Dragostea lui Dumnezeu: gloria noastră! (Audio)

Meditație pentru Duminica a V-a din Post (Cererea fiilor lui Zevedeu) Ev Mc 10,32-45 
Suntem cu toții într-o continuă căutare de glorie. Mare parte din energia noastră, din studiile și munca noastră, din relațiile și prieteniile pe care le avem, sunt direcționate în așa fel încât să ne  creeze un loc și un nume în societate. O poziție. Un rang. De multe ori, doar în așa fel putem spune că suntem “cineva”. Și astfel, e ca și cum am recunoaște, chiar dacă în mod voalat, un drept demiurgic al lumii asupra noastră. Ca și cum ne-am simți creați de către lumea în care trăim.

Când dincolo de ispitele cotidiene, aderăm la o astfel de “paternitate”, avem o problemă. Fiindcă devenim robii unei realități care distribuie demnități și glorie în mod absolut arbitrar.

Vedem tot mai evident efectul unei astfel de concepții în zilele noastre. Demnitatea unei persoane nu mai depinde de faptul că a fost creată de Dumnezeu, ci de faptul că e sănătoasă sau bolnavă, inteligentă sau nu, tânără sau bătrână, frumoasă sau urâtă și multe, multe altele. Așa ajungem să eliminăm copii nenăscuți doar pentru o infimă posibilitate de a nu fi perfecți după aceste standarde, sau bătrâni pentru că nu mai folosesc la nimic.

A făcut ocolul pământului imaginea sfântului Părinte Papa Francisc ce îmbrățișează un bolnav diform, în fața căruia mulți ar fi întors capetele. O îmbrățișare imensă, simbolică, mare cât iubirea lui Dumnezeu, capabilă să redea demnitate oricărei ființe umane.  

De aceea le spune Isus fiilor lui Zebedeu: “nu știți ce cereți!” Fiindcă efectiv, la fel ca noi, nu știu, nu înțeleg și nu văd. Trăiesc într-o altă lume. Calea pe care Isus o face cu ei este una menită să-i scape de orbire și să le dăruiască adevărata vedere, să-i scape de demonul surzeniei și al muțeniei, să-i vindece de paralizie și astfel să fie capabili să meargă după El cu adevărat. Toate vindecările și miracolele pe care Isus le face, sunt și pentru ucenici. Și deci și pentru noi.

Adevarătul răspuns la cererea fiilor lui Zebedeu sunt cuvintele lui Isus de la începutul evangheliei: “iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî și după trei zile va învia.” Adevărata demnitate a omului stă în faptul că Dumnezeu ne iubește necondiționat. Isus vorbește exact despre asta. Despre iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, care se arată nouă și culminează în momentul răstignirii. Acolo cu toții putem contempla dragostea concretă a lui Dumnezeu. Acolo cunoaștem cu toții măsura demnității noastre. Atât de mare încât Dumnezeu își jertfește unicul Fiu pentru noi.

Atunci când dubiile ne cuprind, când lumea ne bate la ușă cu falsele ei demnități, să închidem ochii și să contemplăm momentul răstignirii. Dumnezeu a murit pentru mine!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 10,32-45
”Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple:
Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, si după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru marirea Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

Sursa

De ce avem nevoie de o zi de pauză

De 5 ani de zile, membrii comunității evreiești non-profit Reboot susțin și promovează Ziua Națională a Deconectării, în care de vineri seara până sâmbătă seara (7-8 martie) renunță la orice fel de tehnologie. Pe măsură ce oamenii devin dependenți de tehnologie și detașați de cei din jur, inițiativa se propagă și prinde din ce în ce mai multe persoane și implicare din partea mass-media, iar medicii încep să explice de ce avem cu toții nevoie să ne întoarcem la o zi de odihnă.

Mulți dintre cei care participă la mișcare trimit poze celor de la Reboot în care explică de ce s-au alăturat inițiativei: „pentru a mă reseta", „pentru a petrece mai mult timp cu familia", „pentru a trăi în moment", „pentru a aduce înapoi frumusețea în viață". Până nu demult, tot aceleași motive i-au făcut pe oameni să îmbrățișeze device-urile de care acum se debarasează: pentru a intra în contact cu prieteni vechi, pentru a vorbi mai mult cu familia, pentru a urmări documentare cu locuri frumoase și creaturi curioase, pentru a se relaxa prin muzică.

Inițiativa celor de la Reboot este bazată pe porunca a patra din cele Zece Porunci din Biblie, care spune: „Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta." (Exod 20, 9-11)

Însă, pentru că oamenii pot fi greu convinși să adere la o inițiativă ce are în spate o ideologie religioasă, cei de la Reboot își motivează ideea pe 10 principii ce sună astfel: „evită tehnologia; stai cu cei dragi; ai grijă de sănătate; ieși din casă; evită comerțul; aprinde lumânări; bea vin; mănâncă pâine; găsește liniște; dăruiește înapoi". Însă, indiferent de strategia abordată de organizație, beneficiile fizice și psihice ale unei zile de odihnă rămân valabile.

De ce să ne odihnim?

Pentru un simplu motiv: să supraviețuim, scrie doctorul Matthew Edlund, autor al cărții Healthy Without Health Insurance and The Power of Rest, pentru Psychology Today. El explică că odihna ocupă mai mult timp în viața noastră decât hrănirea și este cel puțin la fel de necesară. „Ai nevoie de odihnă pentru a crește și a te regenera, pentru a învăța și într-un cuvânt pentru a trăi," spune el.

