Poveste incredibilă: după 17 ani petrecuţi într-un ospiciu, devine filozof şi scriitor premiat

“Normal”este un cuvânt util în medicină și psihologie, dar, în alte cazuri, este prea abstract. Dacă vom începe să decidem ce este ‘normal’ și ce ‘nu este normal’, ar putea fi foarte periculos.” - Alexandre Jollien

Vă puteți imagina care ar fi sentimentul de a avea o minte sclipitoare, dar a fi captiv  într-o instituție, în mare parte din cauza incapacității societății de a accepta persoanele ce prezintă diferenţe faţă de ceea ce este adesea considerat “normal”? Filosoful și autorul premiat Alexandre Jollien, care are paralizie cerebrală, a petrecut o mare parte a vieţii sale într-o instituție în Elveția. Lucrarea sa “Eloge de la faiblesse” (Elogiul slăbiciunii) este un act de acuzare a opiniei societății cu privire la handicap și o provocare la înţelegerea faptului că limitările fizice sunt în mare parte un produs al mentalităţii discriminatorii.

Editorul Jean-Claude Guillebaud povesteşte despre cum întâlnirea sa cu Alexandre Jollien i-a schimbat viziunea sa despre om și fragilitatea lui:

“Alexandre şi-a petrecut primii șaptesprezece ani ai vieții sale într-un institut unde – chiar şi el recunoaşte – era într-o stare de ‘legumă’. La momentul respectiv, nimeni nu i-a promis o altă existență. Dar, atunci când un profesor a avut o idee genială şi l-a iniţiat în calculatoare, Alexandre – care nu putea scrie până în acel moment – găsește o cheie la închisoarea propriului handicap și se deschide către lume. Treptat, el a studiat și, în cele din urmă, a primit o diplomă în filosofie! Alexandre începe să scrie și, după câţiva ani, i-am publicat la editura Seuil două cărţi (‘Eloge de la faiblesse’, ‘Le Métier d’homme’), în care se exprimă filosofic despre invaliditatea sa şi despre dorința de a trăi ‘ca toți ceilalți’. Ambele cărți au fost bestseller-uri traduse în mai multe limbi. Destul de repede, Alexandre a devenit un fel de emblemă a optimismului și curajului. Cu prezența şi umorul său (am participat la conferințe unde putea să facă să râdă spectatorii la fiecare cinci minute vorbind despre experienţa lui), el a schimbat stilul trist al conversațiilor obișnuite despre handicap.

Ca să fiu sincer, Alexandre a transformat viziunea instinctivă pe care o aveam – la fel ca toți ceilalți – despre handicap. El m-a vindecat de disconfortul meu. El m-a ajutat să înțeleg că trebuie să privesc dincolo de compasiune, care poate fi dureroasă. Mai mult, prezența sa, povestea lui, m-au ajutat mult să lucrez eu însumi la cartea pe care am numit-o ‘Principiul Umanităţii’. Prin ea amintesc în special ceea ce nu ar trebui să uităm.

În jurul ideii de normalitate a fost construit delirul eugenist în anii 1920, înainte de a fi pus în practică de către naziști. În realitate, nu există niciun standard, ci numai o nedivizibilitate esențiala a principiului umanității pe care se bazează egalitatea demnităţii tuturor ființelor umane. Cu alte cuvinte, nu suntem niciodată oameni doar pe jumătate. Nu există nicio diferență de umanitate între un premiat Nobel în biologie și un handicapat profund. Sunt amândoi oameni, cu aceeaşi demnitate, deplină şi de necontestat.”

Sursa:stiripentruviata.ro

Neprihănita Zămislire, o dogmă incomodă

De Vincenzo Sansonetti

”Preacurata  Fecioara Maria, chiar din clipa zămislirii ei, printr-un har și un privilegiu unic a lui Dumnezeu și în vederea meritelor lui Isus Cristos, a fost ferită de orice urmă a păcatului originar”. Aceasta este în esență  dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Fericitul Papă Pius al IX-lea prin bula ”Ineffabilis Deus” la 8 decembrie 1854. 

La rugăciunea Angelus din 8 decembrie 2013 Papa Francisc amintind de dogmă zicea: ” Asupra ei,  a acelei fete din acel sat îndepărtat, asupra ei s-a fixat privirea Domnului , care a ales-o să fie  Mama Fiului Său.  În vederea acestei maternități, Maria a fost ferită de păcatul strămoșesc, adică de acea fractură în comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu creația care rănește în profunzime orice ființă umană. Dar această fractură a fost vindecată cu anticipație în Mama celui care a venit să ne elibereze din robia păcatului”. Fecioara nu putea să fie atinsă de păcatul părinților: doar o creatură concepută pură și fără urmele păcatului ar fi putut să primească în pântecele ei corpul lui Cristos. 

Să ne reamintim de 8 decembrie 1854. În acea dimineață, în bazilica Sf. Petru, care era plină de credincioși, în momentul citirii bulei Pius al IX-lea este lovit de o rază de lumină provenind de undeva de sus. Fenomen inexplicabil , deoarece în nici un moment al anului, și cu atât mai puțin la începutul iernii, raza luminii nu putea pătrunde prin ferestrele bazilicii și să ajungă în locul unde se afla Papa. Un fel de ”aprobare” cerească? Prevestirea unui mai fericit viitor în viața chinuită a Bisericii, în acei ani în care a fost atacată foarte dur de masoni și de anticlericali? Cine știe. 

La doar câteva luni după, în 12 aprilie 1855, are loc un alt episod misterios. Același Pius al IX-lea este în vizită la Colegiul de ”Propaganda Fide”. Pe neașteptate pardoseala se prăbușește. Cine și-a băgat coada, diavolul în persoană? Ultimul Papă rege arată o surprinzătoare luciditate și, în momentul căderii strigă: ”Fecioară Neprihănită, ajută-ne!”.  În mod miraculos nimeni nu pățește nimic. 

În timp s-a așternut chiar și între catolici o eroare: confuzia între maternitatea feciorelnică a Mariei și neprihănita sa zămislire. Sunt două mistere diferite: primul se referă la fecioria perpetuă a Mariei, înainte, în timpul și după nașterea divină. Al doilea se referă la faptul că Maria, chiar din clipa conceperii ei (părinții ei au fost Ioachim și Ana) fusese  ferită de păcatul strămoșesc. 

Dubiul care i-a chinuit și pe mari Sfinți, precum Sf. Benedict, constă în faptul că  proclamarea neprihănitei zămisliri a Mariei ar putea  oarecum umbrii aducerea mîntuirii universale a lui Cristos, validă pentru toate creaturile. Pius al IX-lea i-a pus pe toți de acord, invitând pe credincioși să considere neprihănita zămislire un privilegiu special acordat de Dumnezeu Mariei. 

Neprihănita Zămislire s-a dovedit de la început o dogmă incomodă, și e și astăzi, deoarece aduce în fața ochilor un fapt, o realitate pe care modernitatea și cultura contemporană tot timpul a respins-o: misterul păcatului originar. Începând de la Rousseau omul are pretenția de a fi autosuficient și de a se considera imun greșelilor care, oricum, sunt identificate în ”structuri sociale”. Dar în acest mod nu se edifică paradisul terestru, ci mai degrabă se fabrică lagăre și gulaguri, sau se distrug fundamentele conviețuirii civile, prin idiologiile nihiliste care sunt astăzi în vogă. Omul devine călău lui însuși.

Dimpotrivă ne naștem cu păcatul originar,suntem plini de păcate. Dar cu ajutorul Fecioarei, care ne conduce la Cristos, putem să devenim precum Tatăl ne-a gândit și ne-a vrut de la început: Fiii săi. După cum amintește Papa Francisc: ” Și noi, din totdeauna, am fost aleși de Dumnezeu ca să trăim o viață sfântă, liberă de păcat” (Angelus, 8 decembrie 2013)

Traducere: ARM

Sursa:www.lanuovabq.it

"Sfântul Iosif" i-a scris Preşedintelui Tribunalului din Nantes

"Nu vă atingeţi de ieslea noastră" - este o reacţie pe Facebook la decizia Tribunalului din Nantes prin care se interzice expunerea unei iesle de Crăciun în holul Consiliului Judeţean din Vendée (Franţa). Reacţia este pentru cei care nu se vor lăsa scandalizaţi decât de faptul că o istorie similară cu cea de acum 2000 de ani se întâmplă familiilor creştine din zilele noastre.
"În atenţia domnului Preşedinte al Tribunalului din Nantes

Subsemnatul Iosif, tâmplar de meserie, vă adresez această scrisoare recomandată ca răspuns la hotărârea de expulzare a familiei mele dintr-o locuinţă.

