Cuvântul sculptează

24 Septembrie – Cadouri părinteşti

O tânără pereche intră în cel mai bun magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia, amândoi se întreţin privind, fără grabă, la jucăriile multicolore aliniate în rafturi. Erau păpuşi care plângeau şi râdeau, jocuri electronice, bucătării în miniatură... Nu reuşesc să se decidă. Se apropie de ei o vânzătoare iar soţia îi spune:

-«Noi avem o fetiţă mică, însă aproape toată ziua suntem plecaţi de acasă, uneori până noaptea târziu.»

-«Este un copil care abia râde», spuse soţul.

-«Am vrea să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, adăugă soţia. Ceva care să o facă bucuroasă chiar şi atunci când nu suntem noi şi ea este singură.»

-«Îmi pare rău, surâse vânzătoarea, însă aici nu vindem părinţi.» (El Promotor, septembrie 2003).

Nimeni şi nimic nu poate înlocui pe părinţi în educarea şi creşterea copiilor lor. Părinţii sunt de neînlocuit iar copiii acuză şi suferă în permanenţă lipsa lor.

Lipsa poate să fie, uneori, accidentală. Însă de multe ori este pentru că au „alte lucruri” de făcut. Un adevăr fundamental: afacerea cea mai importantă şi mai rentabilă pentru părinţi este grija, creşterea şi educarea copiilor lor. Nu există investiţie care să-i intereseze mai mult.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

23 Septembrie – Micul tiran

-«Fiule!» – îi spunea Temistocle, faimosul general şi om de stat atenian – fiului său, fiind copil mic încă. «Tu eşti fiinţa cea mai puternică din toată Grecia.»

-«Eu? Cum aşa, tată?», întrebă băiatul.

-«Da, pentru că atenienii domină întreaga Grecie, eu guvernez pe atenieni, mama ta mă comandă pe mine iar tu o comanzi pe mama ta.»

Este o realitate, şi a fost dintotdeauna – Temistocle nu este de azi –, că fiul îi comandă şi-i manevrează pe părinţii săi. Această manevrare nu este rodul unor legi sau regulamente. Este rodul dragostei paterne.

Ceea ce trebuie făcut e ca părinţii să fie suficient de inteligenţi pentru a şti să canalizeze şi să educe această putere a copilului. Dacă nu ştiu să o facă, cu uşurinţă îl transformă într-un mic tiran, egoist şi incapabil de a se gândi la ceilalţi.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

22 Septembrie – Ultima întrebare

Un bun profesor obişnuia să amintească, din când în când, o lecţie a unuia dintre profesorii din anii lui de şcoală:

În timpul ultimului meu an de şcoală, profesorul ne-a dat o lucrare. Am citit repede toate întrebările, până când am ajuns la ultima care suna astfel: „Care este numele femeii de serviciu?” Am crezut că e o glumă. Am văzut-o de multe ori pe femeia care făcea curat în şcoală. Era înaltă, cu părul închis la culoare, la vreo cincizeci de ani, însă... de unde să-i ştiu eu numele? Cineva l-a întrebat pe profesor dacă ultima întrebare conta pentru notă.

-«Desigur, răspunse profesorul. «Mai important decât a şti unde se află capul Finisterrae este să ştiţi să trataţi, să apreciaţi şi să respectaţi persoanele cu care vă întâlniţi în viaţă.»

Nu am uitat niciodată acea lecţie.

Informaţia constituie o parte din formare. Însă formarea reprezintă mult mai mult.

A învăţa copilul să se comporte în viaţă este, înainte de toate, datoria părinţilor. Însă şi profesorii au contribuţia lor în această educaţie.

Înainte de a învăţa lucruri trebuie să înveţe să fie persoane. La puţin foloseşte să ştii să manevrezi o maşină, dacă nu ştii să o foloseşti. Una este să ştim să conducem şi alta, total diferită, să învăţăm să ne conducem.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

21 Septembrie – Şoimul şi ramura

Unui rege i-au fost dăruiţi cu un anume prilej doi pui de şoim. Acesta i-a încredinţat maestrului de şoimărit pentru ca să-i antreneze. După câteva luni, instructorul îi comunică regelui că unul dintre şoimi era perfect instruit. Celălalt, nu ştia ce se întâmplă, dar nu s-a mişcat deloc de pe ramura pe care l-a pus din ziua când a sosit la palat. Trebuia chiar să-i fie dusă mâncarea până acolo.

Regele a poruncit să fie aduşi experţi şi vraci, însă nimeni nu a putut să facă acel şoim să zboare. De la ferestrele palatului său, regele observa cu durere cum şoimul rămânea nemişcat.

În cele din urmă, dădu de veste că oferă o recompensă mare celui care va reuşi să facă şoimul să zboare.

La scurtă vreme după aceea, într-o dimineaţă, văzu de la fereastra sa cu mare bucurie cum şoimul zbura cu vioiciune prin grădinile palatului. Vru să-l cunoască pe autorul acelui „miracol” şi-i fu prezentat un ţăran. Intrigat, îl întrebă:

-«Tu l-ai făcut pe şoim să zboare? Cum ai reuşit?»

-«Singurul lucru pe care l-am făcut», răspunse ţăranul, «a fost să-i tai ramura pe care şedea iar el, pentru a evita lovitura căderii, a deschis aripile şi a zburat.»

Dumnezeu nu ne înlătură greutăţile, ne ajută să le depăşim. Mai mult, ne taie legăturile de care noi ne prindem şi care ni se par siguranţe când, în realitate, sunt piedici. Aceasta o face chiar dacă, uneori, nu înţelegem şi nici nu ne place.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

20 Septembrie – Instinct matern

O femeie, mamă a şase copii, dintre care unul preot, ajungând la vârsta de optzeci de ani suferă o gravă demenţă senilă. Începând din acel moment capul a încetat de a o mai ajuta.

Într-o zi, una dintre fiicele sale era cu un căţel în braţe. La un moment dat, pentru ca să lucreze puţin, i-a spus bătrânei sale mame:

-«Ţine-mi puţin căţelul că mă duc să fac ceva şi mă întorc îndată.»

Când s-a întors, mama sa mângâia căţelul, ca şi cum ar fi încercat să-l adoarmă, în timp ce îi repeta: „Tatăl nostru care eşti în ceruri…”.

Faptul de a ţine căţelul în braţe trezi în bătrânică instinctul său de mamă. Însă instinctul mamei care a fost întotdeauna: o mamă profund creştină.

Acea bună mamă, în demenţa sa, îl trata pe câine ca şi cum ar fi fost copilul său, ca şi cum ar fi avut suflet. Astăzi, din păcate, multe mame îi educă pe copiii lor ca şi cum nu ar avea suflet, ca şi cum, să-mi fie cu iertare, ar fi câini.

Câte mame îi învaţă pe copiii lor să se roage? Câte îi învaţă să se gândească la Dumnezeu şi la cer?

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

19 Septembrie – Devoţiunea faţă de Duhul Sfânt

Fiind copil, cel care mai târziu avea să fie Papă cu numele de Ioan Paul al II-lea, prima dată când a ajutat la Liturghie ca ministrant, tatăl său i-a spus:

-«Fiule, ai fost distrat tot timpul, uitându-te când într-o parte când într-alta. Nu te-ai încredinţat Duhului Sfânt înainte de a începe Sfânta Liturghie?»

Am lucrat cu multă lume, în mai bine de patruzeci de ani de preoţie. Destule persoane mi-au vorbit despre devoţiunile lor; unele curioase şi chiar absurde. M-am confruntat doar cu două persoane care m-au asigurat că au o devoţiune mare faţă de Duhul Sfânt.

Ioan Paul al II-lea a avut norocul de a fi avut un tată care i-a sădit de copil devoţiunea faţă de Cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. Odată a spus că prima carte pe care a citit-o despre Duhul Sfânt i-a înlesnit-o tatăl său.

Să dea Dumnezeu ca, să existe tot mai mulţi părinţi care să inspire fiilor lor această devoţiune, esenţială pentru un creştin!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

18 Septembrie – „Antipotop”

O fetiţă de vreo cinci anişori, o întreabă pe bunica sa:

-«Bunicuţo, tu ai fost cu Noe în arcă atunci când a venit Potopul?»

-«Nu, draga mea, nu! Doamne fereşte!»

-«Atunci cum te-ai salvat?»

Copilul mic, de cinci sau şase ani, îşi imaginează că bunicii sunt de dinaintea Potopului. Când va avea cu zece ani mai mult, în jur de cincisprezece, îi va considera pe părinţii săi mai „învechiţi” decât Noe.

Este interesant de văzut cum se schimbă viziunea pe care o are fiul despre tatăl său de-a lungul vieţii:

În jurul vârstei de şase ani spune: „Tata ştie totul”.

Pe la nouă: „Tata ştie aproape totul”.

Pe la doisprezece: „Sunt multe lucruri pe care tata nu le ştie”.

Pe la cincisprezece: „Tata nu ştie nimic”.

La douăzeci şi cinci: „Îl voi consulta pe tata”.

La patruzeci şi cinci sau cincizeci: „Ce bine-ar fi să-l am pe tata”.

Însă trebuie să treacă prin „tata nu ştie nimic”. Este bine ca acest lucru să fie văzut drept ceea ce este: o staţie intermediară, nu capătul.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro