Euharistia - o Prezenţă care face istorie

de Maria Gloria Riva

Dezbaterea care s-a purtat în jurul problematicii divorţaţilor recăsătoriţi, care nu pot să primească Sfânta Euharistie, a scos în evidenţă faptul că mulţi catolici şi chiar o parte din episcopat, nu doar că au pierdut semnificaţia valorii de sacrament a căsătoriei, adică caracterul său de indisolubilitate, ci şi pe aceea a Euharistiei.

Reducerea Comuniunii la un drept şi practica larg răspândită în Europa de a primi Sfânta Împărtăşanie şi într-o stare de păcat grav, fără a simţi nevoia de a se spovedi, reprezintă o demonstraţie evidentă.

Din acest motiv, am decis să propunem un itinerar care să ajute la recuperarea semnificaţia Euharistiei. Sora Maria Gloria Rive, o adoratoare a Preasfântului Sacrament, parcurge pentru noi istoria unor miracole euharistice, pentru a ne introduce în Mister, cu toate implicaţiile sale.

“Dacă ai rupe cerurile şi te-ai pogorî!” (Is 63, 19), reprezintă strigătul profetului Isaia şi dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, ca şi cel care nu moare şi  locuieşte în inima omului. Drama multor filosofi ai epocii moderne, măcinaţi de întrebarea despre moarte şi despre destinul ultim al omului, pare a fi ridiculizată de cultura modernă, care dispreţuind atât originea cât şi sfârşitul existenţei umane, promovează o mentalitate hedonistă, în care omul este pur şi simplu un beneficiar de plăceri şi satisfacţii.

Rămâne emblematică istoria lui Nietzsche care, după ce a fost întemeietorul unui astfel de hedonism, a murit nebun, bolnav de sifilis, semnând ultima operă cu numele de Anticrist; semn că întrebarea religioasă, chiar dacă a fost combătută cu înverşunare toată viaţa, rămâne în adâncurile conştiinţei şi, în ceasul morţii reapare.

La această întrebare credinţa răspunde nu cu teorii filozofice, ci cu o Prezenţă. Vechea dorinţă a lui Isaia găseşte în Cristos plinătatea răspunsului. Cristos nu se mulţumeşte doar să învingă moartea prin învierea Sa, ci vrea să-l facă pe om conştient de participarea sa la victoria asupra răului şi a morţii. Aşa cum Cristos a fost om adevărat, tot aşa omul, în Cristos, participă cu adevărat la divinitatea Sa: “Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt”, cântă Psalmul 81. Euharistia reprezintă prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru, în fiecare zi. Este un aliment misterios care hrăneşte trupul nostru pentru eternitate.

Toate acestea, care pot părea pentru mulţi o dorinţă pioasă a credinciosului suflet, sau o poveste bine orchestrată de-a lungul secolelor, găsesc în istoria Bisericii numeroase semne care, şi în faţa lumii ştiinţifice, reprezintă o dovadă a unei Prezenţe.

Printre aceste nenumărate semne, unul de mare interes se află în biserica Sfânta Pudenziana, una dintre cele mai vechi biserici din Roma. Aici, în 1610, celebrând Sfânta Liturghie în capela Caetani, preotul a fost cuprins de un dubiu teribil cu privire la Prezenţa Reală a lui Cristos în Ostia consacrată. Acest dubiu îl clatină şi astfel ostia cade pe jos. Mirarea lui a fost mare atunci când, ridicând ostia şi-a dat seama că a rămas întipărit în marmură semnul pâinii euharistice. Această amprentă este vizibilă şi astăzi: uşurinţa pâinii consacrate în raport cu greutatea specifică unei Prezenţe, capabilă de a marca indelebil marmura.

Este interesant de notat faptul că biserica a fost construită de către Papa Pius I, în anul 145, pe temeliile casei unui senator roman numit Pudente. Acesta, potrivit istoricilor, s-a convertit la creştinism şi l-a găzduit pe Apostolul Petru. Pudenziana, fiica senatorului Pudente, împreună cu sora ei Prassede, se îngrijeau de trupurile martirilor răniţi în timpul persecuţiilor.

Cele două surori nu au murit în faimă de martir, dar amintirea gesturilor lor a rămas intactă de-a lungul secolelor şi, în biserica care aminteşte îndurarea lor, Cristos a lăsat o amprentă eficace a martiriului Său, astfel încât sângele onorat de cele două obţine, 15 secole mai târziu, confirmarea în credinţă a preotului dubios.

Un alt miracol euharistic care mărturiseşte prezenţa lui Cristos în pâinea consacrată, a avut loc în 1447 la Ettiswil, Elveţia. Pe 23 mai, Anna Vögtli de Bischoffingen a furat o ostie mare consacrată. Pe drum, constată că ostia devine tot mai grea, ajungând să cântărească aproape cât un adult. Se înspăimântează, aruncă ostia şi fuge. Mai târziu, a ajuns în acel loc o altă femeie, Margherita Schulmeister, care în fiecare zi trecea pe acolo cu turma sa de porci. Ajunsă în apropierea locului unde a fost aruncată ostia, porcii s-au oprit, fiindu-i cu neputinţă femeii orice încercare de a-i face să continuie drumul. Femeia a cerut ajutorul a doi bărbaţi care tocmai treceau prin zonă. Aceştia apropiindu-se au văzut ostia împărţită în şapte bucăţi, dintre care una centrală şi alte şase în jurul ei, asemenea unei flori. Partea centrală a ostiei a intrat în pământ şi nu a mai fost găsită. Pe acest loc s-a construit un Sanctuar Euharistic, care poate fi admirat şi astăzi.

Din nou miracolul ne oferă imaginea unei Prezenţe care are o greutate în istorie, care necesită să fie observată şi care nu se lasă folosită de scopuri nedemne de credinţă şi de Mister. O astfel de imagine trebuie să ne facă pe toţi să reflectăm la Prezenţa care ne vizitează şi la “greutatea” acesteia în vieţile noastre, atunci când primim Sfânta Împărtăşanie.