Domnule Preşedinte,

Prin decizia din 14 noiembrie 2014, Tribunalul din Nantes, prezidat de domnia voastră, a dispus expulzarea noastră dintr-un adăpost pe care familia mea a avut şansa să-l găsească pe holul Consiliului Judeţean al Departamentului Vendée (Franţa).

Prin această scrisoare îmi exprim indignarea faţă de această decizie.

În primul rând, vreau să vă spun că acest adăpost a fost singura noastră scăpare după ce nu am reușit să găsim nici o altă cazare de urgență. Situația precară în care ne aflăm este rezultatul eșecului politicii pentru locuințe a guvernului actual, cu toate că era unul din angajamentele principale ale proiectului prezidențial propus de Francois Hollande în timpul campaniei electorale (Angajamentul 23).

Vă readuc aminte faptul că articolul L613-3 din legea construcțiilor și a locuințelor prevede că un chiriaş nu poate fi expulzat dintr-o locuinţă pe durata perioadei de iarnă și că aceste norme sunt aplicabile atât în cazul locuinţelor mobilate sau nemobilate. Conform legii perioada de iarnă începe la 1 noiembrie, cu 14 zile înaintea deciziei de expulzare emisă de tribunal.

Probabil nu ştiaţi, dar soția mea este în a opta lună de sarcină, și, deși povestea este un pic cam greu de crezut, copilul ei nenăscut are, se pare, un viitor luminos. Nu ar trebui ca naşterea acestui copil să fie afectată din cauza deciziei de a ne expulza, deoarece ar putea avea consecințe relativ grave pentru viitorul întregii omeniri.

Domnule Președinte, am reluat căutarea noastră cu speranța de a găsi un adăpost până la sfârşitul sarcinii soției mele; sper că vom găsi locuri mai primitoare.

Dacăvă veţi hotărî să răspundeţi scrisorii mele, ne-o puteți trimite printr-un prieten, Baltazar de Persia, el ar trebui să vină să ne viziteze în curând din cauza unui poveşti despre o stea pe care nu am înțeles-o foarte bine.

Vă rog să agreaţi, Domnule Preşedinte, expresia înaltei mele consideraţii."

Traducere: ACC

Sursa:lesalonbeige.blogs.com

Clubul de fotbal Real Madrid renunță la crucea de pe emblemă pentru bani

Pentru a nu ofensa sensibilitatea bogaților sponsori musulmani și istoricul stadion Santiago Bernabeu își va schimbă numele. 
                                            
“Pecunia non olet” sună o locuțiune din limbă latină și se traduce prin "Banii n-au miros".  Cam din același motiv stema prestigiosului club de fotbal va străluci în Abu Dhabi fără a mai conține semnul crucii de deasupra coroanei clubului infințat în urmă cu 112 ani. Motivul? Pentru a nu ofensă sensibilitatea islamică. 

Întreg contractul a fost semnat la prezentarea noilor carduri de credit ale BNAD (Bancă Națională a Abu Dhabi) și care  se oblige ca în viitor să sponsorizeze formația iberica. Nu întâmplător, aceasta este cea mai mare bancă din Emiratele Arabe Unite, iar faptul că sensibilitatea catolică a fost ignorată nu a mai contat.

Pentru a răspândii vestea incredibilă, s-a ocupat cotidianul sportiv Marca care in articolele dedicate acestui subiect a subliniat faptul că acordul a fost semnat pentru o perioadă de 3 ani.

La eveniment președintele clubului, Florentino Perez și CEO al BNAD, Alex Thursby s-au așezat pentru poză în fața unei plăci imense, pe care se poate vedea steamă clubului modificată. 