Edlund explică că și în cazul odihnei pasive, cum este somnul, creierul trece printr-un proces de refacere completă, creând noi căi neuronale sau încetinind și oprind altele. În odihnă creierul de fapt nu se odihnește, ci învață, își aduce aminte, găsește noi căi de rezolvare a problemelor, reface capacitățile atletice, reface mușchii, oasele și pielea, într-un ritm mult mai alert decât atunci când suntem treji.

„În fiecare secundă, în fiecare dintre zecile de miliarde de celule ale corpului se stabilesc alte miliarde de legături între proteine. Fiecare dintre acestea reprezintă un nou eveniment informațional. Fiecare ajută la schimbarea ta, la refacerea ta, astfel încât să nu rămâi niciodată la fel," citează Psychology Today. Atunci când nu ne luăm timp pentru odihnă, toate aceste mecanisme sunt întrerupte și afectate, motiv pentru care nu mai gândim și nu mai reacționăm așa cum trebui, nu mai suntem eficienți și ne îmbolnăvim.

24/6

Pentru mult timp, Vestul a luat o pauză de 24 ore pe săptămână, de obicei duminica. „Magazinele se închideau, nu puteai să cumperi nici benzină, ci doar să mergi la spital. Astăzi funcționăm 24/7 și asta are consecințe. Ne îndreptăm spre un consens că asta duce la depresie și anxietate", a declarat dr. Matthew Sleeth, autor al cărții 24/6: A Prescription for a Healthier, Happier Life, într-un interviu pentru CNN.

O zi de odihnă înseamnă o zi în care nu mai lucrezi, crede și Sleeth. Însă definiția odihnei este foarte subiectivă. Pentru cei care au un job sedentar, poate însemna să iasă la jogging, dar pentru cei care fac muncă fizică, poate însemna repaos și somn. Sleeth se ferește să definească în cartea sa ce înseamnă odihna, dar încurajează cititorii să o definească singuri și să o practice pentru o zi.

Sleeth a implementat asta în familia sa și spune că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut. În timpul liceului și al facultății, copiii săi aveau o zi în care nu învățau. Faptul că trebuiau să își facă treaba în avans i-a ajutat să se disciplineze, pentru că trebuiau să rezolve într-un timp record mai multe lucruri ca în tot timpul săptămânii.
„Am vorbit cu mulți oameni care mi-au spus că adoptarea acestui stil de viață a fost cea mai bună decizie pe care au luat-o pentru căsătoria lor, pentru familia lor și pentru starea lor spirituală", spune doctorul. 

Sursa

Cât de mulţi apostoli au fost?

Autor: Jimmy Akin
Traducere: Ecaterina Hanganu

Apostolii

Au fost doisprezece apostoli, nu-i aşa? De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai întâi, când Iuda Iscarioteanul a murit, a fost înlocuit de Matia (Fapte 1,12-26). Am putea spune: “Ei bine, au fost treisprezece apostoli în total, dar numai doisprezece în acelaşi timp”. Care este situaţia atunci cu Sf. Paul?

Unii (din comunitatea protestantă) au emis ipoteza că, întrucât Noul Testament nu aminteşte nimic din faptele lui Matia, probabil că alegerea lui nu a fost validă şi că Sf. Paul este cel care l-a înlocuit în realitate pe Iuda – în felul acesta fiind iarăşi doisprezece apostoli simultan. Acesta este totuşi un argument inadecvat.

De ce este un argument inadecvat

Mai întâi, fiindcă Noul Testament nu prezintă alegerea lui Matia ca fiind invalidă, ci prezintă pur şi simplu concluzia finală, că “el a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1,26). În al doilea rând, Noul Testament nu menţionează că un apostol ar fi “făcut ceva” ca să fie apostol. Noul Testament nu consemnează aproape nimic, sau, în funcţie de cum identificăm personajele biblice, chiar nimic despre ce au făcut unii dintre apostoli. Şi totuşi îi numeşte în mod categoric “apostoli”.

În al treilea rând, chiar dacă Noul Testament nu aminteşte nimic din ceea ce a făcut Matia, Părinţii Bisericii consemnează, totuşi, faptele lui. De exemplu, Eusebius menţionează că Matia s-a remarcat prin învăţătura despre auto-control, pentru evitarea imoralităţii sexuale. Iată ce afirmă Eusebius: “Dar ei spun că Matia învăţa de asemenea că trebuie să luptăm împotriva trupului şi să ni-l mortificăm, şi să nu ne lăsăm pradă pornirilor acestuia de dragul plăcerii, ci să ne întărim sufletul prin credinţă şi cunoaştere” (Historia Ecclesiastica III:29).

În al patrulea rând, dacă afirmaţia ar fi făcută pe baza premizelor protestante, atunci ar trebui să poată fi susţinută prin sola scriptura – principiul care spune că ar trebui să dovedim afirmaţiile teologice “numai pe baza Scripturii”. Cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu se afirmă că trebuie să fie doar doisprezece apostoli în viaţă. În schimb, în Noul Testament, atât Matia cât şi Paul sunt consideraţi apostoli adevăraţi.