Liviu Ursu

Sursa:www.lanuovabq.it

O bucată de carne în schimbul unei Sfinte Liturghii

De Rino Cammilleri

Numărul 3 din 2013 al publicaţiei “Il Cedro”, prezintă o întâmplare care este demnă de a fi povestită. Bătrânul părinte Stanislas, preot al Preasfintei Inimi, a relatat povestioara unei călugăriţe în vârstă, care mai apoi a făcut-o cunoscută şi surorii Mary Veronica Murphy. Totul s-a petrecut într-o măcelărie din Luxemburg. În măcelărie se afla un căpitan, împreună cu măcelarul, când o bătrânică a venit să ceară o bucată de carne, pe care nu avea posibilitatea să o plătească. Bătrânica i-a spus măcelarului că îi va oferi în schimb Liturghia, la care tocmai mergea.

Cei doi, agnostici de fapt, au luat-o în râs, dar au rămas în joc. Bătrânica a plecat, dar după Liturghie s-a întors. La invitaţia celor doi a scris pe o bucăţică de hârtie: “Am oferit Liturghia pentru tine”. Măcelarul a pus hârtia pe un taler al balanţei, iar pe celălalt taler a pus o bucată de carne. A constatat cu stupoare că hârtia era mai grea. Apoi, a adăugat mai multe bucăţi de carne, dar rezultatul a rămas acelaşi. Impresionaţi, cei doi bărbaţi, i-au asigurat femeii carne în fiecare zi, în schimbul unei pomeniri la Liturghie. De atunci, căpitanul a început să meargă la Liturghie în fiecare zi. Unul din fiii săi a devenit călugăr iezuit, iar celălalt era părintele Stanislas, cel care ne-a făcut cunoscută această întâmplare.

Traducere: Liviu Ursu

Sursa:www.rinocammilleri.com

Isus a biruit răul. Noi cum facem?

Meditație pentru Duminica a IV-a din Post: Ev Mc 9, 17-32
Suntem în fața unei situații cu totul aparte: Isus este pe muntele Schimbării la față, cu trei dintre ucenici, în timp ce restul discipolilor se confruntă cu o problemă ce pare insurmontabilă. Sunt de ceva vreme cu Isus, l-au observat luptând cu răul, cu boala, cu moartea chiar. L-au văzut învingând și își dau seama că având un astfel de Maestru sunt și ei pe aceeași cale a luptei și a victoriei împotriva răului. Acum însă, când Isus lipsește de lângă ei, adversarul este de neînvins. Toată lumea pare dezamagită. Îndată ce Isus coboară de pe munte, tatăl disperat cade în fața lui Isus spunându-i: “I-am rugat pe ucenicii tăi, dar n-au reușit”.

Ucenicii nu reușesc să învingă răul! Ce fel de ucenici sunt? Și care e de fapt problema?

Una dintre probleme ar putea fi aceea că discipolii încearcă să lupte cu răul, punându-se în prima linie. Dar pățesc aproape ca acei exorciști improvizați din Faptele Apostolilor, atunci când încearcă să simuleze o exorcizare în numele lui Isus cel anunțat de Paul. Diavolul le răspunde: "pe Isus îl știu, pe Paul îl știu, dar voi cine sunteți?" și îi pune el pe fugă.

Încă nu conștientizează că adevărata luptă nu este între ei și cel rău, ci între Isus și cel rău. Ei trebuie să facă în așa fel încât să-l aibă pe Mântuitorul tot timpul lângă ei. Nici ei, nici noi nu suntem niciodată adevărații protagoniști, ci cu cât mai mult renunțăm la noi înșine și facem loc în viața noastră lui Isus, prin rugaciune și prin post, prin credința noastră, cu atât mai mult suntem învingători în numele Lui. Se înfăptuiește în viața noastră o tainică transformare, începută odată cu darul Botezului, dar pe care trebuie să o punem în practică în fiecare zi din viața noastră. O minunată transfigurare ce face ca viața Mântuitorului să umple tot mai mult viețile noastre.

Suntem și noi la fel ca ucenicii de la poalele muntelui Schimbării la față. Isus s-a înălțat la Ceruri, întru mărire, iar noi suntem, cel puțin aparent, singuri. Ce șanse avem să învingem într-o astfel de situație împotriva răului? Niciuna! Doar Isus poate învinge. De aceea, singura noastră opțiune este aceea de a-l aduce pe Isus în viața noastră prin credință. Ne-o spune însuși Mântuitorul: “Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia (adică muntelui Schimbării la față): Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.”

Avem puterea de a aduce lumina taborică în sufletul nostru; de a-l aduce pe Isus tot mai mult în viața noastră: doar astfel vom învinge răul. Doar în El, putem fi învingători. Sfântul Arhanghel Mihail, biruitorul celui rău, ne este exemplu: strigătul său de luptă, cel cu care învinge, nu este nimic altceva decât o minunată laudă adresată Creatorului: “Cine este ca Dumnezeu?”

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 9, 17-32
”Şi I-a răspuns Lui unul din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Iisus, duhul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva.    Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.” 

Sursa

Concurs: „Regina roșie” de Philippa Gregory

Editura Polirom vă oferă trei exemplare din romanul istoric Regina roșie de Philippa Gregory. Pentru a te număra printre câștigători, răspunde în comentarii la întrebarea de mai jos.
Regina roșie, al doilea roman din ciclul dedicat Războiului celor Două Roze, îmbogățește galeria de femei puternice și influente creată de Philippa Gregory cu o figură emblematică pentru istoria Angliei: lady Margaret Beaufort, femeia ale cărei ambiție, inteligență și curaj au dus la întemeierea dinastiei Tudor. Romanul urmărește cu fidelitate destinul ei schimbător și transformarea sa uluitoare dintr-o tânără inocentă și pioasă de nouă ani, silită sa se supună fără proteste dorințelor familiei pentru a încheia o căsătorie lipsită de iubire, într-o curteană abilă și hotărâtă. Ea nu se dă în lături de la cele mai primejdioase uneltiri, de la cele mai îndoielnice alianțe sau cele mai avantajoase căsătorii pentru a-și împlini visul cel mai fierbinte: acela de a-și vedea fiul pe tronul Angliei.
Spune-ne titlul unui alt roman scris de Philippa Gregory.
Câștigătorii vor fi desemnați prin tragere la sorți. Concursul va dura o săptămână. Mult succes!

Pentru concurs, intră AICI!

O privire asupra societăţii cu „Evangelii Gaudium” (Partea a II-a)

Neputându-se opri asupra aspectului vieţii sociale şi nedorind în acelaşi timp să se limiteze la principiile generale, Papa se concentrează doar asupra a două probleme: incluziunea socială a săracilor şi pacea şi dialogul social.

