Și nu trebuie să stăm

Deoparte să-ascultăm

În public printre cei mulți

Mărunți

Ci trebuie să ne rupem de lume

Să urcăm pe scenă, să avem nume

Să ne cunoacă toți

De suntem idioți

De suntem buni ori răi

De suntem nătărăi

De suntem muritori

Ori vii nemuritori

Căci nu poți sta o viață

Să privești ca la piață

Ci trebuie ca rolul să ți-l joci

Să dai din tine tot ce poți

Să fii bun, pe primul loc

Să nu spui veci „nu mai pot!”

Ci să mergi înainte cu orice preț

Să ajungi măreț, măreț, măreț

Dacă ești curios/asă, vezi despre ce este vorba aici:

www.we-are-here.ro/p/iubitafizica 

 

Masa mea de lucru

Fiecare an cu propunerile lui...

Sunt persoane care anual își redecorează casa doar pentru a scăpa cu adevărat de vechea persoană și astfel să înceapă anul în formă sau mai bine zis, în altă formă.

Așadar, dacă aceștia au curaj să facă schimbări majore, de ce nu ne-am gândi și noi la micouniversul spațiului nostru de lucru.

Mie, spre exemplu, îmi place să lucrez destul de aglomerat, adică masa mea de lucru este plină de cărți cu teancuri de mai bine de o jumătate de metru. Sunt cărți din care citesc, cărți care au fost citite și așteaptă să fie luate la mână pentru a culege pe PC datele semnate din ele și mai am încă un teanc cu cărțile din diverse biblioteci (școlare, orășenești sau particulare) în deobște cu temele la care lucrez pentru materialele mele. Dar alături de acestea pe masa mea de lucru, în primul rând, stă mereu o agendă, în care îmi notez diverse notițe, deși datele cele mai importante stau pe tabletă, căci are mereu grijă să mă anunțe. Dar cred că nici un om nu se poate lipsi de la masa de scris de instrumente ca: foarfeca, pentru decuparea de articole sau imagini interesante din reviste, ziare etc.; apoi lipiciul sau banda adezivă pentru ale lipi în jurnalul cu articole; apoi chiar nu te poți lipsi de un capsator de calitate; nu am deocamdată o taviță de documente, dar se pare că este de mare folos pentru cei care lucrează cu multe hârti; dar dacă vrei să-ți ușurezi viața și să fie cât de cât ordine pe biroul tău, atunci ar trebui să te orientezi spre un suport de birou care îți ușurează mult viața. Ah, și era să uit, neapărat ai nevoie de un coș de birou, doar nu toate ideile sunt valabile...

Mi-ar place să am și un scaun ergonomic de calitate care să-mi asigure și un pic de odihnă în timpul lucrului. Recunosc că în ultima vreme am stat mai mult la scaun pentru a scrie materialele mele, dar trebuie să vină și vremea de mișcare, abia aștept.

Ei, dar voi cum v-ați aranja biroul dacă ați avea oportunitatea acesta cu produse de pe www.depozituldepapetarie.ro?

Modelul fraţilor Ratzinger, o floare tot mai rară

Pe 15 ianuarie, Georg Ratzinger, fratele Papei Emerit Benedict al XVI-lea a împlinit 90 de ani. Poate că pentru unii nu este de maxim interes ştirea că cei doi fraţi, Georg şi Joseph, au concelebrat o Sfântă Liturghie solemnă, de mulţumire, cu cântări şi muzică, că succesiv au luat micul dejun împreună şi au cântat „La mulţi ani”, potrivit tradiţiei bavareze.

În context internaţional destul de zbuciumat, poate părea uşor contrastantă ştirea că cei doi fraţi au fost prezenţi în aceiaşi zi la un concert care a avut loc în „Sala Assunta”, a Palatului Leon al XIII-lea, ce găzduieşte una din sediile postului Radio Vatican, concert la care au fost invitaţi oaspeţi – laici şi persoane consacrate, printre care mons. Gerhard Müller, viitor cardinal, prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei şi episcop emerit de Regensburg, oraş în care mons. Georg Ratzinger a condus pentru mulţi ani corul catedralei.

Considerăm, dimpotrivă, că ştirea merită un prim plan nu doar în mass-media catolice dar şi în cele laice, căci fraţii Ratzinger reprezintă icoana unei fraternităţi care, atunci când este caracterizată de iubire autentică şi de respect reciproc, devine o mare binecuvântare pentru familii.

Şi azi, cei doi fraţi – Georg, în vârstă de 90 de ani şi Joseph, de 87 de ani – îşi petrec vacanţele şi sărbătorile împreună şi-şi telefonează aproape în fiecare zi. Sigur, nu întotdeauna se pot avea astfel de relaţii fraterne. De aceea, ştirea noastră se doreşte de inspiraţie pentru toţi fraţii şi surorile, într-o vreme în care modelul fraţilor Ratzinger începe să devină tot mai mult o floare rară.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Actor de junior

De când eram doar un prunc am fost atras de teatru. Nu știu ce mă atrăgea mai mult, jocul scenic, costumația, luminile sau muzica, nu știu, era ceva magic, ispititor care nu te lăsa să mergi mai departe fără să savurezi întreg spectacolul.