Nu dintre cei Doisprezece

În mod logic, îl putem considera pe Sf. Paul un apostol adevărat, dar nu dintre “cei Doisprezece”. Noul Testament nu se referă niciodată la el ca fiind unul dintre cei Doisprezece apostoli. A fost hirotonit întru slujire (Fapte 13,3) în Antiohia, nu de către apostolii din Ierusalim, aşa cum a fost Matia. Şi nici nu a fost martor la activitatea lui Isus, aşa cum a fost Matia. Petru a arătat clar că aceasta era o condiţie necesară pentru a fi unul dintre cei Doisprezece: “Aşadar, trebuie ca unul dintre aceşti bărbaţi, care ne-au însoţit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălţat de la noi, să devină martor al învierii Lui împreună cu noi” (Fapte 1,21-22).

Se poate vedea aşadar că aceşti Doisprezece erau un grup distinct de oameni, care l-au însoţit pe Isus în cursul activităţii Sale pe pământ şi care au fost martori ai acestei activităţi şi ai învierii Sale. Paul nu a devenit discipol al lui Isus decât după Înălţare, prin urmare nu putea să facă parte dintre cei Doisprezece. El a avut totuşi o apariţie a lui Isus (pe care o numeşte “viziune cerească” în Fapte 26,19), în care a fost chemat să fie apostol, şi astfel el se întreabă retoric: “Nu sunt eu oare liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?” (1Corinteni 9,1).

El pare să îşi bazeze astfel chemarea la apostolat pe viziunea pe care a avut-o cu Isus şi nu pe faptul că ar fi fost discipol al Lui în cursul activităţii Sale pe pământ. Aceasta arată că au putut fi mai mulţi apostoli decât cei Doisprezece, care nu au fost martori ai activităţii lui Cristos. Matia, aşadar, l-a înlocuit pe Iuda ca unul dintre cei Doisprezece, şi pe lângă Paul, care niciodată nu a făcut parte dintre cei Doisprezece, există cel puţin încă unul, pe care ni-l putem uşor aduce aminte.

Barnaba

Paul şi Barnaba sunt amândoi “puşi deoparte” pentru “lucrarea” la care i-a chemat Dumnezeu, aşa cum a spus Duhul Sfânt în Fapte 13,2. Aceasta sugerează că ambii aveau aceeaşi îndatorire, şi acest lucru se confirmă în capitolul următor, când locuitorii din Listra încercau să îi adore ca pe nişte zei. Sf. Luca scrie: “Când au auzit aceasta, apostolii Barnaba şi Paul şi-au sfâşiat hainele şi s-au aruncat în mulţime, strigând: ‘Oameni [buni], de ce faceţi acestea!’” (Fapte 14,14-15).

Aici Barnaba este numit apostol. Ba chiar este menţionat înainte de Paul (ceea ce nu este ceva neaşteptat, fiindcă Barnaba era un personaj mai de seamă la începuturi). Mai avem aşadar cel puţin încă un apostol – în afară de Sf. Paul – care nu făcea parte dintre cei Doisprezece. Mai sunt oare şi alţii?

Posibili apostoli: Silvan şi Timotei

Noul Testament se referă şi la alte persoane ca fiind apostoli. Doi dintre aceştia sunt Silvan şi Timotei, împreună-trimişi cu Paul (1Tesaloniceni 1,1). Aceasta nu îi face “apostoli”, dar mai departe, în scrisoare, Paul aminteşte de timpul în care a vizitat Biserica din Tesalonic şi spune: “Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, nici nu am căutat slava de la oameni: nici de la voi şi nici de la alţii; deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară” (1Tesaloniceni 2,5-6). Întrucât foloseşte pluralul “noi” înseamnă că îi include, poate, şi pe ceilalţi doi în calitate de apostoli. Pe de altă parte, ar putea fi un “noi” retoric, care nu îi include pe Silvan şi Timotei.

Posibil apostol: Apollo

Acelaşi lucru este adevărat în ceea ce-l priveşte pe Apollo. În 1Corinteni, Sf. Paul vorbeşte despre sine şi despre alţi doi slujitori ai lui Cristos, Petru şi Apollo, şi în continuare adaugă: “Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1Corinteni 4,9). Aici îl includea probabil pe Apollo între apostoli – sau nu. Se poate ca Sf. Paul să se fi referit la “noi, apostolii” la modul general, adică la toţi apostolii, şi s-ar putea să nu-l fi inclus şi pe Apollo.

Cazul spinos al lui Iacob

În Scrisoarea către Galateni, Sf. Paul descrie o vizită la Ierusalim şi menţionează: “Trei ani după aceea, am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului” (Galateni 1,18-19). Din aceasta putem înţelege că Iacob, fratele Domnului (cunoscut şi ca “Iacob cel Drept”), făcea parte dintre apostoli. Într-adevăr, aceasta corespunde cu identificarea cea mai răspândită a acestui Iacob ca fiind “Iacob, fiul lui Alfeu” sau “Iacob cel Mic”, care a fost într-adevăr unul dintre cei Doisprezece apostoli.

Există însă totuşi o problemă în privinţa acestei identificări, după cum remarca Papa Benedict al XVI-lea: “Între exegeţi se dezbate problema identificării acestor două personaje care poartă acelaşi nume, Iacob fiul lui Alfeu şi Iacob ‘fratele Domnului’. Tradiţiile evanghelice nu au păstrat nici o relatare, nici despre unul nici despre celălalt, referitoare la perioada vieţii pământeşti a lui Isus” (Audienţa generală, 28 iunie 2006).