Incluziunea socială a săracilor

Punctul de plecare pentru primul subiect este exprimat de un pasaj din cartea Ieşirii: „Am auzit strigătul poporului meu” (Ieşire 3,7). A rămâne surzi la acel strigăt când Dumnezeu ne-a chemat să fim instrumente pentru a-l asculta pe sărac ne situează în afara proiectului lui Dumnezeu. Nu se vorbeşte de altfel de o misiune rezervată doar unora deoarece solidaritatea indică mai mult decât un act sporadic de generozitate. Cere mai degrabă crearea unei noi mentalităţi care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de acapararea bunurilor din partea unora.

Proprietatea ‒ Papa vorbeşte şi de simpla posesiune  ‒ privată a bunurilor se justifică pentru a le îngriji şi mări, dar astfel încât să servească binelui comun, restituind de exemplu, săracului ceea ce i se cuvine. Simplul fapt de a fi născuţi şi de a trăi într-un loc cu resurse puţine sau cu dezvoltare slabă nu justifică faptul că unele persoane trăiesc cu o demnitate minoră. Citând Populorum progressio, Papa afirmă: „Avem nevoie de a creşte într-o solidaritate  care «trebuie să permită tuturor popoarelor de a ajunge prin forţele lor să fie făuritorii propriului destin», aşa cum «fiecare fiinţă umană este chemată să se dezvolte»”. Trebuie să ne scandalizeze faptul că, de exemplu, există hrană suficientă pentru toţi şi că foamea se datorează proastei distribuirii a hranei şi lipsei venitului necesar pentru a o cumpăra. Nu este vorba însă de a asigura doar mâncarea şi întreţinerea, ci şi prosperitatea, bunăstarea în toate aspectele sale.

Papa Francisc adaugă în mod semnificativ: „Să nu ne preocupăm numai să nu cădem în erori doctrinare, ci să fim fideli şi faţă de acest drum luminos de viaţă şi de înţelepciune” (n. 194), făcut din serviciu umil şi generos, plin de milostivire faţă de sărac. Când Sf. Pavel a mers la apostoli la Ierusalim pentru a vedea dacă alerga sau dacă a alergat degeaba (Gal 2,2), criteriul de autenticitate indicat de către apostoli a fost acela de a nu-i uita pe săraci. Nu e exclus ca, scriind acest gând, Papa Francisc să se fi gândit la ceea ce unul dintre cardinalii electori i-a spus imediat după alegere: „Nu-i uita pe săraci”. Este un criteriu de care trebuie să se ţină cont în contextul actual  în care se tinde a dezvolta un nou păgânism individualist.  

Papa nu se oboseşte a repeta în fiecare zi şi în textul său că tot drumul răscumpărării noastre se află sub semnul săracilor. „Opţiunea faţă de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică” (n. 198). Biserica a ales să fie de partea săracilor ca o formă specială de primat în exerciţiul iubirii creştine. Întreaga tradiţie a Bisericii mărturiseşte acest lucru. „Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, prin propriile suferinţe îl cunosc pe Hristos suferind” (ivi). Ceea ce se cere, e mai întâi de toate atenţie faţă de celălalt, considerat a fi unul şi acelaşi lucru cu noi înşine. Cea mai rea discriminare de care suferă săracii e lipsa atenţiei spirituale.

Nefăcându-şi iluzii Papa adaugă: „Mă tem că şi aceste cuvinte o să fie numai obiect al câtorva comentarii fără o adevărată incidenţă practică. Cu toate acestea, am încredere în deschiderea şi în disponibilitatea creştinilor” (n. 201). Ceea ce Papa cere, este înlăturarea cauzelor structurale ale sărăciei, renunţând de exemplu la autonomia absolută a pieţelor şi la speculaţia financiară. Experienţa a demonstrat faptul că nu putem avea încredere în forţele oarbe şi în mâna invizibilă a pieţii: „Promovarea egalităţii cere ceva mai mult decât creşterea economică, deşi o presupune, cere decizii, programe, mecanisme şi procese orientate în mod specific spre o distribuire mai bună a veniturilor, spre crearea de oportunităţi de muncă, spre o promovare completă a săracilor care să depăşească simpla asistenţă” adăugând ad cautelam: „Departe de mine să propun un populism iresponsabil” (n. 204). „Dacă cineva se simte ofensat de cuvintele mele, îi spun că le exprim cu afecţiune şi cu cea mai bună intenţie, departe de orice interes personal sau ideologie politică. Cuvântul meu nu este acela al unui duşman, nici al unui opozant” (n. 208).

Se invocă o responsabilitate pentru binele comun al tuturor, adică mondial, deoarece nici un guvern nu poate acţiona în afara unei responsabilităţi comune. Este nevoie de o formă de interacţiune  care, salvând suveranitatea naţiunilor, asigură bunăstarea economică a tuturor ţărilor şi nu doar a câtorva.

În mod deosebit, Papa ar dori să se dea o atenţie mai mare noilor forme de fragilitate care dau naştere la noi sărăcii, precum emigranţii, victimele traficului de persoane, femeile, copiii nenăscuţi „care sunt cei mai lipsiţi de apărare şi mai inocenţi dintre toţi”, şi chiar mediul înconjurător: dispariţia unei specii trebuie văzută ca o mutilare” .


Binele comun şi pacea socială

În afară de bucurie şi de dragoste, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte şi de pace care va avea un viitor doar dacă va fi fructul dezvoltării integrale a tuturor.