La început a părut o glumă să urc pe scenă, să mă las admirat de sala goală și să îmi joc propria piesă de teatru atunci improvizată, dar mai apoi am avut șansa să stau deasupra scenei la piesele de teatru.

Da, deasupra! Acolo se afla camera cu „butoane”, camera din care era controlată lumina, curcubeul ce colora scena, iar eu eram acolo, deasupra tuturor, aproape de actori la doar o săritură. Era nemaipomenit!

Apoi am început să-i cunosc pe artiști, era ceva fantastic să-i vezi și dezbrăcați de rolul lor, vedeai că un om poate să fie mai mulți și asta doar într-o singură seară.

Atunci am decis că nu mai este cale de întors, trebuie să urc la propriu pe scenă și să-mi joc rolul.

A venit și ziua cea mare...

Un grup de străini venea în localitatea noastră și eu am cerut să pun în scenă o poveste scrisă de mine. Așa am ajuns să adun un grup de tineri (în jur de 25) și să urc cu ei pe scenă, eu eram și scenograf și aveam și rolul principal. Era mai mult o piesă de mimă (doar erau străini, ce să înțeleagă?)

A fost cum nu se putea mai bine, toți ne-am jucat rolul „la sânge” și a fost minunat. Sala tremura sub ropotele de aplauze iar inimile noastre mărunte mai că explodau de bucurie.

De atunci a trecut ceva vreme, dar mă simt în formă să urc iar...

Vreau să mă autodepășesc, să joc cu profesioniști, să văd cu e să atingi vârful...

Dacă ești curios/asă, vezi despre ce este vorba aici: www.we-are-here.ro/p/iubitafizica

Avea doar 14 ani, dar nu i-a lipsit curajul „să-şi dea viaţa pentru prieteni”

de Salvatore Cernuzio

Un alt erou în Pakistan: Aitazaz Hassan Bagash, adolescentul care, pentru a-l opri pe un atentator sinucigaş ce dorea să detoneze bomba în faţa şcolii, şi-a transformat corpul în paravan protector pentru a-i salva pe ceilalţi şi a fost sfâşiat de explozie.

„Să-şi dai viaţa pentru prieteni!” Porunca pe care a dat-o Isus Cristos a fost împlinită de un adolescent pakistanez de 14 ani: Aitazaz Hassan Bangash. Tânărul mergea la şcoala din Ibrahimzai, districtul Hangu din nord-vestul Pakistanului. În ziua sacrificiului suprem, înainte de a intra în clădirea şcolii, Aitazaz s-a întâlnit cu un tânăr care purta uniforma şcolară, dar care a început să-i adreseze întrebări fără sens.

Aitazaz şi-a dat seama că ceva nu este în regulă, iar mai apoi, analizându-l cu atenţie pe interlocutorul său, a observat un detonator care ieşea de sub îmbrăcăminte. Orice dubiu a dispărut: era vorba de un atentator sinucigaş. Fără să stea pe gânduri s-a aruncat asupra atentatorului pe care l-a imobilizat, dar acesta detonase deja bomba, sfâşiindu-l şi pe eroul care şi-a salvat colegii de şcoală şi întreaga comunitate de la o tragedie de proporţii.

„Ceilalţi studenţi s-au retras, însă Aitazaz l-a înfruntat pe atentator şi a încercat să-l oprească. Speriat, atentatorul a detonat bomba care l-a omorât însă şi pe Aitazaz”, a declarat pentru CNN verişorul eroului din Pakistan. Mulţumită eroismului de care a dat dovadă tânărul, ceea ce ar fi putut deveni tragedia anului 2014 a condus la moartea a două persoane şi rănirea altor două.

Întreaga ţară îl celebrează acum pe adolescent. Presa locală şi internaţională s-a întrecut în a-l elogia pe curajosul adolescent, unii comparându-l cu Malala Yousafzai, tânăra pakistaneză apărătoare a dreptului la educaţie, rănită într-un atac al talibanilor din 2012, care a câştigat în acelaşi an prestigiosul premiu „Sakharov” pentru libertatea de gândire, acordat de Parlamentul European.

Nenumărate persoane cer guvernului să-i acorde lui Aitazaz o medalie pentru a-i recunoaşte actul curajos. Pe Facebook, omagiile aduse adolescentului nu contenesc: „A fost un sacrificiu mare”, a scris verişorul său. „A salvat viaţa a sute de elevi şiiţi şi sunniţi”.

Pakistanul are încă un „erou în lupta împotriva răului”.


Traducere: Andrei Hrişman

Sursa:zenit.org