Unul dintre motivele pentru care se crede că erau două persoane diferite este faptul că Sf. Ioan menţionează clar că “rudele” lui Isus nu erau dintre cei care credeau, în timpul activităţii Sale pe pământ (Ioan 7,5), deşi mai târziu au ajuns să creadă şi au ocupat poziţii de frunte în ierarhia Bisericii. În diferite pasaje din Noul Testament se face deosebirea între “rudele” Domnului pe de o parte şi apostoli şi discipoli pe de altă parte, astfel încât mulţi au sugerat că Iacob cel Drept este o rudă a lui Isus (frate vitreg sau văr), care nu a fost unul dintre cei Doisprezece. Astfel, Sf. Paul îl putea considera un confrate apostol care nu fusese unul dintre cei Doisprezece. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru celelalte rude ale Domnului.

Probabil nu erau apostoli: Andronic şi Iunia/Iunias

Mai există figuri din Noul Testament care probabil nu erau apostoli, deşi unii au susţinut că s-ar putea să fi fost. Două dintre aceste figuri sunt Andronic şi Iunias, pe care Sf. Paul îi menţionează în Romani 16,7, ca fiind “stimaţi printre apostoli”. Aceste cuvinte au fost înţelese ca însemnând că Andronic şi Iunias nu numai că erau apostoli, dar erau şi apostoli stimaţi. Într-adevăr aşa stau lucrurile? Dacă ei ar fi fost atât de remarcabili ca apostoli, de ce oare nu ştim nimic altceva despre ei?

Acest pasaj este drag celor care doresc hirotonirea femeilor, fiindcă “Iunia” este un nume feminin; prin urmare, existând o femeie apostol, se deschide calea spre hirotonirea femeilor. Dar mai există şi alte moduri în care poate fi citit acest text. Numele poate fi “Iunias” (nume masculin), mai degrabă decât “Iunia”. În greceşte poate fi citit în ambele feluri, deşi “Iunia” era un nume mai des întâlnit decât “Iunias”. Chiar şi aşa, este foarte puţin probabil ca Andronic şi “Iunias” să fi fost apostoli de seamă, fiindcă nu ştim nimic altceva despre ei decât ceea ce menţionează Sf. Paul – că erau rudele lui şi că erau creştini înainte de a fi fost el însuşi creştin.

Dacă nu erau apostoli de seamă, este foarte probabil să nu fi fost deloc apostoli, fiindcă textul poate fi citit şi într-un sens cu totul diferit. “Stimaţi printre apostoli” s-ar putea să nu însemne că aveau reputaţie ca fiind apostoli, ci că erau cunoscuţi apostolilor. Cu alte cuvinte, comunitatea apostolică îi cunoştea pentru dedicarea deosebită pe care o aveau pentru credinţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci se poate ca Andronic şi Iunia, soţia sa, să fi fost o familie de creştini care, plini de zel, au făcut lucruri care au atras atenţia apostolilor, iar Paul i-a felicitat pentru aceasta.

Un apostol în alt sens: Epafrodit

Un alt personaj care probabil nu era apostol în sensul obişnuit a fost Epafrodit din Filipi. Deşi în Scrisoarea către Filipeni 2,25, Sf. Paul se referă la el folosind cuvântul “apostol” (în unele traduceri), el spune clar că Epafrodit este “apostolul vostru“, pe care îl trimite înapoi. Altfel spus, Epafrodit a fost trimis de biserica din Filipi la Paul, care acum îl trimite înapoi.

Numeroase traduceri redau cuvântul “trimis” prin “apostol”, pentru că acesta pare a fi sensul obişnuit în limba greacă al cuvântului apostolos (“cel care este trimis”), mai degrabă decât semnificaţia dobândită de acest termen, folosit pentru cei trimişi în misiune de însuşi Isus Cristos.

Apostoli necunoscuţi?

Dat fiind caracterul uneori ambiguu al aprecierii celor care erau sau nu apostoli, şi faptul că apostolii nu erau limitaţi la cei Doisprezece, nu putem exclude posibilitatea existenţei şi altor apostoli. Aceştia s-ar putea să fie persoane complet necunoscute pentru noi, sau s-ar putea să le cunoaştem numele, dar să nu ştim că erau consideraţi apostoli.

Apostoli falşi

Ştim că au existat şi alţi bărbaţi care cel puţin să fi pretins că sunt apostoli. Unii chiar pretindeau un titlu mai înalt. Expresia grecească pe care o foloseşte Sf. Paul pentru a-i descrie era huperlian apostolon, şi a fost tradusă în diferite feluri: “super-apostoli”, “hiper-apostoli”, “apostoli la superlativ”, “mari apostoli” etc. Sf. Paul foloseşte categoric acest termen în mod sarcastic, dar s-ar putea ca unii să fi folosit acest termen referindu-se la ei înşişi.

Oricum, Sf. Paul spune: “Totuşi, eu consider că nu am cu nimic mai puţin decât aceşti apostoli teribili” (2Corinteni 11,5). Ne-am putea întreba dacă nu cumva se gândeşte la apostolii din Ierusalim, ca fiind cei mai înalţi în rang între apostoli, dar ceea ce urmează exclude cu desăvârşire această interpretare: “Unii ca aceştia sunt apostoli falşi, lucrători înşelători, care se prefac că sunt apostoli ai lui Cristos” (2Corinteni 11,13).