Exortaţia  aminteşte datoria de a participa la viaţa politică, dar a deveni popor e ceva mai mult şi cere un proces constant în care fiecare nouă generaţie trebuie să fie implicată. În acest scop, Papa reaminteşte patru principii foarte dragi lui care ajută a rezolva unele tensiuni bipolare care se înfruntă în fiecare realitatea socială:

a). Timpul este superior spaţiului ceea ce presupune necesitatea de a dărui timp proceselor astfel încât să se poată dezvolta în mod adecvat fără a se preocupa de rezultate imediate. În activitatea social-politică, trebuie dat timp necesar proceselor mai degrabă decât de a ocupa spaţii de putere.

b). Unitatea valorează mai mult decât conflictul: conflictele sunt inevitabile, dar sunt acceptate, suportate şi gestionate, rezolvându-le prin transformarea într-un inel de legătură cu un nou proces de pace. Astfel, e posibilă dezvoltarea unei comuniuni în diferenţe care nu înseamnă a anula diferenţele, ci a le rezolva la un nivel superior care păstrează potenţialităţi preţioase ale poziţiilor în contraste. Hristos a unificat sau recapitulat totul în El, iar semnul acestei unităţi este pacea. În Evanghelie, anunţul începe mereu cu salutul păcii care încoronează şi întăreşte relaţiile dintre discipoli. Anunţul de pace nu este cel al unei păci negociate, ci „convingerea că unitatea Spiritului armonizează toate diferenţele”.

c). Realitatea e mai importantă decât ideea. „Realitatea pur şi simplu este, idea se elaborează” (n. 231). Ideile sunt instrumente pentru a surprinde, înţelege şi orienta realitatea, dar e periculos să se trăiască doar în lumea cuvântului, a imaginii, dacă nu chiar în a sofismului. Deseori propunerile politicienilor par a fi logice şi clare, dar nu sunt bine primite deoarece autorii lor sunt situaţi în lumea ideilor pure şi reduc politica la retorică. Tocmai de aceea Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, s-a întrupat, s-a transformat într-o realitate materială. Nu trebuie trecut niciodată cu vederea acest lucru ca element fundamental al evanghelizării.

d). Întregul e superior părţii. Se prea poate să existe, iar uneori chiar este, tensiune între globalizare şi elementele locale. Trebuie să evităm a ne pierde intr-un universalism abstract şi globalizator sau într-un muzeu de folclor cu puternice accente locale care repetă mereu aceleaşi lucruri şi nu văd frumuseţea pe care Dumnezeu o răspândeşte în afara graniţelor lor. Întregul e mai mult decât partea şi e superior simplei sume dintre diversele părţi. Se lucrează pe scară mică, dar fără a pierde din vedere perspectiva mai amplă.  Imaginea, devenită deja populară, pe care o propune Papa, nu este aceea a sferei în care toate punctele sunt egale, ci cea a poliedrului „care reflectă confluenţa tuturor părţilor care îşi menţin, în el, propria originalitate” (n. 236).

Dar evanghelizarea, după părerea Sfântului Părinte, permite un parcurs de dialog între diferite nivele: cu Statele, cu societatea (inclusiv cu culturile şi cu ştiinţele) şi cu alţi credincioşi care nu fac parte din Biserica Catolică. Afirmând acest lucru, Papa doreşte să spună „Vestindu-L pe Isus Hristos, care este însuşi pacea (cf. Ef 2,14), noua evanghelizare stimulează pe fiecare botezat să fie instrument de împăcare şi mărturie credibilă a unei vieţi reconciliate” (n. 239). Trebuie proiectată o cultură care privilegiază dialogul ca formă de întâlnire fără a o separa de preocuparea pentru o societate dreaptă. Autorul principal, adică subiectul istoric al acestui proces, sunt oamenii, cu cultura lor, iar nu o elită. Biserica nu poate oferi însă, după cum am mai spus-o, soluţii pentru toate cazurile particulare. Cât priveşte ştiinţele, cu condiţia ca acestea să nu fie puse în slujba unei ideologii, „Biserica nu pretinde să îngrădească minunatul progres al ştiinţelor” (n. 243). În sfârşit, dialogul social trebuie întreprins cu curaj şi într-o epocă ca a noastră care vede pluralismul religios şi libertatea de a alege religia care se consideră adevărată şi să o manifeste public.


Câteva observaţii

Ne-am limitat la a prezenta un singur aspect din lunga Exortaţie apostolică, dar în gândirea Papei, explicată de mai multe ori în text, este vorba de un aspect legat în mod intim cu evanghelizarea (tema principală a documentului). Reiese de aici şi originea sud-americană a Papei. Teologia şi pastorala sud-americană s-au ocupat mereu de eficacitatea concretă, în istorie, a vestirii Evangheliei. O Evanghelie care nu se transformă în eveniment nu este Evanghelie. Acel continent, locuit de secole de populaţii majoritar catolice, nu a reuşit să implementeze în instituţii, structuri şi organizaţii sociale drepte mesajul de fraternitate şi de echitate al creştinismului şi a reproşat mereu teologiei europene faptul că s-a limitat doar la teorie. În opinia teologilor sud-americani, chiar şi atunci când teologii europeni vorbesc despre ceea ce ar trebui făcut, nu fac. Este aşadar o invitaţie la a concretiza credinţa adresată de către Papa Francisc, argentinian, creştinilor din lumea întreagă.

Şi criticile pe care textul le adresează sistemului economic sunt mai ales un mesaj care împrumută vocea sa săracilor, celor învinşi de globalizare. Niciodată în trecut nu au ieşit milioane de persoane ca acum din sărăcie şi populaţii întregi ce erau excluse nu au devenit protagoniste ale scenei economice mondiale: să ne gândim doar la China şi la India. Sfântul Părinte recunoaşte acest lucru  în Mesajul pentru Pace (1 ianuarie 2014) , la n. 5: „Dacă pe de-o parte se întâlneşte o reducere a sărăciei absolute, pe de altă parte nu putem să nu recunoaştem o creşterea mare a sărăciei relative”.

Papa aminteşte că succesele nu trebuie să ne facă să uităm câte persoane au rămas excluse din această cursă spre bunăstare precum şi creşterea inegalităţilor, dovedite de toate statisticile, care se creează şi cresc atât în cadrul naţiunilor, cât şi dintre o ţară şi alta, mărind sărăcia relativă. Fără îndoială, Papa are în minte (şi mai ales la inimă) dificultăţile din ţara sa şi din alte ţări de pe acelaşi continent, care în ciuda resurselor mari, ies cu greutate din cercul închis al sărăciei, al datoriei, al corupţiei, al excluderii de întregi clase sociale. Papa nu doreşte să facă analize economice (elaborate deja cu grijă de predecesorii săi), ci să lanseze un mesaj pastoral de alarmă şi de eliberare care să plece de la o viziune evanghelică şi de la distorsiuni inegale prezente în lumea noastră: chiar vrea să evanghelizeze.

Am dori să subliniem tonul prin excelenţă pozitiv, constructiv al textului său. Papa nu se oboseşte să repete că se poate, unind forţele şi luând din Evanghelie motivaţiile şi forţa, a schimba în mai bine lumea noastră, încrezându-ne în speranţa lui Dumnezeu, nu în a noastră. Deja titlul Evangelii gaudium dă tonul documentului, dar expresii precum „entuziasmul evanghelizării” (n. 265), sau altele echivalente acesteia, se repetă pe parcursul documentului care vrea să încurajeze şi să lupte împotriva pesimismului. „Suntem invitaţi să dăm socoteală despre nădejdea noastră, dar nu ca duşmani care arată cu degetul şi condamnă” (n. 271), conştienţi de misiunea care ne-a fost încredințată, ba mai mult fiecare trebuie să gândească astfel: „Eu sunt o misiune pe acest pământ şi pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca pecetluiţi de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera” (n. 273).

Ni se pare că Evangelii gaudium invită a gândi în termeni mari şi de a lărgi propriul orizont, fără a se pierde astfel în generic. Se percepe mai ales invitaţia la dinamism, exprimată foarte bine în a avea grijă de procese, drumul continuu în direcţia cea bună, iar nu spaţiile ce trebuie ocupate (şi care au creat multe cazuri dureroase de imobilism mental şi social). E interesată şi trimiterea la cultura marilor spaţii urbane care se răspândesc în întreaga lume, dar care în America latină au avut şi au şi acum efecte uneori îngrijorătoare şi greu de gestionat. În capitala Buenos Aires locuia până în urmă cu puţini ani jumătate din populaţia Argentinei, ţară care dispune de o suprafaţă comparabilă cu cea a Indiei.

Ni se aminteşte încă o dată că credinţa este un da personal spus lui Dumnezeu, dar verificarea autenticităţii constă în întâlnirea cu aproapele, iar în epoca globalizării în capacitatea noastră de a face lumea mai demnă de a fi locuită şi trăită.

Traducere de O. FRINC după G. P. SALVINI, „Uno sguardo sulla società con la «Evangelii Gaudium»”, în La Civiltà Cattolica, 3929 (1 marzo 2014), pp. 513-519.

                                               
 1. Papa doreşte să ne amintească că „nu trebuie să se aştepte ca Biserica să-şi schimbe poziţia cu privire la această problemă. Vreau să fiu cinstit în această privinţă. Această nu este o temă supusă la presupuse reforme sau la «modernizări»” (n. 214).

Sursa

Păcatul de moarte şi păcatul venial

Autor: Tim Staples
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 14 martie 2014

Despre păcat

Cel mai des invocat verset din Biblie împotriva doctrinei – foarte catolice şi foarte biblice – privind păcatul de moarte şi păcatul uşor (venial) este Iacob 2,10-11: “Căci oricine ţine toată Legea, dar o calcă numai într-o privinţă, se face vinovat de toate, pentru că cel care a spus: «Să nu comiţi adulter!» a spus şi: «Să nu ucizi!»” Din acest text deduc unii că toate păcatele sunt la fel în faţa lui Dumnezeu. Oare aşa stau lucrurile?

Două idei ca răspuns:

În primul rând, contextul din Iacob 2 ne arată că în primele nouă versete, Sf. Iacob vorbeşte despre a fi părtinitor, conducând spre versetele 10 şi 11. În primul verset, Sf. Iacob spune: “Fraţii mei, credinţa în Domnul nostru Isus Cristos nu admite părtinirile”. Şi continuă spunând să nu fim părtinitori, spunând că dacă de exemplu dăm atenţie bogatului în defavoarea săracului, eşuăm în a împlini “legea împărăţiei, potrivit Scripturii: Să îl iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (v. 8). Spune apoi, în versetul 9: “dacă sunteţi părtinitori, săvârşiţi un păcat şi sunteţi condamnaţi de Lege ca nişte fărădelege”. Aceasta este cheia când vorbim despre respectarea Poruncilor.

Ideea aici este că nu putem să alegem pe cei pe care să îi iubim – să îi iubim după cum porunceşte Domnul – şi pe care nu. În Ziua Judecăţii nu putem spune: “Dar am iubit peste şase miliarde de oameni aşa cum mă iubesc pe mine, Doamne! Doar pe unul l-am urât!” Aici lucrurile stau aşa: totul sau nimic. Şi Iacob întăreşte ideea printr-o paralelă: nu putem să îi spunem lui Dumnezeu în Ziua Judecăţii: “Dar am ţinut Doamne celelalte nouă Porunci!”

În al doilea rând, dacă citim restul versetului, vedem că Sf. Iacob explică mai precis ce doreşte să spună: “pentru că cel care a spus: «Să nu comiţi adulter!» a spus şi: «Să nu ucizi!», aşadar, dacă nu comiţi adulter, însă ucizi, ai încălcat Legea”. Nu spune nimic – nu face nici măcar vreo aluzie – cum că “toate păcatele sunt egale”. Nu spune: “dacă comiţi adulter, eşti vinovat de ucidere, de minciună, de furt etc.” ca şi cum nu ar fi vreo diferenţă între aceste păcate. Subiectul Sf. Iacob nu este aprecierea gravităţii fiecărui păcat. Ceea ce doreşte el este să sublinieze că dacă încalci una dintre aceste porunci, ai încălcat Legea. Ceea ce spune el, în opinia mea, este că nu poţi să alegi care poruncă să o respecţi şi care nu: trebuie să te supui tuturor Poruncilor.

Ce este păcatul de moarte şi păcatul venial?

Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă astfel:

[1855] Păcatul de moarte nimiceşte iubirea în inima omului printr-o încălcare gravă a Legii lui Dumnezeu; el îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, [...] preferându-i un bine inferior. Păcatul lesne-iertător lasă să subziste iubirea, chiar dacă o loveşte şi o răneşte.

[1861] Păcatul de moarte [...] atrage [...] lipsirea de harul sfinţitor, adică de starea de har. Dacă nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Cristos şi moartea veşnică a Iadului.

[1862] Omul săvârşeşte un păcat lesne-iertător când nu respectă, în materie uşoară, măsura prescrisă de legea morală, sau când nu ascultă de legea morală în materie gravă, dar fără conştiinţă deplină sau fără consimţământ total.

