Cuvântul sculptează

1 Octombrie – Teren privat

La teatru, un tânăr stă lângă două doamne în vârstă care nu încetează de a vorbi pe toată durata reprezentaţiei.

-Scuzati, doamnelor – le spune cu voce scăzută – însă nu reuşesc deloc să aud şi să înţeleg.

-Cum nu auzi şi nu înţelegi nimic – răspunde indignată doamna de alături. Discuţia noastră, tinere băgăreţ, este o conversaţie privată.

Scena, care are loc într-un teatru, se repetă destul de frecvent în biserici: lume care, în loc de a se ruga, vorbeşte şi deranjează pe cei care doresc să se roage.

Ce greu ne vine să ieşim din noi înşine pentru ca să ne gândim la ceilalţi.

Doamnele vedeau un amestec în „treburile lor”, în terenul lor. Nu erau în stare să vadă că îl deranjau pe celălalt.

Ar trebui să-i supunem la un test pe studenţi, şoferi, medici, mecanici... pentru a vedea capacitatea pe care fiecare o are de a se gândi la ceilalţi. Şi ar fi bine ca proba aceasta să fie eliminatorie.

Capacitatea de a se gândi la ceilalţi determină, în mare măsură, calitatea unei persoane, fiindcă a fi persoană face referinţă la celălalt.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

30 Septembrie – Lumânări şi ani

O fetiţă de vreo patru ani o însoţeşte pe mama sa la biserică. Imediat ce intră, chiar în faţa uşii, vede o icoană a Sfântului Iuda Tadeu în faţa căreia ard multe lumânări.

Micuţa, mirată, o întreabă pe mama sa:

-«Mamă, sfântul acesta îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere?»

Lumânările pe care le aprindem înaintea Domnului au o semnificaţie precisă şi preţioasă: manifestă dorinţa noastră de a ne consuma, precum ele, în slujba lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori nu ne dăm seama atunci când le aprindem, ele preţuiesc în măsura în care exprimă dorinţa noastră de a fi fideli faţă de voinţa lui Dumnezeu acolo unde el ne-a pus să fim.

Şi, în realitate, acesta este singurul mod profitabil de a împlini ani: slujind lui Dumnezeu. Timpul pe care nu-l consumăm în slujirea Domnului este un timp pierdut.

Sfântul Josemaria Escriva povesteşte: „Nu-mi iese din memorie o ocazie – au trecut deja mulţi ani de atunci – când am fost să mă rog în Catedrala din Valencia şi am trecut prin faţa mormântul Venerabilului Ridaura. Mi-au povestit atunci că acel preot, atunci când, deja fiind foarte bătrân, era întrebat „Câţi ani aveţi?” el, foarte convins, răspundea în valensiană: „Poquets!” Puţintei: câţi am de când îl slujesc pe Dumnezeu”. (Amigos de Dios, n.3).

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

29 Septembrie – Unul câte unul

Mama lui Luis a născut gemeni. Tatăl i-a spus copilului:

-«Luisito, spune-i profesorului că săptămâna asta nu mergi la şcoală pentru că ţi s-au născut doi frăţiori gemeni.»

-«Da tată», răspunse copilul.

Când micuţul se întoarce de la şcoală, tatăl îl întreabă:

-«Ce ţi-a spus învăţătoarea?»

-«Multe felicitări pentru copil.»

Tatăl, mirat, îl întreabă iar:

-«Cum adică pentru copil? Nu i-ai spus că ai gemeni?»

-«Nu, tată, pe celălalt l-am lăsat pentru săptămâna viitoare!»

Ce semestru ar fi avut copilul dacă în loc de gemeni s-ar fi născut cvintuplezi! Copilul acesta va fi un mare administrator. A administra bine înseamnă a şti să scoţi profit maxim din posibilităţile care ţi se oferă.

Fericirea, aici şi în viaţa cealaltă, depinde de cum fructificăm timpul şi oportunităţile pe care le avem de a face bine. Ce păcat că, de multe ori, ne lipseşte isteţimea pe care copilul o avea peste măsură. Iar ceea ce este în joc este mult mai important decât o săptămână de vacanţă.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

28 Septembrie – Portretul unei bunici

O învăţătoare le ceru copiilor să scrie portretul unei bunici. Iată în continuare câteva din răspunsurile lor:

-O bunică este o persoană care nu are copii. Pentru aceasta îi iubeşte pe copiii celorlalţi.

-Bunicile nu au nimic. Au doar datoria de a „exista”.

-Când ne duc la plimbare merg încet, fără să calce frunzele frumoase nici viermişorii. Nu spun niciodată „mergi mai repede”.

-În general sunt grase, însă nu exagerat, pentru ca să ne poată încheia la papuci.

-Ştiu întotdeauna că vrem o a doua bucată de tort sau, mai bine, bucata cea mai mare.

-O bunică adevărată nu loveşte niciodată pe un copil; se supără zâmbind.

-Bunicile poartă ochelari şi uneori pot chiar să-şi dea jos dinţii.

-Când ne citesc poveşti, nu sar niciodată direct la sfârşit. Dacă le cerem de mai multe ori aceeaşi poveste nu li se pare nimic ciudat.

-Bunicile sunt singurele persoane majore care au întotdeauna timp la dispoziţie.

-Nu sunt atât de fragile după cum se spune, chiar dacă mor mult mai des decât noi.

-Toată lumea ar trebui să încerce să aibă o bunică.

Bunici şi bunice, cât de mult bine puteţi face nepoţilor! Este foarte frumoasă relaţia dintre bunici şi nepoţi: sunt atât de apropiaţi!

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

27 Septembrie – Portretul mamei

Odată, unui marinar yancheu i-a căzut în mare o bluză. Era în vreme de război şi tocmai începuse o bătălie. A cerut permisiunea de a o recupera însă i s-a refuzat aceasta. Cu toate acestea, el s-a aruncat în apă şi a recuperat bluza.

Judecătorul cerea pentru el, ca pedeapsă, câţiva ani de închisoare. Generalul care a luat parte la proces l-a întrebat pe soldat cum de a putut face o atare nebunie pentru o bluză care nu valorează nimic. Marinarul scoase din buzunar o fotografie şi spuse doar atât:

-«Mama mea!»

A fost achitat. Judecătorul a dat sentinţa:

-«Un fiu care îşi pune în pericol viaţa pentru portretul mamei sale, va fi în stare să şi-o sacrifice şi pentru patria sa.»

Portretul este o amintire. Aceasta este valoarea sa cea mai mare. Cu cât mai mare este dragostea noastră faţă de persoana din fotografie, cu atât este valorată şi apreciată mai mult acea fotografie.

Portretul mamei nu este mama, fără îndoială, însă ne aduce aminte de ea.

Un fiu, oricât de mult ar face, niciodată nu va face ceea ce mama sa merită cu adevărat. Datoria de a mulţumi pe care o avem faţă de mama noastră este aproape infinită.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

26 Septembrie – Îndrăzneală fină

Poetul şi dramaturgul aragonez Marcos Zapata a studiat Dreptul. Odată dădea un examen la o anumită materie la Universitatea din Zaragoza. Profesorul care îl examina era dur şi exigent, întreba şi iar întreba. Cel care era examinat trecea de-a dreptul prin clipe grele. La un moment dat, profesorul îi spuse, surâzând cu un aer batjocoritor:

-«Domnule Zapata, văd că una o chiteşti, două le dai pe lângă…»

Iar Zapata răspunse imediat, provocând râsetul studenţilor prezenţi:

-«Dacă şi dumneavoastră aţi sta locului!»

A terminat examenul şi, în ciuda îndrăznelii sale, l-a luat.

E uşor să abuzezi atunci când te afli într-o poziţie superioară, privilegiată. Profesorul are dreptul şi obligaţia de a-l pica pe student dacă acesta nu ştie ceea ce trebuie să ştie. Tatăl are dreptul şi obligaţia de a corecta şi pedepsi pe fiul care nu se comportă aşa cum trebuie să se comporte. Însă nimeni nu are dreptul de a-l umili pe celălalt. Cu atât mai puţin dacă cel care umileşte ocupă un post privilegiat.

Respectul faţă de ceilalţi este o calitate necesară şi recerută celui care comandă, învaţă, educă sau conduce. Dacă este lipsit de ea nu merită să fie – nu va şti să fie – şef, profesor, tată sau conducător. Este incapabil de a forma sau conduce.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro

Cuvântul sculptează

25 Septembrie – Eroare pedagogică

Era într-o clasă de elevi de doisprezece-treisprezece ani. Unul dintre ei, Pancho, era fiu unic şi, în acelaşi timp, nepot unic. Mătuşa lui a fost cea care a influenţat cel mai mult în proasta lui educaţie.

Profesorul de matematică era unul care considera drept dogmă acea vorbă a vechii pedagogii: „buchea cu sânge intră”, iar numerele cu şi mai mult. Cu sângele elevului, desigur, nu cu al profesorului. Îi plăcea să bată, şi nu o făcea în glumă.

Într-o zi, colegii lui Pancho, comentau cu uimire:

-«Don Jorge i-a dat lui Pancho astăzi o mamă de bătaie grozavă iar el nu plânge niciodată atunci când este bătut.»

Unul dintre colegi spuse, foarte serios:

-«Nu plânge pentru că nu l-au învăţat de mic.»

Acea pedagogie „buchea cu sânge intră” era, fără îndoială, o pedagogie proastă, greşită. Însă acea pedagogie care caută să evite pentru copil orice efort, orice luptă, este şi mai rea. Ceea ce reuşeşte să obţină este să încurajeze egoismul şi să-l priveze pe copil, pe omul de mâine, de tot ceea ce este de preţ, măreţ şi nobil.

Este logic, foarte uman şi părintesc faptul ca părinţii să încerce să evite pentru copiii lor toate greutăţile pe care ei au trebuit să le înfrunte. Da, foarte omenesc, însă este un sistem rău. Avem trebuinţa de a dezvolta în noi spiritul de sacrificiu şi străduinţa de a face faţă provocărilor.

Sursa: A vorbi cu Isus de pe www.pastoratie.ro