Chiar dacă se poate să fi existat oarecare tensiuni între Sf. Paul şi unii dintre membrii Bisericii din Ierusalim, el niciodată nu s-ar fi referit în acest fel la cei Doisprezece. Aceasta arată că exista un alt grup, obscur, de bărbaţi care pretindeau că sunt apostoli şi atentau la munca misionară a Sf. Paul la Corint. Ei aveau o părere exagerată despre ei înşişi, iar Paul spune despre ei: “Sunt ei evrei? Sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Sunt şi eu. Sunt ei descendenţa lui Abraham? Sunt şi eu” (2Corinteni 11,22).

Prin urmare erau evrei de origine, nu dintre neamuri, şi probabil erau asociaţi mişcării de iudaizare, care susţinea că cei din neamurile păgâne trebuiau circumcişi şi să devină evrei ca să poată fi mântuiţi. Ştim acest lucru, fiindcă iată ce le spune Sf. Paul cititorilor săi din Corint: “Căci dacă cel care vine va predica un alt Isus pe care noi nu l-am predicat, sau dacă primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, l-aţi primi foarte bine” (2Corinteni 11,4).

În context, Sf. Paul se referă la activitatea misionară a “apostolilor teribili”, şi fiindcă el îi identifica în altă parte pe iudaizanţi drept predicatori ai unei false evanghelii (Galateni 1,6-12; 2,1-10), probabil că şi aici se referă tot la ei. Oricum ar fi, aceşti oameni fiind apostoli falşi, nu sunt consideraţi în rândul apostolilor adevăraţi. Dar ei ne arată că titlul de “apostol” era folosit pe scară ceva mai largă în primul secol al creştinismului – nu numai pentru cei Doisprezece. Totuşi, mai există încă un apostol, unul adevărat şi care îşi poate asuma într-adevăr titlul de “apostol la superlativ”….

Apostolul suprem

Mulţi sunt surprinşi să afle că, în Scrisoarea către Evrei, Sf. Paul face referire la Isus Cristos însuşi ca apostol: “Prin urmare, fraţilor sfinţi, părtaşi ai chemării cereşti, priviţi-l cu atenţie pe Isus, apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre…” (Evrei 3,1).

Isus nu este un apostol în acelaşi sens în care sunt apostolii Săi. Ei sunt apostolii lui Isus Cristos (adică sunt trimişi de Isus Cristos). Isus este un apostol de un rang mai înalt. Este numit “apostolul mărturisirii noastre”, al însăşi credinţei noastre. Şi ştim cine l-a trimis pe Isus să ne proclame credinţa. Isus însuşi ne spune: “Căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa Mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (Ioan 6,38). Dumnezeu Tatăl l-a trimis, aşa că Isus poate fi numit Apostol al Tatălui sau Apostol al lui Dumnezeu.

O problemă nerezolvată

Din cauza tuturor elementelor care intră în discuţie când vrem să aflăm câţi apostoli au fost de fapt, întrebarea rămâne în cele din urmă fără răspuns. Nu numai că au fost diferite feluri de apostoli, dar chiar dacă ne-am limita la genul apostoli care au fost cei Doisprezece, Barnaba, Paul şi alţii – ştim prea puţin ca să putem face o listă definitivă. Sunt cazuri care se află încă în discuţie, şi mai pot fi şi alţii, pe care nu-i cunoaştem. Dar chiar şi încercarea de a răspunde la această întrebare poate releva, aşa cum am văzut, o serie de lucruri interesante.

Sursa

Cristos ne ajută să înfruntăm cele mai dificile situaţii

„Eu, poet şi soldat sud-vietnamez, am întâlnit în puşcăriile comuniste pe Dumnezeu şi pe Fecioara”

de HT

J. B Nguyen Huu Cau a petrecut aproape 39 de ani în puşcăriile din Hanoi. El este unul dintre cei mai longevivi deţinuţi politici. Eliberat în urma amnistiei prezidenţiale din cauza condiţiilor precare de sănătate. În celulă a găsit credinţa în Isus. Rozarul şi Calea Crucii l-au ajutat să treacă peste dureri şi să-i ierte pe cei care l-au închis.

În timpul detenţiei a descoperit creştinismul şi a decis să se convertească, botezându-se; lanţul cu care era legat l-a transformat într-un rozar format din 90 de inele, rozar pe care-l recita şi de cinci ori pe zi. Doar credinţa l-a ajutat să treacă cu bine peste cei aproape 40 de ani petrecuţi în temniţele vitnameze, cu trupul istovit, aproape orb, suferind, dar cu spiritul viu capabil să mulţumescă pentru darul credinţei. Şi apoi să-i poată ierta pe cei care l-au închis: „ Iubirea faţă de Dumnezeu şi de Fecioara Maria m-a schimbat. Nu-i urăsc pe „fraţi şi pe surori” (referire la regimul comunist)”.

Este istoria lui J.B Nguyen Huu Cau (născut în 1945), poet, muzician, compozitor şi căpitan al armatei Vietnamului de Sud înainte de reunificarea din 1975; unul dintre cei care a petrecut foarte mult timp în închisoare, după venirea la putere a comuniştilor din Nord. Arestat la sfârşitul războiului, va executa şase ani într-un lagăr de reeducare prin muncă; în 1982 este arestat, din cauza activităţii sale de poet şi compozitor critic fiind la adresa regimului comunist.

În 1983 este condamnat la moarte, într-un proces intentat pentru că a denunţat corupţia la nivel înalt din armată şi crimele comise de soldaţi în confruntările cu poporul. Apoi este încriminat de sabotaj şi de faptul că a murdărit „imaginea regimului”. El s-a declarat tot timpul „nevinovat”; autorităţile au comuntat pedeapsa în puşcărie pe viaţă.

Mulţi ani a trăit în izolare. Anii de puşcărie l-au marcat profund, lăsându-l aproape incapabil să audă, orb de ochiul stâng şi cu mari probleme de vedere la cel drept. În 22 martie 2014, după aproape 39 de ani, s-a putut bucura de libertate deplină, ca urmare a amnistiei dată de preşedintele vietnamez Truong Tan Sang. „Mai degrabă un act de caritate pentru condiţiile de sănătate decât o reabilitare politică”, după cum confirmă fiul sau, „pentru gravele probleme medicale de care tatăl meu suferă de mult timp”.

Zilele trecute el a povestit experienţa din puşcărie ziarului Catholic News, abordând tema credinţei şi a convertirii sale la creştinism în timpul detenţiei. Ritualul botezului, săvârşit în puşcărie, în preajma Paştelui din anul 1986, cu 26 de ani în urmă, prin mâinile p. Joseph Nguyen, un iezuit. Iezuitul l-a învăţat părţile fundamentale din creştinism, rugăciunile şi catehismul. În fiecare zi a recitat şapte Rozare şi de cinci ori Calea Crucii.

Celor care se apropiau de el în puşcărie, le repeta tot timpul că este legat de un lanţ format din 90 de inele. „Am făcut ca lanţul să devină Rozarul meu personal, cu 50 de inele. Acesta este primul meu Rozar... poate cel mai dur din lume”. Un tovarăş de celulă, fratele Paul, i-a dăruit o cruce mică făcută din nuci de cocos, şi „ am şi compus un cântec dedicat Sfintei Cruci: Sfântă Cruce vino la mine, din străfundurile cele mai de jos ale lumii (....) tu ce m-ai susţinut în această închisoare pământească”. Şi adaugă: „ Am crezut tot timpul în iubirea lui Dumnezeu”.

Liber  de legăturile şi de lanţurile puşcăriei comuniste, poetul şi dizidentul vietnamez mărturiseşte: „ iubirea lui Dumnezeu şi a Mariei m-au schimbat”. Nu am ură faţă de fraţi şi surori. Avem toţi aceleaşi rădăcini. Suntem toţi urmaşi ai regelui Hung Vuong. Pentru aceasta trebuie să ne iubim unul pe celălalt... Cred în Sfânta Treime şi în Fecioara Maria (...) m-a ajutat să trec peste nenorocirile destinului şi m-a împiedicat să mă sinucid în timpul cât am fost închis”.

Traducere: AMR

Sursa:www.totustuus.it

Dragostea unui tată…

de Marcus Roberts

Zilele trecute, am aflat o poveste pe care vreau să o împărtăşesc cu voi. Nu prea are de-a face cu demografia, dar aduce în prim-plan câteva ingrediente esenţiale pentru viaţa de familie şi creşterea generaţiei viitoare: dragostea, sacrificiul de sine, gândul la binele celuilalt, perseverenţa şi curajul. Pe scurt, vorbeşte despre multe dintre calităţile pe care cred că ar trebui să le aibă un părinte, calităţi pe care eu, personal, mi-aş dori să le am într-o cantitate mai mare.

Povestea se petrece într-o zonă rurală din China: orăşelul  Fengyi, provincia Sichuan, la aproximativ 2.000 de mile vest de Shanghai. În fiecare zi, Yu Zekuang, un bărbat de 40 de ani, se trezeşte la 5 dimineaţa. Pregăteşte pachetul de mâncare pe care fiul său îl va lua la şcoală. Apoi, îşi ajută copilul să meargă la şcoală, cam 7 kilometri de drum aspru de munte. Fiul său, Xiao Qiang are 12 ani, dar nu poate merge pe jos către şcoală. El are o dizabilitate fizică, determinată de o boală necunoscută: este înalt de numai 90 de cm, cu braţele şi picioarele răsucite şi cu spatele cocoşat. Cea mai apropiată şcoală nu are facilităţile necesare pentru a-l accepta. Tatăl său explică: „Ştiu că fiul meu are handicap fizic, dar nimic nu este în neregulă cu mintea lui. Cu toate astea, nu am putut găsi aici o şcoală cu facilităţile necesare pentru a-l accepta, fiind continuu respins. De fapt, singurul loc unde a fost acceptat a fost  Şcoala Primară Fengxi, din oraşul Fengyi, din provincia Sichuan – care este la 5 mile de mers pe jos”.

Nu există autobuze sau transport public pentru a parcurge acest drum. De aceea, Xiao trebuie să meargă pe jos. Dar Xiao nu poate să meargă pe jos. Aici intervine rolul tatălui său. În fiecare zi, Yu îşi pune fiul într-un coş construit special, pe care şi-l leagă de spate. Apoi, tatăl (el însuşi înalt de numai 1,5 m) îl cară până la şcoală, pe o distanţă de 7 km. Apoi, tatăl face cei 7 km înapoi, pentru a lucra la o fermă. După-amiază, el face acelaşi lucru, dar în sens invers. Un drum de 7 km pentru a-şi lua fiul de la şcoală. 7 km cărându-şi fiul în spate. 28 de km pe zi! În ultimele 6 luni, estimează că a mers mai bine de 2.500 de km.