[1863] Păcatul venial slăbeşte iubirea [...] e vrednic de pedepse vremelnice. Păcatul lesne-iertător deliberat şi rămas fără căinţă dispune treptat la săvârşirea păcatului de moarte. Totuşi, păcatul venial nu ne opune voinţei şi prieteniei divine; nu rupe legământul cu Dumnezeu. El nu privează de harul sfinţitor, de prietenia cu Dumnezeu, de iubire şi, deci, nici de fericirea veşnică.

Ce are Biblia de spus pe această temă?

Matei 5,19: “Dacă cineva va încălca una dintre aceste Porunci mai mici şi îi va învăţa astfel pe oameni, va fi numit cel mai mic în împărăţia cerurilor. Dar dacă cineva le va împlini şi va învăţa astfel, acesta va fi numit mare în împărăţia cerurilor.”

Domnul Isus Cristos ne spune aici că există “Porunci mai mici” pe care o persoană le poate încălca şi, mai mult, că făcând aşa tot rămâne “în împărăţia cerurilor”. Aceasta este atât o bună definiţie a păcatului venial cât şi în perfectă concordanţă cu numărul 1863 din Catehismul Bisericii Catolice. În alte locuri Isus ne avertizează în termeni cât se poate de clar şi reversul: că sunt alte păcate care ne vor duce în iad – dacă nu ne căim, evident. De exemplu, la Matei 5,22: “Dacă cineva îi spune ‘nebunule!’ va fi condamnat la focul Gheenei”.

În acelaşi capitol 5, versetele 28 şi 29 îl citează pe Isus afirmând: “Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui. Dacă ochiul tău drept te duce la păcat, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale, decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul.” În mod clar, Isus susţine că există anumite păcate ce ne separă de Dumnezeu pe veşnicie şi altele care nu au acest efect – există deci păcate de moarte şi păcate veniale.

Matei 12,32: “Şi dacă cineva ar spune un cuvânt împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar dacă ar vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în lumea aceasta, nici în cea care va veni.”

Această afirmaţie a Domnului implică faptul că există anumite păcate care pot fi iertate în viaţa viitoare şi unele care nu pot fi iertate. Aceasta sună foarte catolic, nu este aşa?

Textul de la 2Macabei 12,39-46, care a fost scris cu circa 125 de ani înainte de naşterea lui Isus Cristos, ne oferă un excelent fundal istoric care luminează importanţa cuvintelor Domnului din Matei 12,32. Citim acolo că Iuda Macabeul şi armata sa au strâns trupurile unor camarazi de luptă, care au fost răpuşi. Când au descoperit că aceşti bărbaţi aveau asupra lor “obiecte închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe iudei” (v. 40), Iuda şi cei ce îl însoţeau au considerat că moartea le-a venit ca pedeapsă pentru păcatul lor. Iuda şi ceilalţi “au început să se roage, cerând ca păcatul săvârşit să fie şters de tot” de la camarazii lor decedaţi. A mai şi strâns o sumă de bani: “două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! [...] A adus jertfă de ispăşire pentru cei morţi, ca să fie dezlegaţi de păcat”.

Acceptarea canonicităţii cărţilor 1 şi 2 Macabei nu are relevanţă aici. Că le acceptăm sau nu ca texte inspirate nu schimbă faptul că, dintr-o perspectivă pur istorică, ele ne oferă informaţii cruciale despre credinţa şi practica evreilor cu puţin înainte de timpul lui Cristos. Evreii credeau că sunt unele păcate ce pot fi iertate în viaţa viitoare (analog cu ceea ce catolicii numesc păcate veniale) în timp ce alte păcate nu pot fi iertate (analog cu ceea ce catolicii numesc păcate de moarte). Aceasta este o dovadă de ordin istoric.

Unii ar putea spune că acest text menţionează doar că unele păcate pot fi iertate în viaţa viitoare, dar nu spune nicăieri despre păcate ce nu pot fi iertate. Şi este adevărat. Însă ştim şi că cel puţin unii dintre evrei credeau într-o stare de separare de Dumnezeu, adică în iad, unde păcatele nu pot fi iertate. Isus însuşi vorbeşte despre aceasta în mai multe texte din Noul Testament. De exemplu, la Marcu 9,47-48: “Iar dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l! Este mai bine pentru tine să intri în împărăţia lui Dumnezeu cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”.

În a doua parte a acestui text, Isus citează de fapt din Isaia 66,24, din Vechiul Testament, care face aluzie la existenţa iadului. De fapt Domnul nu spune aici nimic nou sau revoluţionar. Conform Talmudului şi multor scrieri evreieşti dinainte de Isus Cristos, şi de fapt conform învăţăturii evreilor ortodocşi de astăzi, credinţa iudaică include – de peste două mii de ani – credinţa într-un loc al pedepsei veşnice pentru damnaţi. Între pasajele din Vechiul Testament folosite în mod istoric de învăţaţii evrei în acest sens, Isaia 66,24 este unul dintre cele mai frecvent invocate.

Mai important, trebuie să admitem că aceasta este credinţa în care au crescut Isus şi Apostolii, adică aceea că unele păcate pot fi iertate în viaţa viitoare, altele nu pot fi iertate. Şi în acest context Isus declară acestea ca adevărate, în Noul Testament, după cum am văzut la Matei 12,32.

1Ioan 5,16-18: “Dacă cineva îl vede pe fratele său săvârşind un păcat care nu este spre moarte, să se roage şi Dumnezeu îi va da viaţa; aceasta celor care săvârşesc un păcat care nu este spre moarte. Dar există şi un păcat care este spre moarte. Nu spun ca cineva să se roage pentru acela. Orice nedreptate este păcat, dar există un păcat care nu este spre moarte. Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, însă pe cel care este născut din Dumnezeu, El îl ocroteşte şi Cel Rău nu se atinge de el.”

Trei idei aici:

1. Aceste versete nu pot fi mai explicite de atât când spun că există “păcat de/spre moarte” şi “păcat care nu este de/spre moarte”. Aceasta învaţă şi Biserica prin păcatul de moarte (păcatul care duce la moarte – spirituală) şi prin păcatul venial (păcatul care nu duce la moarte).

2. Sf. Ioan distinge efectele păcatului mortal, respectiv venial. Membrii Trupului lui Cristos se pot ruga pentru cineva care a comis un păcat venial (păcat “care nu este spre moarte”), iar “viaţa” (în greceşte zo-ay, sau viaţa divină a lui Dumnezeu) şi vindecarea îi va fi dată prin această rugăciune. Dar când vine vorba de păcatul de moarte, Sf. Ioan ne spune să nu ne rugăm pentru acesta. Nu înseamnă, desigur, că nu trebuie să ne rugăm deloc pentru o persoană care a comis păcat de moarte. Scriptura spune foarte clar că trebuie să ne rugăm pentru “toţi oamenii” (1Timotei 2,1-2). Din context se pare că Sf. Ioan se referă la a nu ne ruga ca Dumnezeu să dea viaţă în mod direct, prin rugăciunea noastră. Viaţa divină şi vindecarea pot veni doar prin membri ai Trupului lui Cristos către alţi membri, în mod direct: persoana pentru care ne rugăm trebuie să fie deci în uniune cu Trupul lui Cristos. În cazul păcatului de moarte, ne putem ruga doar ca Dumnezeu să dea păcătosului harul pocăinţei, pentru ca acesta să revină în comuniune cu Trupul lui Cristos prin Sacramentul Spovezii.

Pentru a înţelege mai bine, să ne amintim analogia folosită de Sf. Paul pentru poporul lui Dumnezeu în 1Corinteni 12,12-27 – analogia cu trupul fizic al unei fiinţe umane. Sf. Paul ne spune că noi toţi suntem membre ale Trupului lui Cristos. Un deget rănit care este încă prins de trup poate să fie vindecat de restul trupului. Acest fel de rană este similară cu efectul păcatului venial. Un deget retezat nu poate fi însă vindecat de restul trupului, pentru simplul fapt că nu mai este ataşat de trup. Acest fel de rană este similară cu efectul păcatului de moarte. La fel stau lucrurile şi în Trupul lui Cristos.

3. Imediat după ce a făcut distincţia dintre păcatul de moarte (mortal) şi cel venial (ne-mortal), Sf. Ioan spune: “oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte”. Ştim că Sf. Ioan nu se poate referi aici la toate păcatele, deoarece ne-a spus deja în 1Ioan 1,8: “Dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi”. Creştinii păcătuiesc. Este clar din context că Sf. Ioan se referă aici la păcatul de moarte. Dacă păcătuim de moarte, suntem excluşi din Trupul lui Cristos şi nu mai suntem în comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, cel care este în comuniune cu Dumnezeu nu poate păcătui mortal. Aici avem încă o distincţie clară între păcatul de moarte şi păcatul venial.

Liste cu păcate de moarte

Am văzut deja exemple de “păcate veniale” în 1Ioan 5,16 şi Matei 5,19, dar când vine vorba de păcate de moarte în Scriptură, există în fapt mai multe liste în diferite locuri. Însuşi Domnul nostru Isus Cristos ne prezintă câteva în Matei 15,18-20, Apocalips 21,8 şi 22,15. Sf. Paul ni le oferă pe celelalte în Efeseni 5,3-7, Coloseni 3,5-6, Galateni 5,19-21 şi 1Corinteni 6,9-11. Oricare din aceste texte biblice arată că Scriptura vorbeşte cu claritate despre păcate de moarte, dar pentru a fi scurţi vom cita un singur pasaj.

Efeseni 5,3-6: “Cât despre desfrâu şi orice fel de necurăţie sau lăcomie de avere, nici să nu se pomenească între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi, nici vorbe obscene sau necugetate, nici glume indecente, care nu se cuvin, ci mai degrabă rugăciuni de mulţumire pentru că, aceasta să o ştiţi, nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, sau care este idolatru, nu are moştenire în împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu. Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe goale; căci din cauza acestora vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării.”

Conform Sf. Paul, oricât de “născut din nou”, “mântuit” sau cum te consideri, dacă ai comis astfel de păcate şi nu te căieşti de ce ai făcut, nu vei ajunge în ceruri. În esenţă aceasta înseamnă păcatul de moarte.

Sursa

Zece sfaturi pentru cel mai bun Post al Paştilor

Autor: pr. Ed Broom
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange, 6 martie 2014

Suntem în Post

Dumnezeu ne dăruieşte din abundenţă, întotdeauna, în toate timpurile şi în toate locurile! Bunătatea lui se manifestă cel mai din plin în Trupul Său Mistic, Biserica, şi în mod concret în anul liturgic al Bisericii. Cele mai puternice perioade ale anului sunt Adventul, care culminează cu Crăciunul, şi Postul Paştelui, care culminează cu Săptămâna Sfântă şi Învierea Domnului Isus. Pentru a trăi pe deplin misterul pascal – patima, moartea şi Învierea lui Isus – trebuie să trăim perioada Postului Paştilor cu o inimă generoasă şi o deschidere a spiritului. Postul Paştelui este în acelaşi timp un dar şi o perioadă de haruri abundente.

De ce oare nu ne-am hotărî chiar acum să trăim acest Post al Paştilor cu o totală generozitate a inimii, minţii, sufletului, trupului şi emoţiilor? Să trăim aceste patruzeci de zile de haruri şi binecuvântări ca şi cum ar fi ultimul Post al Paştilor pe care l-am avea de trăit! Viaţa este scurtă şi timpul zboară, iar ceasul nu merge niciodată înapoi. În cele ce urmează, vom oferi zece practici simple de post, astfel încât acest Post al Paştilor să fie într-adevăr cel mai bun pe care l-am trăit până acum. “Dacă auziţi astăzi glasul Domnului, nu vă împietriţi inimile…”

1. Rugăciunea. În loc să fim Marta, de ce nu am încerca în acest Post al Paştilor să o imităm pe Maria din Betania?! Ce făcea Maria în timp ce Marta se agita de colo-colo, frenetică şi iritată? Maria stătea pur şi simplu la picioarele lui Isus, Îl privea şi asculta atentă cuvintele Lui, purta o discuţie prietenească şi iubitoare şi pur şi simplu Îl iubea pe Isus. De ce să nu ne propunem în acest Post – imitând-o pe Maria din Betania – să ne rugăm ceva mai mult şi mai bine?! Rugăciunea încântă Inima lui Isus!

2. Reconcilierea şi pacea. Dacă există în viaţa noastră o persoană faţă de care simţim amărăciune, resentimente, poate chiar ură, atunci Postul Paştelui este timpul cel mai potrivit să ne împăcăm. Să construim o punte şi să dărâmăm barierele! În predicile pe care le rostesc cu ocazia căsătoriilor, le spun noilor soţi care sunt cele mai importante trei fraze pe care trebuie să le înveţe: “Te iubesc!”, “Îmi pare rău!” şi “Te iert”. Postul Paştelui este timpul potrivit pentru a arunca drojdia veche şi stricată şi a ne reînnoi relaţiile sociale!

3. Pocăinţa. Isus spune clar şi fără echivoc: “Dacă nu vă pocăiţi, veţi muri.” Să renunţăm la ceva care ne place, de dragul lui Dumnezeu şi pentru mântuirea sufletelor! Spunând “Nu” sinelui, spunem “Da” invaziei lui Dumnezeu în inimile noastre! Să-i cerem Duhului Sfânt să ne lumineze să facem renunţările cele mai plăcute Domnului!

4. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu. În timpul sfintelor perioade de Advent şi Post al Paştelui, Biserica ne îndeamnă cu căldură să avem cu adevărat foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Isus răspunde la prima ispită a diavolului astfel: “Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura Domnului”. Fie ca în acest Post al Paştilor să fim motivaţi de meditarea zilnică a Cuvântului lui Dumnezeu! Să folosim metoda de rugăciune sugerată de Papa Benedict al XVI-lea, numită lectio divina: să citim, să medităm, să contemplăm, să ne rugăm şi să acţionăm – punând în practică noile înţelesuri pe care le-am primit. Aceasta va avea ca rezultat transformarea vieţii, aşa cum afirma Sf. Paul: “Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”.

5. Milostenia. Postul Paştelui este timpul dăruirii, în special către cei săraci, bolnavi, marginalizaţi şi respinşi de societate. Să ne amintim numeroasele gesturi de iubire ale Papei Francisc faţă de cei săraci, sărutându-i pe cei respinşi de lume. “Orice faceţi pentru cel mai mic dintre fraţii Mei, Mie mi-aţi făcut.”

6. Cei trei ‘T’. După milostenie, să ne facem o examinare a propriei vieţi sub următoarele trei aspecte şi să vedem unde şi cum putem dărui, aşa cum spunea Maica Tereza: “Dăruiţi până când doare!” Timpul! Să dăruim altora din timpul nostru. Să începem de acasă, fiindcă întotdeauna caritatea începe de acasă. Talentele! Cu toţii avem diferite talente. Postul Paştelui este timpul potrivit în care să ne învingem lenea şi să muncim sârguincios ca să ne cultivam talentele pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. “Mai bine să ne epuizăm decât să ruginim!” Tezaurul! Dacă avem în exces mâncare, îmbrăcăminte, bani şi averi materiale, să dăm şi iarăşi să dăm! În persoana celor săraci, lui Isus îi dăruim!

7. Bucuria. Să fim plini de bucurie! Să încercăm să ne implementăm acronimul din limba engleză J. O. Y. (= bucurie): J de la Jesus (Isus); O de la others (ceilalţi); Y de la you (tu)! Dacă îl punem pe Isus pe primul loc, pe ceilalţi pe locul al doilea şi pe ultimul loc suntem noi înşine, atunci vom trăi bucuria Sfântului Duh şi aceasta se va revărsa asupra tuturor celor pe care îi vom întâlni!

8. Liturghia şi Împărtăşirea zilnică. De departe cea mai bună modalitate în care putem trăi Postul Paştelui este să fim cât mai aproape cu putinţă de Isus. La Sfânta Liturghie şi la Împărtăşanie nu numai că suntem aproape de Isus, dar îl şi primim în adâncul fiinţei noastre, chiar în sanctuarul sufletului nostru. Să mergem aşadar la Sfânta Liturghie şi la Împărtăşanie cu intenţiile noastre, dar în special pentru repararea păcatelor şi prevenirea acestora. De ce a suferit atât de crunt Isus în Patima Sa? Sf. Ignaţiu de Loyola precizează cele două motive fundamentale: 1) Ca să ne arate caracterul rău şi dăunător al realităţii păcatului; 2) Ca să ne arate abisul iubirii Sale pentru toată omenirea şi pentru fiecare dintre noi în parte. Să oferim Sfânta Liturghie şi Împărtăşania pentru repararea păcatelor din trecut, atât ale noastre cât şi ale familiei noastre. Sub aspect moral, Sfânta Liturghie şi Împărtăşania pot şi trebuie să fie oferite pentru repararea păcatelor avortului – vărsarea sângelui celor mai nevinovate şi vulnerabile fiinţe – şi apoi pentru repararea răspânditei practicări a homosexualităţii, care distrug însăşi baza societăţii – familia!

9. Să ne învingem propriul demon. Toţi avem propriul nostru punct slab, din cauza căruia putem cu uşurinţă să cădem. Dar avem şi propriul nostru demon care ne atacă – mergând adesea exact spre punctul nostru slab. Să căutăm şi să găsim locul unde ne atacă cel mai tare. Putem privi de exemplu la păcatele capitale şi să vedem unde găseşte la noi demonul o portiţă. Lăcomia? Pofta trupească? Zgârcenia? Mândria? Lenea? Mânia? Invidia? În timpul Postului Paştelui suntem cu adevărat soldaţi înrolaţi în armata Regelui Cristos. Este timpul să luptăm împotriva demonului nostru personal, cu forţa Regelui Isus. Noi suntem slabi, dar Domnul este puternic. Nimic nu e cu neputinţă pentru Dumnezeu!

10. Maria şi Postul Paştelui. Să încercăm să trăim cu intensitate un Post marian. Să ne rugăm misterele de durere ale Rozariului, ca şi Rozariul închinat Fecioarei Durerilor. Să revedem filmul lui Mel Gibson “Patimile lui Cristos”, în care apare semnificativ rolul Mariei. Să facem Calea Crucii, mergând cu Fecioara Durerilor. Să ne străduim să trăim aceste zile sfinte ale Postului Paştelui cu Inima Îndurerată şi Imaculată a Mariei, şi privind totul prin ochii Mariei.

În concluzie, dragi prieteni, dacă vom trăi aceste sugestii cu generozitatea spiritului, acesta va fi cel mai sfânt dintre toate Posturile trăite de noi până acum. Vom trăi astfel misterul pascal în toată plenitudinea lui – suferind şi murind cu Isus, astfel încât să putem să ajungem cu El la slava Învierii!

Sursa