De asemenea, prin acordul semnat nu s-a făcut referire doar la steama clubului cât și la numele celebrului stadion pe care va trebui să-l uităm și asta pentru că acesta cel mai probabil se va numi IPIC Bernabeu sau Cepsa Bernabeu, în conformitate cu fondul de investiții semnat cu IPIC- Petroleum Investment Company. 

Incredibil! Identitatea a fost vândută la un preț de 400 de milioane de euro, urmând că aceștia să fie plătiți în următorii 15, 20 de ani cel mult. 

În cadrul conferinței, președintele Perez a subliniat că acest lucru nu este doar o înțelegere dar și o alianță strategică cu una dintre cele mai prestigioase organizații din lume. Sper că această cooperare -a adăugat el-poate deveni o alianță stabilă. 

Nu este pentru prima data când celebrul club are legătură cu fonduri venite din mediul Islamic, acest lucru s-a întâmplat și anul trecut când în buzunarele celor de la Real Madrid au intrat 130 de milioane de euro din sponsorizările companiei aeriene Fly Emirates. 

Acum însă, este pentru prima data când clubul sportiv își trădează propria identitate și istorie și își ignoră rădăcinile și proprile valori pentru bani. 
  
Traducere: Orian Remus Anghel 

     
Sursa:http://www.bastabugie.it
Sursa:www.bastabugie.it

Trei ani de episcopat: Întru mulți ani, Preasfințite Părinte!

Astăzi, 8 decembrie, când Biserica Catolică sărbătorește Neprihănita Zămislire, se împlinesc trei ani de la Consacrarea întru episcopat a Preasfinţiei Sale Claudiu Lucian Pop, Episcopul Curiei Arhiepiscopiei Majore a Bisericii Române Unite, Greco-Catolică.

Presfinția Sa a fost ales de către Sinodul Bisericii Greco-Catolice din România, fiind proclamat de către Sanctitatea Sa papa Benedict al XVI-lea şi de către Preafericitul Lucian Mureşan, arhiepiscopul major al Bisericii Greco-Catolice, ca episcop titular de Mariamme, în ziua de 21 noiembrie 2011.

Pe 8 decembrie 2014, la biserica „Santi Biagio e Carlo ai Catinari” din Roma, în prezența multor episcopi greco-catolici și romano-catolici din România, precum şi a unor înalţi reprezentanţi ai Sfântului Scaun şi oficialităţi din partea Statului român, Preasfinția Sa a fost consacrat episcop de către Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, avându-i alături pe Preasfinţia Sa Virgil, Episcop al Eparhiei de Oradea, delegat al Preafericitului Cardinal Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Greco-Catolice, şi Preasfinţia Sa Alexandru, Episcop al Eparhiei de Lugoj.

La acea vreme, Pr. Claudiu Pop, fost rector al Colegiului Pio Romeno, avea 39 de ani și devenea cel mai tânăr episcop catolic din lume.

La consacrare, Eminenţa Sa Cardinalul Leonardo Sandri, Prefectul Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, i-a dăruit noului Episcop un engolpion şi un inel episcopal, pe care sunt încrustate cuvintele Sfântului Ignaţiu al Antiohiei: „Amor meus crucifixus est” (Dragostea mea este crucificată). Inspirat de acea dragoste a lui Cristos, Preasfinția Sa, propunea și (re)propune ”societății tehnologizate, măcinată de noile curente umaniste şi puternic marcată de consumism şi relativism, acel mesaj veşnic precum timpul, dar mereu de actualitate:împlinirea omului este numai în Dumnezeu”.

Redacția e-communio.ro și colaboratorii săi îi doresc Preasfinției Sale cele mai calde urări de sănătate, pace şi bucurie. Cristos, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, să-i dăruiască ajutorul Său sfânt în viaţa şi activitate misionară, pe care o desfăşoară cu atâta dragoste spre binele Bisericii.

Întru mulți și fericiți ani, Preasfințite Părinte!

ACC

Sursa

Femeia care nu se teme de păcat

De Antonio Gaspari

Este scris în Biblie că femeia e cea care va zdrobi capul şarpelui şi Luca în Evanghelie scrie: "Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei" (Lc 1,26-38).

Discuţia cu privire la originea şi la semnificaţia teologică a femeii fără păcat, mama lui Isus, a străbătut istoria creştinismului, până când fericitul pontif Pius al IX-lea, la 8 decembrie 1894, a proclamat dogma Neprihănitei Zămisliri.

În 1830, ca urmare a apariţiilor mariane care au avut loc la Rue du Bac la Paris, Catherine Labouré, novice din mănăstire, a creat o "medalie miraculoasă", în care era imprimate cuvintele pe care ea le-a văzut în timpul apariţiei Fecioarei: "O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine".

În 1858, după apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Lourdes, Bernadette Soubirous a afirmat că Fecioara i-a apărut spunând: "Eu sunt Neprihănita Zămislire".

Pentru a încerca să înţelegem care este semnificaţia Neprihănitei Zămisliri în planurile lui Dumnezeu, ce sens are pentru omul modern celebrarea acestei sărbători şi, mai ales, ce implică existenţa unei femei fără păcat în medierea milostivirii lui Dumnezeu, agenţia Zenit l-a intervievat pe cardinalul Mauro Piacenza, Poenitentiarius Magnus, de la Tribunalul Penitenţiariei Apostolice.

Eminenţă, se apropie Neprihănita şi, în mod paradoxal, pare să "crească" în lume o enormitate de rău... ce ne puteţi spune ca Poenitentiarius în această privinţă?
Privilegiatul loc de observare a forului intern sacramental, tipic al Penitenţiariei Apostolice şi faptul de a spovedi în mod obişnuit, îmi dă ocazia de a formula câteva reflecţii despre mysterium iniquitatis pentru care devine de importanţă capitală certitudinea existenţei unui punct al umanităţii nepătat de păcat. Aceasta este Fericita Fecioară Maria!

Cine este cu adevărat Neprihănita?

Maria Preasfântă, Maica Domnului, este Neprihănită prin suverană dispoziţie divină, în vederea misiunii sublime încredinţate ei de Providenţă şi primită de libertatea ei şi prin puterea şi cu puterea meritelor prevăzute ale lui Cristos pe cruce. Neprihănita este certitudinea că omenirea nu este în mod necesar păcătoasă. Există în univers o oază, oricât ar fi ea de mică, nemarcată de păcat! Putem privi la ea ca realizare deplină a tot ceea ce inima noastră este şi a tot ceea ce inima noastră, în adâncul ei, doreşte.

Dar acest mister ne priveşte şi pe noi? Ce-i spune omului de astăzi?
Desigur că ne priveşte şi pe noi, mai ales în dramele colective şi personale de fiecare zi, toţi avem o absolută nevoie de Neprihănita: avem o absolută nevoie de apartenenţa sa totală la creaturalitatea noastră, la concreta noastră experienţă umană şi, în acelaşi timp, de totala sa înstrăinare de păcat. O înstrăinare care - dacă ne uităm bine - este o profundă dorinţă umană şi care creşte, proporţional, la globala vizibilitate şi la violenţa răului în lume, o dorinţă care, până la urmă, nu poate să fie sufocată de nicio experienţă negativă. Oricând de abisal ar putea să fie uneori răul în care oamenii se prăbuşesc, inima noastră este făcută pentru armonia care străluceşte în Neprihănita. Şi există mereu, în adâncul fiecărui om, deşi degradat, o sămânţă de nostalgie de bine, pe care caritatea pastorală ne impune s-o valorizăm.

Cum se poate rezista întregului rău din lume? Cum poate fi învins cu binele?

Prima formă de "rezistenţă la rău" este a-l recunoaşte, a-l numi cu numele său, fără mistificări. Am putea spune că păcatul cel mai mare este a nu recunoaşte păcatul şi a structura forme de autojustificare care, de fapt, zădărnicesc Crucea Domnului nostru Isus Cristos. Sunt mereu ediţii actualizate şi, mai mult sau mai puţin, mascate de antica erezie gnostică.

Dacă din abisul răului, chiar şi numai într-o clipă, se înalţă privirea la Neprihănita, ea, Toată Frumoasă, Toată Sfântă, Toată Curată, cu implorarea sa atotputernică, totul este capabil să obţină de la Fiul său, Unic Răscumpărător, totul poate vindeca mijlocirea sa grijulie, totul poate să fie iradiat în mod mântuitor de privirea sa maternă.

Aceasta este "noutatea" creştinismului?

Şi aceasta! În Neprihănita este pe deplin realizată profeţia, conform căreia Domnul "face noi toate lucrurile" (cf. Ap 21,5). Şi timpul nostru are extremă nevoie de această reînnoire profundă.

Maria este noutatea absolută, Maria este creatura nouă definitivă, nu ca fiecare dintre cei botezaţi, pentru că a fost răscumpărată în mod salutar, ci pentru că în mod misterios a fost ferită în vederea meritelor lui Cristos. Existenţa acestui "fragment" din universul creat, care n-a cunoscut niciodată umbră de păcat, dilată în fiecare inima şi privirea; face capabili de minunăţie mereu nouă şi susţine certitudinea că, împotriva tuturor urâciunilor omului şi istoriei, ultimul cuvânt este "Milostivire". O Milostivire mereu oferită de Dumnezeu şi niciodată negată!

Maria a trăit într-adevăr ca persoană autentică? A trăit ca femeie liberă?

Neprihănita este cea în care darul luminos al libertăţii, de care Dumnezeu face părtaş fiecare creatură umană, este folosit în modul cel mai deplin, perfect şi realizator. Maria, ca fiecare dintre noi, şi spre deosebite de Fiul, ascultă prin credinţă, arătând omenirii cum este posibilă o folosire deplină a libertăţii şi o ascultare completă, rămânând în dimensiunea de exod a credinţei. Însăşi libertatea noastră umană, care nu poate fi redusă niciodată la capriciu arbitrar, are în Maria un exemplu luminos şi un izvor de speranţă. Omul marian este un om liber! Biserica este mariană şi de aceea este liberă.

În acest sens, care este momentul cel mai semnificativ din viaţa Mariei Preasfinte?

Apogeul libertăţii Mariei este acel "iată-mă" al său la vestea îngerului. Este "da"-ul rostit în faţa unui întâlniri şi a unei propuneri, aşa cum se întâmplă şi astăzi pentru orice vestire creştină.

Un "iată-mă", cel al Mariei, care, ca o rază de lumină caldă şi luminoasă, străbate istoria până la sfârşitul secolelor; până la construirea definitivă a templului: noul Ierusalim.

Un "iată-mă" care, singur, poate risipi întunericul cel mai dens, indicând cu putere drumul: pe Isus Cristos, cale, adevăr şi viaţă.

Un "iată-mă" care este tresăltarea vibrantă a libertăţii unei tinere necunoscute şi curajoase din Nazaret şi care ne aminteşte că orice act uman liber are valoare infinită, pentru că este în raport cu infinitul.

Acel "iată-mă" al Mariei este pentru totdeauna?

Sfânta Fecioară Maria extinde manita sa asupra întregii istorii a mântuirii, tocmai prin acel "iată-mă" al său, care este reverberaţie eficace şi mângâietoare, sigură şi vibrantă, reală şi în acelaşi timp profetică, a posibilităţii înfrângerii definitive a răului, deja în istorie. Neprihănita este femeia care în Geneză este indicată în mod profetic ca aceea care "va zdrobi capul şarpelui" şi Neprihănita este femeia "îmbrăcată în soare, având luna sub picioarele sale şi încoronată cu douăsprezece stele" din viziunea din Apocalips.

Aşadar cum să trăim "aproape" de Maica Domnului?
Ei toţi bărbaţii şi femeile din istorie pot să se consacre pe ei înşişi, drept "cale sigură" a oferirii totale de sine lui Dumnezeu, în Fiul Isus Cristos. Ei şi Inimii sale Neprihănite trebuie să încredinţăm existenţele noastre! Mijlocirii sale să încredinţăm mereu Biserica şi întreaga omenire, pe Papa şi pe episcopi, familiile, pe tineri, pe bătrâni, pe cei suferinzi de toate suferinţele şi pe aşa-zişii "îndepărtaţi". Existenţa lui tota pulchra este, de fapt, orizont autentic de speranţă creştină şi umană. Pentru aceasta Dante a definit-o "izvor viu de speranţă".

Iertaţi-mi prozaicitatea, dar lectura dumneavoastră nu riscă să fie una prea "spirituală", în faţa diferitelor poziţii care revendică o nouă recunoaştere a femeilor în Biserică?

N-aş spune "spirituală", decât în accepţiunea creştină a termenului, adică reală. Maria Preasfântă este toate acestea! Biserica însăşi trăieşte împreună din principiul mariano-carismatic şi petrino-instituţional. Şi cele două principii sunt complet inseparabile: nu există carismă fără instituţie care s-o primească şi nu există instituţie care să nu fie, ea însăşi, carismatică; este adevărat şi că însăşi succesiunea apostolică se transmite cu impunerea mâinilor, pe cale, întocmai, carismatică. Maria şi Petru, în Biserică, sunt în mod constitutiv înseparabili. Şi cine este mai mare dintre cei doi? Desigur Maria!

Dacă apoi dumneavoastră vă referiţi la tema reiterată a hirotonirii sacerdotale a femeilor, nu pot decât să-l citez pe papa Francisc care afirmă textual: "Biserica a vorbit şi a spus nu. Ioan Paul al II-lea s-a pronunţat cu o formulare definitivă, acea poartă este închisă" (Conferinţă de presă, 28/07/2013).

Din punct de vedere teologic, într-un context cultural care pune în discuţie tot mai violent însăşi unitatea duală bărbat-femeie, cred că trebuie să existe o profundă şi eficace "alianţă antropologică", întemeiată mai întâi pe raţiune şi apoi pe revelaţie.

Cu adevărat consideraţi că acest lucru este posibil?

Faptul că femeile nu pot să primească hirotonirea sacră nu implică deloc o "supuşenie" a lor. În Biserică toţi suntem în slujire, şi Papa este "Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu"; a fi în slujirea Împărăţiei nu are nimic de-a face cu "servilismul", aşa cum o înţelege lumea; sfinţii ne învaţă că "a sluji" în acest sens înseamnă "a domni". Fiecare este chemat să înflorească, asemenea Mariei Preasfinte, acolo unde Domnul l-a pus. Ştiind că nicio floare nu este mai frumoasă şi mai parfumată decât Trandafirul Mistic, "slujitoarea Domnului".

(După agenţia Zenit, 4 decembrie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:www.ercis.ro

SFÂNTUL AMBROZIE

Astăzi, 7 decembrie, Biserica îl sărbătoreşte pe Sfântul Ambrozie. După ce Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii Creştine prin Edictul de la Milano din anul 312, membrii marilor familii romane au continuat să ocupe funcţii însemnate în conducerea de stat şi mulţi dintre urmaşii lor, devenind creştini, au ajuns să îndeplinească un rol hotărâtor în cadrul Bisericii, şi astfel, au contribuit la armonizarea relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Biserică. În această situaţie se află Sfântul Ambrozie.

Ambrozie era fiul prefectului Galiei şi s-a născut în oraşul Treviri – astăzi, Trier, în Germania -, în jurul anului 340. A făcut studii literare şi juridice şi a început să cerceteze învăţătura creştină, deoarece, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat în copilărie. Sora lui, Marcelina, după primirea botezului, a îmbrăcat vălul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu, în anul 353, pe când Ambrozie avea treisprezece ani. Acesta, după terminarea studiilor, a practicat câţiva ani avocatura şi, la vârsta de 34 de ani, a ajuns guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria din Nordul Italiei, cu sediul la Milano.

În primăvara anului 374, a murit episcopul de Milano şi creştinii s-au adunat să aleagă un succesor, dar discuţiile dintre arieni şi catolici au ajuns la adevărate certuri, care au făcut necesară intervenţia guvernatorului. Ambrozie a luat cuvântul şi, într-un discurs înflăcărat, a potolit spiritele, restabilind ordinea. În tăcerea care a urmat, deodată s-a auzit un glas de copil: Ambrosius episcopus! Cuvântul a fost reluat de întreaga mulţime şi, cu toată împotrivirea lui Ambrozie, s-a cerut ratificarea din partea episcopilor apropiaţi şi a împăratului, care au căzut de acord asupra acestei alegeri. La 24 noiembrie, Ambrozie a fost botezat, apoi a fost sfinţit episcop şi, la 7 decembrie 374, a fost consacrat episcop şi înscăunat episcop de Milano.

Pentru a-şi completa cultura teologică, a studiat intens operele lui Origene, pe sfinţii părinţi greci şi îndeosebi Sfânta Scriptură, pe care a învăţat-o aproape pe de rost. Ambrozie nu a devenit un intelectual propriu-zis, dar a fost un foarte bun păstor sufletesc şi un administrator neîntrecut al Bisericii sale. A câştigat încrederea tinerilor împăraţi Graţian şi Valentinian al II-lea, precum şi a nemilosului Teodosie I, care preferau să locuiască la Milano; el le era părinte spiritual şi nu a ezitat să-l oprească pe Teodosie I de a intra în biserică după masacrul de pedepsire a populaţiei din Tesalonic, până când nu a făcut pocăinţă publică. Prin inteligenţa sa, prin bunătatea şi manierele sale foarte delicate, prin darul de orator şi geniul său politic, Ambrozie a fost omul trimis de Providenţă în acel timp de formare a Bisericii ca instituţie publică de sine stătătoare.

Activitatea zilnică a lui Ambrozie era îndreptată, în primul rând, spre buna păstorire a comunităţii sale. Pentru poporul său, el pregătea săptămânal una sau două omilii, compunea cântări şi poezii, se îngrijea de asistenţa celor săraci şi lipsiţi, nu cruţa nimic pentru a da strălucire lăcaşurilor sfinte şi cultului divin. Sfântul Augustin, ascultător nelipsit al predicilor sale, mărturiseşte în Confessiones că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei” era de neuitat.

Cărţile publicate de el şi ajunse până la noi nu sunt decât transcrieri grăbite şi rezumate ale discursurilor sale. Celebrele sale „Comentarii exegetice” au fost mai întâi predicate în faţa comunităţii din Milano şi apoi adunate în volume. Se simte tonul familiar al păstorului care se adresează cu simplitate turmei sale. Se aud bătăile inimii unui mare episcop ce reuşeşte să mişte inimile ascultătorilor cu argumente impresionante. Ca unui bun păstor, îi place să audă poporul cum cântă. A compus mai multe imnuri, dintre care câteva se păstrează şi astăzi, cum sunt imnurile Aeterne rerum Conditor şi Veni rederemptor omnium. El a introdus în Occident cântarea alternativă a psalmilor. De la Sfântul Ambrozie au rămas scrieri dogmatice, scripturistice, tratate de morală, de ascetism şi 91 de scrisori. A rămas, de asemenea, şi o scriere ce nu are legătură directă cu predicarea Evangheliei: De oficiis ministrorum, un titlu pe care l-a folosit şi Cicero. Reconsiderând toate ideile expuse de scriitorul roman, Ambrozie demonstrează că religia creştină poate asimila, fără a fi în primejdie să altereze mesajul său, toate valorile naturale pe care lumea păgână, îndeosebi cea romană, a ştiut să le exprime.

După douăzeci şi trei de ani de păstorire, la vârsta de numai cincizeci şi şapte de ani, Ambrozie se stinge în ziua de 4 aprilie 397, dar cuvântul său aprins luminează şi astăzi, fiind unul dintre marii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.

Numele personal Ambrozie, cu forma feminină Ambrozia, provine din limba greacă şi are la origine cuvântul ambrósios = nemuritor; acesta este compus din particula negativă a şi rădăcina mbrotos = muritor, care, alăturate, dau adjectivul ambrotos = nemuritor, ce se atribuie zeilor. Aceeaşi origine o are şi denumirea ambrozia, hrana aromată a zeilor, hrană ce le dădea nemurirea şi tinereţea veşnică.

Ca nume personale, în limba română se întâlnesc şi formele: Amvrozie, Ambroze, Brosu, Ambruş. Sfântul Ambrozie a descoperit izvorul adevăratei nemuriri şi a avut bucuria de a le arăta şi altora drumul spre el.

Sursa:www.calendarcatolic.ro