Din cauza bolii necunoscute, băiatul nu a putut începe şcoala până la 12 ani. Mai mult, tatăl şi mama sa s-au despărţit când el avea 3 ani (rapoartele nu specifică exact în ce circumstanţe). Dar, după cum tatăl său afirmă cu mândrie, toate aceste greutăţi nu par a-i fi limitat capacitatea academică.

„Dizabilitatea de care suferă fiul meu nu-i dă acestuia posibilitatea de a merge pe jos sau cu bicicleta. În ciuda faptului că are 12 ani, înălţimea sa nu depăşeşte 90 cm. Dar sunt mândru de faptul că este deja printre cei mai buni din clasă şi ştiu că va realiza lucruri deosebite. Visul meu este ca el să meargă la facultate”.

Cu un tată care face atâtea eforturi, Xiao are toate şansele ca acest lucru să i se întâmple cu adevărat. Mai mult, de când povestea a apărut în presa locală, autorităţile locale au anunţat că, în viitorul apropiat, îi vor închiria lui Yu o cameră, astfel încât acesta să fie mai aproape de şcoală. Între timp, şcoala va fi astfel adaptată, încât să poată primi elevi în regim de internat, inclusiv pe Xiao.

Deşi sunt sigur că Yu se va bucura de o pauză de la această muncă de Sisif, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tatălui şi fiului nu le va lipsi timpul petrecut împreună, singuri, discutând despre şcoală şi despre visele lor de viitor.

Sursa:stiripentruviata.ro

Mulţi creştini sunt nepăsători şi formali; îşi închid poarta mântuirii

Creştinii anesteziaţi nu fac bine Bisericii, a subliniat Papa Francisc la Sfânta Liturghie celebrată marţi dimineaţă în Capela Casei Sf. Marta din Vatican. 

În predica sa Papa Francisc a plecat de la fragmentul Evanghelic în care se povesteşte despre întâlnirea dintre Isus şi paraliticul care era bolnav de 38 de ani şi aştepta să fie vindecat de coborârea îngerului deasupra bazinului Betsaida (Ioan, 5,1-16). Acest bolnav se plânge lui Isus că nu reuşeşte să coboare la timp în apă pentru a fi vindecat. Isus îi porunceşte să se ridice şi să meargă, iar bolnavul se vindecă. Această minune atrage însă criticile fariseilor deoarece era o zi de Şabat şi nu îi era permis să facă acest lucru. Papa a subliniat că în această pericopă evanghelică putem identifica boli spirituale grave.

„Mă gândesc la mulţi creştini, la mulţi catolici: da, sunt catolici lipsiţi de entuziasm, mâhniţi. Merg la biserică în fiecare duminică, dar preferă să nu se amestece în treburile altora. Fiecare la casa sa, liniştiţi pentru propria viaţă… Este boala nepăsării creştinilor. Această atitudine care paralizează zelul apostolic, care-i transformă pe creştini în persoane inerte, liniştite, dar nu în sensul bun al cuvântului, ci în sensul că nu ies să anunţe Evanghelia. Persoane anesteziate!”

„Iar anestezia este o experienţă negativă”, a subliniat Papa Francisc care a atras atenţia creştinilor care nu lasă loc harului lui Dumnezeu să intervină.

„Creştini ipocriţi ca şi aceştia pe care îi interesau doar formalităţile. Era Şabat? Nu, nu pot să aibă loc minuni de Şabat, harul lui Dumnezeu nu poate lucra de Şabat. Închid uşa harului lui Dumnezeu! Avem mulţi în Biserică! Este un alt păcat. Primii, cei care au păcatul nepăsării, nu sunt capabili să meargă înainte cu zelul lor apostolic, deoarece au decis să se oprească asupra propriei persoane, tristeţi, resentimente. Aceştia nu sunt în stare să ducă mântuirea deoarece închid uşa mântuirii”.

„Pentru ei”, a spus Papa, „sunt importante formalităţile. «Nu se poate» sunt cuvintele pe care le au la îndemână”. În faţa acestor două tentaţii, a nepăsării şi a formalismului, Isus îl vindecă pe bolnav dându-i harul necesar şi îi spune să nu mai păcătuiască.

„Cele două cuvinte creştine: vrei să te vindeci? Nu mai păcătui. Dar prima dată îl vindecă. Cuvinte pline de iubire. Aceasta este strada creştină, strada zelului apostolic: apropierea de persoanele rănite în acest spital de campanie, de multe ori rănite de oameni din Biserică”.

De asemenea, Papa Francisc a subliniat că cele două cuvinte adresate de Isus bolnavului „sunt mult mai frumoase decât nepăsarea şi decât ipocrizia”.

Sursa:ro.radiovaticana.va

Roma se pregăteşte pentru sărbătoarea canonizării lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea

Va fi o "noapte albă de rugăciune", pentru care vor fi deschise 11 biserici din centrul Romei, ca să-i primească sâmbătă, 26 aprilie 2014, pe cei care vor voi să participe la canonizarea celor "doi papi" de duminică, 27 aprilie 2014. Un eveniment care va avea participarea foarte multor credincioşi - însă Vaticanul nu face previziuni cu privire la cifre - posibila prezenţă a lui Benedict al XVI-lea alături de Francisc, care va avea un ecou mediatic foarte larg, atât televizat cât şi pe social media şi va fi însoţită de numeroase şi semnificative iniţiative caritative şi sociale.

Sunt câteva din datele reieşite din conferința de presă despre apropiata canonizare a papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, care a avut loc în 31 martie 2014 în Vatican.

"Noaptea albă de rugăciune" este una dintre iniţiativele diecezei de Roma, ilustrate de cardinalul vicar Agostino Vallini, pentru a însoţi spiritual canonizarea. În biserici vor fi servicii liturgice în şapte limbi şi posibilitatea de spovadă. Este prevăzută şi o întâlnire pentru tineri cu postulatorii cauzelor, Mons. Slavomir Oder şi părintele Giovangiuseppe Califano. "Canonizările - a spus cardinalul - sunt un har al lui Dumnezeu: să încercăm să parcurgem această cărare, de o spiritualitate mai intensă".

Cât priveşte posibilitatea prezenţei lui Benedict al XVI-lea, "putem considera sigur - a spus în această privinţă părintele Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sfântului Scaun - că a fost invitat, însă mai este o lună, este o posibilitate deschisă, dar nu există nicio siguranţă, la o distanţă de timp aşa de lungă. Nu este cazul să facem în mod prematur previziuni precise, să-l lăsăm să evalueze cu seninătate".

Acelaşi părinte Lombardi a susţinut că "nu există previziuni ale Vaticanului cu privire la numărul de persoane aşteptate la canonizare", însă a afirmat că atunci când oamenii ajung de la piaţa "Sfântul Petru" la toată Via della Conciliazione, organizatorii evaluează câteva sute de mii de persoane, care "este deja o cifră frumoasă, dacă se ia în considerare faptul că Roma este un oraş de trei milioane şapte sute de mii de persoane". "Nu sunt cifre - a conchis el - veniţi liniştiţi, şi Prefectura Casei Pontificale reafirmă că intrarea este liberă, nu trebuie cerute bilete".

La nivel mediatic, sunt implicate firme internaţionale cum ar fi Eutelsat, Sky, Globecast şi Sony, sub conducerea Centrului de Televiziune Vatican (CTV) care se va îngriji de producţia imaginilor.

Cât priveşte social media, se duce la sfârşit portalul oficial al canonizării - www.2papisanti.org - care va putea fi consultat în cinci limbi: italiană, engleză, franceză, spaniolă, poloneză. În diferitele secţiuni vor putea fi găsite ştiri, iniţiative, informaţii, contacte referitoare la marele eveniment şi vor fi înzestrate şi cu documente biografice, fotografii şi reportaje video care permit să se aprofundeze parcursul spre sfinţenia lui Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea. În afară de asta, se va putea descărca gratuit aplicaţia "Santo Subito" în formatele Android şi iOS, în limba italiană, engleză, spaniolă şi poloneză. În sfârşit, sunt deja existente linkurile în social media de Facebook, Twitter, You Tube, în timp ce Google va oferi posibilitatea de a urmări în "hangout" briefing-urile care se vor ţine zilnic în săptămâna care precede ceremonia de canonizare a celor doi papi.

La rândul său, Dieceza de Bergamo se pregăteşte pentru canonizarea papei Roncalli cu o serie de iniţiative, a explicat Monseniorul Giulio Dellavite, secretar general al curiei din Bergamo, pentru ca să fie "repercusiuni în viaţa obişnuită în aşa fel încât fiecare să se simtă provocat în propriile stiluri de viaţă, făcând să iasă în evidenţă o caritate populară şi o solidaritate făcută din gesturi mici într-un context care este tot mai complex". Un prim grup de intervenţie se referă la opere structurale: "există un proiect internaţional pentru Haiti, cu o contribuţie de 800.000 de euro (după încredinţarea anul trecut a şcolii care va purta numele Papei Ioan, se garantează susţinerea activităţii şcolare pentru următorii trei ani)". "Există apoi un proiect european cu sprijinirea parohiei din Shengjin în Dieceza de Lezhe din Albania (600 de mii de euro) cu construirea bisericii şi a centrului pastoral" şi în sfârşit "un proiect «în casă» pentru Bergamo, cu proiectul de transformare a unei cazărmi în loc de primire pentru cei mai săraci (circa 600 de mii de euro pentru lucrări şi 300 de mii de euro pe an pentru gestiune)". În afară de intervenţiile structurale, există un al doilea filon dedicat atenţiei deosebite faţă de familiile lovite de criză: se măreşte cu 600 de mii de euro fondul familie-muncă pe care dieceza l-a organizat de câţiva ani, cu invitaţia adresată preoţilor să doneze retribuţia pe o lună în acest scop şi toate ofertele adunate din comunităţile parohiale în ziua de 27 aprilie. În afară de asta, Dieceza de Bergamo creează un nou fond "familie-casă", pentru a susţine nucleele cu dificultăţi de locuinţă: acoperirea financiară este de 3 milioane de euro la doi ani, rezultaţi din vânzarea de imobile ale diecezei. În sfârşit, "intervenţiile adresate lumii culturale şi socio-culturale pentru a-i ajuta pe tinerii între 18 şi 35 de ani să devină cetăţeni ai lumii susţinând alegerile de viaţă în slujba popoarelor mai sărace din lume şi promovând burse de studiu pre şi post doctorat pentru proiecte de cercetare din Fundaţia Papa Ioan al XXIII-lea despre marile teme generate de figura poliedrică a papei Ioan al XXIII-lea".

(După agenţia AsiaNews, 31 martie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro