Homeopatia – Cazul Benveniste

Mă tem că acest articol va nemulţumi pe unii dintre cititorii noştri. Homeopatia este o metodă de tratament foarte populară pentru adepţii medicinii alternative şi, cel mai adesea, orice îndoială în privința ei este pusă pe seama unui conservatorism extrem. Asta în cel mai bun caz. De fapt, ca de obicei, voi fi acuzat de lipsă de deschidere către nou de;i homeopatia are două veacuri vechime. Că lucrurile nu sunt tocmai clare în ceea ce priveşte homeopatia este demonstrat de ceva banal: e demonstrat de absenţa dovezilor riguroase.

Într-o seară discutam cu un bun prieten despre astrologie. Amicul m-a întrebat de ce nu cred eu în această astrologie. Am răspuns că pot crede absolut orice, pot crede chiar lucruri ce îmi par absurde. Dar pentru a crede am nevoie de dovezi clare. În lipsa lor se poate afirma absolut orice, fără niciun fel de problemă, dar eu voi păstra permanent o distanţă respectabilă faţă de acele afirmaţii.

Samuel Hahnemann

Înainte de a trece la subiectul articolului nostru, vă propun să facem puţină istorie. Întemeietorul homeopatiei este medicul german Christian Samuel Hahnemann (1755-1843). El a constatat că doze mari dintr-un anumit remediu duc la agravarea suferinţelor bolnavului. Apoi el a început să reducă, prin diluţie, dozele administrate şi a constatat că administrarea de doze puternic diluate din acel remediu (care în doze normale produce simptome similare cu cele ale maladiei ce trebuie tratate) duc la vindecarea pacientului. Pe latineşte principiul se poate enunţa astfel: Simila similibus curantur. Să precizăm un pic lucrurile. Se ia o picătură din remediu, se adaugă 99 de picături de apă distilată sau alcool, după care amestecul se agită puternic de un anumit număr de ori. Am obţinut o diluţie centesimală (notată C1). Apoi, din această soluţie potenţată se ia din nou o picătură, la care se adaugă alte 99 de picături de apă distilată sau alcool, se agită din nou şi se obţine o a doua soluţie centesimală (C2), şi aşa mai departe. Hahnemann a mers până dincolo de a 30-a diluţie (C30), pentru obţinerea vindecării. Să ne oprim o clipă aici, pentru a vedea ce înseamnă această a treizecea diluţie.

Matematic vorbind, înseamnă că din 100 la puterea 30 (10 la puterea 60 molecule de apă sau alcool) vom întâlni o moleculă din remediu. De la Avogadro citire ştim că un mol de substanţă conţine 6,02 x 10 la puterea 23 molecule. Asta înseamnă că dincolo de diluţii C12, şansa de găsi vreo moleculă din remediu în soluţie devine extrem de mică. Pentru a vedea mai bine ce înseamnă asta, vom spune că într-un bazin olimpic există circa 10 la puterea 32 molecule de apă. Pentru a găsi o singură moleculă din remediu, presupunând că avem o diluţie C15, este nevoie să extragem circa 1% din volumul apei din bazin, adică vreo 25 metri cubi. În ceea ce priveşte diluţia C30 vom purcede al alt tip de calcul. Să presupunem că avem un cm cub din remediu pe care îl vom dilua până la nivelul C30. Asta înseamnă că trebuie să adăugăm 10 la puterea 60 cm cubi de apă. Volumul Pământului este de circa 1,0832×10 la puterea 27 cm cubi…efectuaţi şi dumneavoastră calculele, pentru a vedea cât de mare ar trebui să fie acel rezervor în care vom avea un singur centimetru cub de substanţă activă, în cazul unei diluţii C30…

Pe scurt putem spune că dincolo de C12 avem de-a face cu apă curată, o apă pe care nu o putem deosebi în vreun fel de apa distilată. Şi totuşi, spun homeopaţii, această apă păstrează ceva, o anumită amintire a principiului activ, care o face eficace împotriva unei game largi de afecţiuni. Nu vom ridica deocamdată nici un semn de întrebare. Nu ne vom pune nici măcar problema că orice cantitate de apă, oricât de pură ar fi ea, a intrat în contact cu nenumărate substanţe din momentul apariţiei ei în Univers, oare de ce acestea nu sunt memorate de apa pe care o bem?

Deşi homeopatia a ajuns la o vârstă respectabilă, ea nu este acceptată ca metodă reală de tratament de către comunitatea ştiinţifică. Motivele le bănuiţi şi dumneavoastră. Am căutat lucrări ştiinţifice care să îi confirme eficacitatea. Există destule, numai că de fiecare dată am fost nemulţumit de metoda de testare. În verificarea eficacităţii unui tratament oarecare lucrurile sunt extrem de sensibile. Am vorbit despre aceste aspecte în numărul din octombrie 2004 al revistei noastre. În cazul tratamentului homeopat lucrurile sunt complicate de absenţa lotului martor, cel care să primească o substanţă inactivă, pentru a se evalua rolul efectului de placebo. Este dificil să se realizeze astfel de testări deoarece tratamentul homeopatic este unul puternic individualizat, el fiind orientat către un tablou clinic foarte complex, specific fiecărui pacient în parte. În asemenea condiţii testele clinice sunt aproape imposibil de realizat, în condiţiile extrem de riguroase ale medicinii bazate pe dovezi. Acesta este motivul pentru care unii resping cu tărie eficienţa homeopatiei.

Desigur, absenţa dovezii nu este o dovadă a absenţei. Dar afirmaţiile homeopatiei sunt suficient de stranii pentru a impune necesitatea unor dovezi clare şi lipsite de orice urmă de îndoială.

Dacă nu se supără nimeni pe mine, voi da un exemplu. Dacă cineva îmi va spune că e sedentar, că mănâncă foarte mult şi că din cauza asta s-a îngrăşat nu voi avea nici cea mai mică problemă în a-l crede pe cuvânt. Susţinerea este plauzibilă şi numai în cazuri cu totul speciale voi cerceta mai îndeaproape. Lucrurile se schimbă atunci când mi se spune că există cineva care nu a mâncat nimic de la vârsta de patru ani până acum când a atins vârsta de 40 de ani. Voi întreba, înainte de toate, cum de a crescut în greutate (apa nefiind de ajuns). Mi se va spune (cazul e real) persoana respectivă a absorbit energia universului şi a convertit-o în masă, conform principiului einsteinian de echivalenţă între masă şi energie. Desigur, voi sări în sus şi voi spune că aşa ceva este imposibil în cazul fiziologiei umane. Dar eu sunt o persoană deschisă la nou, chiar dacă îmi pare imposibil ca acel nou să poarte cu sine vreo urmă de adevăr. De aceea, în acest caz, voi cere dovezi clare şi lipsite de orice urmă de dubiu. De exemplu, aş pune persoana respectivă sub o supraveghere strictă timp de jumătate de an, pentru a o monitoriza cu atenţie. Aş încerca să imaginez mijloace sofisticate prin care să fie eliminată orice posibilitate de trişare. Unii pot crede orice li se spune, dar eu am nevoie de dovezi clare şi lipsite de orice dubiu. Altfel spus, am nevoie de dovezi extraordinare.

În ceea ce priveşte homeopatia o asemenea dovadă a existat o vreme. Este vorba despre un faimos experiment, realizat de către imunologul francez Jacques Benveniste. Testul său nu a fost realizat pe oameni ci pe celule sangvine, deci problema pusă de efectul de placebo a fost eliminată din start.

Puţină teorie
Într-o descriere succintă și simplificată putem spune că globule albe din sânge se împart în două familii mari: leucocitele mononucleare şi leucocitele polinucleare. Această ultimă categorie, la rândul ei, este subdivizată în celule neutrofile, acidofile şi bazofile, în funcţie de afinitatea la diferite tipuri de coloranţi. De exemplu, bazofilele au afinitate pentru coloranţii bazici. Baozofilele conţin în citoplasmă un număr mare de granule, printre care şi histamina. Atunci când o persoană alergică vine în contact cu un agent alergen (polen, praf etc.), imunoglobulinele (anticorpii) de tip E (IgE) se fixează pe suprafaţa celulei. Cu ocazia unei noi expuneri, IgE reacţionează, printr-un mecanism complex, cu agentul alergen, ceea ce duce la eliberarea histaminei din celulele bazofile (proces numit şi degranulare). Histamina, la rândul ei, produce tulburările alergice. Pentru a observa degranularea bazofilelor, Jacques Benveniste a pus la punct, prin anii 1970, un test care permitea observarea in vitro a bazofilelor, cu ajutorul unui colorant. Bazofilele se colorau în roşu, dacă nu erau degranulate sau în albastru, dacă erau degranulate. Numărând numărul de celule colorate dintr-un eşantion se poate stabili astfel procentul de bazofile care şi-au pierdut histamina, astfel putându-se evalua sensibilitatea la un anumit alergen. Această descoperire a lui Benveniste este una de maximă importanţă, ea transformându-l pe cercetătorul francez într-un potenţial candidat la Premiul Nobel.

Experimentul lui Benveniste
Benveniste şi-a dus mai departe cercetarea în laboratoarele INSERM (Institut National de la Santé et de la Recherche Médicale). El a constatat că activarea degranulării bazofilelor se produce şi în cazul unor mari diluţii ale IgE. Reţineţi: este vorba despre diluţii homeopatice, dincolo de C30, în care, practic, în soluţie nu mai avem anticorpi IgE. După lungi insistenţe, care au durat ani buni (o adevărată odisee desfăşurată pe parcursul a câţiva ani, care ar putea oricând să facă obiectul unui serial de succes), Benveniste reuşeşte să convingă revista Nature să îi publice rezultatele. Articolul său apare în numărul 333 din 1988 a prestigioasei reviste. Articolul se încheia cu o scurtă notă din partea redacţiei: ”Este posibil ca cititorii acestui articol să împărtăşească îndoielile exprimate de către experţii care au comentat versiunile acestui articol în ultimele luni. Ideea centrală a acestor rezultate este aceea că o soluţie apoasă de anticorpi îşi păstrează capacitatea de a provoca un răspuns biologic, chiar şi atunci când este diluată până la punctul în care probabilitatea ca o singură moleculă să rămână în soluţie devine neglijabilă. Nu există o bază fizică pentru un asemenea fenomen. În consecinţă, revista Nature, cu amabila colaborare a profesorului Benveniste, a organizat repetarea experimentelor, care vor fi supravegheate de către anchetatori independenţi. Un raport asupra acestei anchete va fi publicat în curând.”

Jacques Benveniste

Unii critică această atitudine a revistei Nature. Există două argumente, în funcţie de tabăra în care se află criticul. Scepticii nu erau de acord cu publicarea articolului, câtă vreme nu era înlăturată orice urmă de dubiu asupra experimentelor lui Benveniste. Ei cer dovezi extraordinare pentru susţineri extraordinare, asta înainte de orice publicare. În schimb, partizanii homeopatiei atacă nota de final a revistei Nature, văzând în ea o atitudine preconcepută a unor judecători care cunosc dinainte verdictul. Într-un anume fel și aceştia din urmă aveau dreptate. Experimentele lui Benveniste păreau a fi efectuate după toate regulile şi, în plus, fuseseră confirmate de alte laboratoare (Institutul de Imunologie Clinică a spitalului Kaplan din Rehovot, Israel, Facultatea de Agricultură din Rehevot, Israel, Departamentul de Medicină Internă din Milano, Italia, Departamentul de Zoologie şi Fiziologie din Toronto, Canada şi Laboratorul de Imunologie din Paris, Franţa), aşa că semnul de îndoială pus de nota finală anticipa din start, şi fără nici un rost, rezultatul anchetei.

Iar acest rezultat al anchetei a apărut rapid, în numărul din iulie al revistei Nature, sub forma unui articol semnat de John Maddox (editorul revistei Nature în acea vreme), Walter Stewart (chimist, cunoscut mai ales pentru investigaţiile sale în domeniul fraudelor din ştiinţă) şi… James Randi (un cunoscut… iluzionist). Aţi remarcat, cu siguranţă, că din echipa de anchetă nu făcea parte niciun biolog. Mai mult, cu excepţia lui John Maddox, niciunul dintre membri echipei de anchetă nu publicase articole ştiinţifice în revistele importante. Acesta este motivul pentru care adepţii homeopatiei critică aspru rezultatele anchetei.

Aici, daţi-mi voie să intervin cu propria-mi opinie. Scopul celor trei nu era acela de a interpreta rezultatele experimentelor lui Benveniste. Scopul anchetei era doar acela de a verifica dacă protocolul experimental aplica riguros acele metode prin care să elimine orice urmă de dubiu asupra rezultatelor obţinute. Repet, ceea ce doresc să subliniez în acest text: avem de-a face cu nişte rezultate care nu pot fi explicate prin cunoaşterea ştiinţifică a prezentului, de aceea, înainte de orice, este nevoie să luăm măsuri draconice pentru ca procedura experimentală să nu ne ducă în eroare. Este foarte uşor ca, aflându-te în faţa unor rezultate spectaculoase, să te laşi purtat de valul unui succes aparent şi să neglijezi rigoarea cerută de absolut orice experiment ştiinţific.

Benveniste este cercetat de către anchetatori
Echipa celor trei anchetatori a sosit la INSERM 200, laboratorul lui Benveniste, în ziua de 4 iulie 1988. Imediat au avut o întrevedere amabilă cu Benveniste, care s-a arătat foarte deschis în a prezenta protocolul experimental. Maddox îi explică obiectul anchetei, arătând că este preocupat numai şi numai de felul în care au fost realizate experimentele. Benveniste îi înmânează toate caietele de observaţii, în care erau consemnate rezultatele experimentale. O primă constatare a echipei de investigatori: nu totdeauna experimentele au dat rezultatele aşteptate de către francezi. Au existat perioade lungi în care nu a putut fi constatată degranularea bazofilelor (cercetătorii francezi au dat vina pe contaminarea apei distilate utilizate, pentru a explica aceste nereuşite). O primă observaţie: rezultatele nesatisfăcătoare au fost înregistrate cu scrupulozitate în caietele de observaţii, dar nu au fost incluse în articolul prezentat spre publicare revistei Nature.

În cea de-a doua etapă a verificării s-a trecut la urmărirea unor experimente efectuate de către echipa lui Benveniste în faţa echipei de investigare. Au fost efectuate şapte serii de experimente. Primele trei nu au fost altceva decât o repetare a procedurilor standard folosite de către cercetătorii francezi. În a patra serie de experimente eşantioanele cu soluţia diluată de IgE au fost transferate în tuburile cu probe de probă de către Stewart, în ordine aleatoare (cunoscută numai de către investigatorul revistei Nature), iar rezultatele au fost citite de către unul dintre cercetătorii francezi. Toate aceste patru serii de experimente au dat rezultate satisfăcătoare, după opinia lui Benveniste. Altfel spus, se constata o degranulare a bazofilelor, chiar şi la doze homeopatice de IgE. Au existat obiecţii, din partea echipei de investigatori, privitoare la interpretarea rezultatelor. De exemplu, atunci când valorile obţinute sub acţiunea soluţiei diluate erau mai mari decât valorile obţinute pentru eşantioanele de control, se repeta numărătoarea, dar numai pentru eşantioanele de control, pe motiv că prima citire a fost probabil greşită. În acest fel erau favorizate numai rezultatele care confirmau efectul diluţiilor homeopatice de IgE asupra bazofilelor.

Pentru a se elimina aceste obiecţii, echipa de investigatori a decis, cu acordul lui Benveniste, să se realizeze trei noi serii de experimente. De această dată au fost luate măsuri excepţionale pentru a împiedica orice posibilitate ca vreunul dintre cercetătorii francezi să afle conţinutul tuburilor de test. Totul s-a desfăşurat sub controlul lui James Randi, iluzionistul echipei. Desigur, avându-se în vedere abilităţile sale, el a fost obligat să nu atingă niciun eşantion. A avut numai dreptul de a marca tuburile de test. Şi a fost vorba despre un adevărat spectacol! Unul din cercetătorii francezi a pregătit diluţiile de IgE, pe care le-a pus în tuburi de test. Iniţial s-a dorit transferul conţinutului acestor tuburi în altele, marcate în prealabil de către Randi. În ultimul moment Randi îşi dă seama că acest transfer ar putea să fie acuzat de către cercetători ca fiind un factor de perturbare a experimentului. Pentru a evita orice urmă de dubiu, într-o cameră a cărei ferestre au fost acoperite cu ziare pentru a feri procedurile de priviri indiscrete, Maddox şi Stewart şterg numerele iniţiale şi le înlocuiesc cu etichete care nu pot fi dezlipite, acoperite, astfel încât codul înscris pe ele să nu poată fi citit. În acelaşi timp s-a întocmit un tabel de corespondenţă între codurile iniţiale şi cele noi. Acest tabel a fost îndoit în patru, apoi a fost învelit într-o folie de staniol, după care a fost introdus într-un plic. Iar plicul, după ce a fost semnat de participanţi, a fost prins de tavan cu bandă adezivă, pentru ca nimeni să nu îl poată deschide înainte de vreme. Vă spuneam eu că a fost un adevărat spectacol! Şi toate aceste manevre au fost înregistrate pe bandă video, pentru a se elimina orice suspiciune ulterioară.

Până în acest moment echipa de la INSERM nu are nimic de obiectat, în ciuda tuturor acestor măsuri de precauţie ieşite din comun.

Nu vom intra acum în toate detaliile întâmplărilor care au urmat. Cu tuburile care conţineau diluţiile de IgE s-au efectuat trei serii de experimente, toate în orb. În plus, fiecare numărătoare de bazofile degranulate a fost efectuată de câte două ori, de către doi cercetători, pentru a se putea estima valoarea erorii de numărare (până atunci acest gen de verificare a rezultatelor nu fusese realizată de către cercetătorii francezi).

Marea dezamăgire a lui Benveniste
A urmat deznodământul. Era vineri 8 iulie 1988. Au trecut numai patru zile de la sosirea echipei revistei Nature. Au fost prezentate tabelele cu rezultate. Spectacolul a continuat şi acum. Stewart ia o scară, se urcă pe ea şi ia plicul lipit de tavan. Scena este filmată de Randi. La o primă vedere se pare că cineva care a umblat încercase să dezlipească plicul: banda adezivă din hârtie părea să fie deteriorată. Analizându-se scoch-ul transparent, pe care existau semnăturile martorilor, s-a ajuns la concluzia că, totuşi, plicul nu a fost violat. Întreaga procedură se desfăşoară cu o încetineală înnebunitoare. Randi pare să nu se grăbească. Trec mai bine de 20 de minute până când lista cu codurile de corespondenţă să fie scoasă la lumină. Imaginaţi-vă tensiunea care domnea în laboratorul lui Benveniste…A urmat analiza rezultatelor. Un şoc! Pentru diluţii normale (adică nehomeopatice) s-a găsit degranularea bazofilelor. Un rezultat firesc, explicabil pe baza ştiinţei clasice. Mai departe, în cazul diluţiilor homeopatice? Ei bine, în acest caz, rezultatele aveau o distribuţie complet aleatoare! Ce vrea să însemne asta? Vrea să însemne că diluţiile homeopatice nu aveau niciun efect asupra bazofilelor! Dacă nici acum nu e destul de clar, vom spune că această ultimă serie de trei experimente infirmau complet susţinerile lui Benveniste…

Raportul echipei de investigatori a fost publicat în numărul 334, din 25 iulie, 1988 al revistei Nature. Concluziile lui seci se pot rezuma în câteva propoziţii:

Experimentele iniţiale ale echipei lui Benveniste nu au fost efectuate cu atenţia cerută de caracterul cu totul extraordinar al rezultatelor.
Fenomenele descrise de către francezi nu sunt reproductibile şi nu a existat o analiză serioasă a cauzelor care au dus ca uneori experimentele să nu dea rezultatele aşteptate de către echipa de la INSERM (spuneam mai sus că au existat perioade lungi, înainte de publicarea articolului iniţial, în care rezultatele experimentale erau negative).
Au fost eliminate în mod constant rezultatele experimentale care nu corespundeau aşteptărilor.
Nu s-a încercat eliminarea erorile sistematice. (De exemplu, aceeaşi persoană se ocupa cu prepararea diluţiilor, cu pregătirea eşantioanelor şi cu numărarea bazofilelor.)
Climatul din laborator nu era unul favorabil unei evaluări obiective a datelor.

Maddox a propus echipei lui Benveniste să nu publice raportul, dacă va primi o scrisoare de retragere a articolului iniţial. Benveniste a refuzat, spunând că va rămâne în laborator pentru încerca în continuare să demonstreze realitatea fenomenului descris de el. Randi îi atrage atenţia că pentru susţineri extraordinare este nevoie de dovezi extraordinare…

Un amănunt interesant: la ieşirea din laborator, investigatorii remarcă sticle de şampanie care erau pregătite pentru a serba confirmarea homeopatiei in vitro. Sticlele au rămas neatinse…

Înainte de a trece mai departe, vreau sa fac o precizare. Nimeni nu a acuzat echipa de la INSERM de fraudă. Benveniste nu a falsificat rezultatele experimentale. El era vinovat de un singur, dar important, lucru: nu a fost suficient de atent pentru a elimina orice urmă de subiectivism în desfăşurarea unui experiment care, dacă s-ar fi confirmat, ar fi răsturnat bazele ştiinţei.

Reacţia lui Benveniste a fost publicată simultan cu raportul echipei de la Nature. Un text de o pagină, împestriţat uneori cu remarci de-a dreptul violente, un text prin care se exprima o profundă amărăciune.
”Amatorismul ştiinţific. Uimitor, J. Maddox, cu toată experienţa sa, ne-a atras într-o capcană construită de către «apărători autoproclamaţi ai conştiinţei ştiinţifice», «care nu au lucrări ştiinţifice publicate» (J. Maddox, Nature, 333, 795, 1988). Amatorismul de care au dat dovadă, climatul pe care l-au creat în cele cinci zile ale chinului nostru, incapacitatea de a înţelege protocolul nostru experimental şi judecata bazată pe o singură serie de diluţii aruncă ancheta în derizoriu pentru totdeauna. Există cineva, chiar cu o pregătire ştiinţifică minimă, care să ia în seamă pata aruncată asupra a cinci ani de muncă şi asupra a altor cinci alte laboratoare pe baza unor asemenea mărunţişuri?”

Amărăciunea lui Benveniste este de înţeles din punct de vedere uman. Să îţi vezi munca, desfăşurată pe parcursul a cinci ani, nimicită în numai o zi… Şi cine a făcut asta? O echipă de amatori! Din punct de vedere uman este de înţeles. Din punct de vedere ştiinţific lucrurile stau altfel, pentru că ştiinţa are păcatul de a nu ţine seama de sentimentele şi credinţele noastre. În fond experimentele finale, cele efectuate complet în orb, au fost realizate tot de către echipa lui Benveniste. La fel a fost şi cu interpretarea rezultatelor. Faptul că ele nu indicau eficienţa soluţiei homeopatice de IgE nu poate fi pus pe seama anchetatorilor, ci pe altceva. Pe ceva ce echipa de la INSERM nu a vrut să ia în seamă. Este foarte probabil ca soluţiile homeopatice să nu aibă nici cel mai mic efect! Dar această ipoteză nu a fost luată în considerare. O mai spunem încă o dată şi sperăm să nu vă agaseze această permanentă subliniere: în cazul afirmaţiilor extraordinare avem nevoie de dovezi extraordinare! În asemenea situaţii există obligaţia de a fi mult mai sever pe parcursul cercetării decât în cazurile obişnuite. Este omeneşte: dorinţa de a descoperi extraordinarul te poate face să treci peste amănunte şi să elimini orice nu convine ipotezei de plecare.

În încheiere vă voi spune că Benveniste a luat două Premii Nobel, pardon, vroiam să spun IgNobel. Primul l-a obţinut în 1991 pentru descoperirea faptului că apa este un lichid inteligent [...] şi că ea este capabilă să îşi amintească evenimente la mult timp după ce orice urmă a acestor evenimente a dispărut. Al doilea Premiu IgNobel l-a obţinut în 1998 pentru că ”a descoperit că apa nu numai că are memorie, dar informaţia [stocată de ea] poate fi transmisă prin telefon sau internet”…

Sursa

Cu câtă acuratețe putem „citi” personalitatatea unui om după aspectul său fizic?

După doar câteva zeci de secunde de relaționare, ceilalți își formează o primă impresie despre noi, iar printre primele lucruri pe care ei le observă se numără și aspectul și atractivitatea noastră fizică. Dar cât de eficientă este această practică de a „judeca o carte după coperta sa"?

Experții de la Open University au inițiat un studiu pentru a observa influența atractivității unei persoane asupra modului în care va fi percepută personalitatea sa de către ceilalți. Totodată, ei au vrut să afle și dacă există anumite caracteristici pe care le putem intui, judecând după aspectul fizic al celuilalt.

În cadrul cercetării, 118 voluntari (femei și bărbați) au fost rugați să privească materiale video în care apăreau 118 femei care prezentau buletinul meteo. Ei au trebuit apoi să evalueze atât nivelul de atractivitate fizică, dar și să puncteze trăsăturile de personalitate și valorile femeilor care apăreau în respectivele imagini. De asemenea, participantele din videoclipuri au fost rugate anterior să își descrie trăsăturile de personalitate și valorile.

În urma experimentului, experții au observat că voluntarii-judecători nu au reușit să evalueze cu acuratețe trăsăturile de personalitate ale femeilor din materialele video, deși aceștia au declarat că imaginile i-au ajutat să deducă o serie de caracteristici ale acestora, scrie prof. Sam Sommers, cercetător la Universitatea Tufts, într-un articol pentru Psychology Today. Atât femeile, cât și bărbații au considerat că persoanele mai atrăgătoare sunt totodată mai deschise experiențelor, mai extrovertite sau mai conștiincioase.

Pe de altă parte, experții au observat o legătură între aspectul fizic și valorile declarate de femeile din materialele video. „Persoanele care au fost cosiderate mai atrăgătoare fizic au raportat faptul că pun o valoare personală mai mare pe tradiționalism și pe conformitatea cu așteptările societății", scrie prof. Sommers.

„În ciuda stereotipului «ceea ce e frumos este bun», acceptat pe o scară largă, descoperirile noastre sugerează că cei frumoși depun eforturi mai degrabă pentru conformitate, față de independență, și mai degrabă pentru autopromovare, față de toleranță", conchid autorii studiului.

De asemenea, prof. Sommers subliniază importanța de a nu „judeca o carte după aspectul ei" și de a descoperi prin conversație cine se ascunde, de fapt, sub aspectul fizic.

Studiile anterioare au arătat însă că aspectul fizic joacă un rol important și poate aduce avantaje semnificative individului. Jurnalistul Aaron Gouveia descrie câteva metode prin care trăsăturile exterioare pot influența valoarea salariului primit la locul de muncă. De exemplu, persoanele mai înalte, cele care practică sport, cele atrăgătoare din punct de vedere fizic și femeile cu părul blond și cele care se machiază vor primi mai mulți bani la sfârșitul lunii, potrivit dovezilor științifice citate de Gouveia. Frumusețea are însă și un preț. Femeile considerate foarte atrăgătoare și care își doresc să obțină un post considerat a fi o slujbă pentru bărbați riscă să se confrunte cu discriminarea.

Foto: stockvault.net 

Sursa

Pericolele din ambalajele produselor alimentare

Pe lângă consultarea listei de ingrediente, cumpărătorii ar trebui să fie atenți și la ambalajul în care sunt împachetate produsele pe care le cumpără. Acestea ar putea conține substanțe chimice care pot contamina alimentele și, astfel, ar putea pune sănătatea consumatorului în pericol, arată un studiu publicat în Journal of Epidemiology & Community Health.

Cercetătorii atrag atenția asupra faptului că „oamenii care consumă alimente procesate sau ambalate sunt expuși în mod cronic unui nivel scăzut de chimicale sintetice de-a lungul vieții, inclusiv în cele mai sensibile perioade de dezvoltare". Ei susțin că pentru producerea ambalajelor sunt folosite circa 4.000 de chimicale.

Printre substanțele care ar putea periclita sănătatea consumatorilor se numără formaldehidele, regăsite în sticlele de plastic în care sunt ambalate apa și băuturile răcoritoare. Această chimicală poate fi un factor de risc pentru dezvoltarea cancerului. Acestora li se adaugă anumite tipuri de ftalați, bisphenol-A (BPA), despre care un studiu recent a arătat că poate fi periculos pentru sănătate, tributil, triclosan sau nonilfenol, substanțe care ar putea provoca tulburări endocrine.

Cu toate acestea, experții punctează: „Consecințele directe asupra sănătății, prin expunerea la substanțele neotoxice prin materialele care intră în contact cu alimentele sunt încă necunoscute." Pentru că cel mai probabil întreaga populație a fost expusă chimicalelor din ambalaje, analiza situației devine dificilă, în lipsa unui eșantion neexpus, pentru comparație.

Există însă experți care au privit cu ochi critici studiul. Referindu-se la pericolul ingestiei de formaldehide, dr. Ian Musgrave, de la Universitatea din Adelaide, precizează că această substanță se regăsește în mod natural în alimente. „Evident, preocuparea cu privire la formaldehidele din ambalajele produselor alimentare este în mod semnificativ supraevaluată, afară de cazul în care suntem dispuși să plasăm autocolante care avertizează cu privire la potențiale pericole de cancer pe fructele și legumele proaspete", a declarat expertul pentru BBC.

Dr. Oliver Jnes, de la Universitatea din Melbourne, nu neagă importanța aprofundării problemei. Gradul de contaminare a măncârii cu chimicale din ambalaje este mai puțin important față de pericolul pe care îl presupune nivelul crescut de sare, zahăr și grăsimi din alimente, punctează expertul.

„Contaminarea alimentelor pe fondul ambalajului nu este o chestiune nouă și este deja un subiect pentru studiile europene și nu numai. Multe dintre chimicalele deja detectate sunt la un nivel atât de scăzut, încât sunt slabe șanse ca acestea să presupună un risc semnificativ pentru consumatori", a declarat prof. Andy Smith, cercetător la Unitatea Toxiologică MRC din Leicester, citat de The Guardian.

Foto: stockvault.net 

Sursa

Ce mâncau sportivii olimpici din Antichitate?

Într-un mediu olimpic modern în care nutriția sportivilor este considerată esențială în cursa pentru medalii, în care federațiile sportive ale celor mai multe țări trimit nutriționiștii la competițiile cele mai importante înainte ca sportivii sa ajungă acolo, ne întrebăm, inevitabil, cum tratau aceste aspecte sportivii antici?

Din datele istorice pe care le avem în prezent, reiese destul de clar că nutriția era un aspect extrem de important încă din Antichitate. În fapt, o mențiune de la primele jocuri olimpice, cele din anul 776 î.Hr., susține că învingătorul din singura proba sportivă a jocurilor, cea de sprint, trebuia să aprindă un altar special construit cu ocazia acestui eveniment, alegând ulterior cele mai bune bucăți de carne din cele aduse pentru sacrificii.

„Atleții antici erau echivalentul starurilor rock de astăzi. Erau mândria unei comunități, modele pentru tineri, iar medicii erau extrem de interesați în alegerea unei diete optime care să îi mențină pe aceștia în formă. Este cert că exista un interes major asupra acestor aspecte, iar medicii și antrenorii sportivilor intrau deseori în conflict din astfel de motive. Nu era o mare diferență față de ceea ce se petrece în prezent”, susține Francine Segan, istoric specialist în gastronomia antică.

„Este adevărat că nu se vorbea despre carbohidrați, grăsimi și proteine. Însă dacă ar fi să traducem în termenii de azi ceea ce medicii antici recomandau sportivilor, este cert că se opta pentru o dietă bogată în proteine. Atât medicii cât și antrenorii testaseră atleții pentru a observa ce tip de alimentație le oferea acestora cea mai multă energie, rezistență sau masă musculară. În consecință, și mai ales pentru că era o ofrandă destinată zeilor, carnea constituia un element principal al dietelor. Este celebră povestea celui mai renumit campion olimpic al Antichității, luptătorul Milo din Croton, cel care se antrena purtând pe umeri un vițel, zi de zi, timp de 4 ani, până când acesta ajungea un taur matur. Apoi, după ce câștiga o nouă probă olimpică, Milo ucidea animalul și îl consuma pe tot. Cel mai probabil nu este adevărat că putea mânca un taur întreg la o singură masă, însă povestea ne spune cât de important era pentru un sportiv să mănânce cât mai multă carne”, adaugă istoricul britanic.

Fragmente ale unor documente antică indică faptul că atleții acelor vremuri consumau, pe lângă carne, pește, legume, măsline, brânzeturi și fructe uscate – ceea ce azi numim dietă mediteraneană. Extrem de important era, însă, uleiul de măsline, un aliment considerat benefic atât pentru interior cât și pentru exterior. În primele competiții olimpice, atleții care concurau nuzi își acopereau corpul cu ulei de măsline, considerând că această practică îi face mai eficienți. De asemenea, cu șase luni înainte de competiția oficială, li se interzicea să consume cereale și pâine.

„Interesantă este o rețeță prescrisă chiar de părintele medicinei, Hippocrate, în cazul inflamațiilor musculare”, afirmă Francine Segan. „Îmbată-te de două ori pe zi și fă cât mai mult sex, recomanda ilustrul medic antic. Am întrebat și eu medicul personal despre această bizarerie și mi-a răspuns: Ei bine, dacă, spre exemplu, ai avea dureri de spate, ți-as recomanda exact același lucru. Și alcoolul și activitatea sexuală au darul de a relaxa musculara. Hippocrate avea perfectă dreptate”.

Sursa

Misiune imposibilă? Oamenii care vor să printeze Wikipedia

O companie germană doreşte să printeze întreaga versiune în engleză a Wikipedia. Potrivit iniţiatorilor proiectului, citaţi de TechCrunch, cele patru milioane de articole ar urma să fie grupate în 1.000 de cărţi.

Pentru acest efort, editura germană PediaPress a postat pe un site de crowfunding (site pe care persoanele pot dona diverse sume pentru proiecte care li se par interesante) un proiect, a cărui valoare estimată este de 50.000 de dolari.

Până acum, germanii au primit donaţii de 3.000 de dolari. Campania de strângere de fonduri va mai dura 50 de zile.

Dacă va primi banii necesari, PediaPress va transforma mai întâi toate articolel din ediţia în engleză a Wikipedia în PDF-uri. Apoi, conţinutul va fi distribuit pe trei coloane de text şi imagine.

Marele neajuns al unei Wikipedii printate este că nu poate ţine pasul cu actualizările din cea mai mare enciclopedie online a lumii. "Desigur, versiunea printată va fi veche imediat după tipărire. Dar vor putea tipări actualizări pe măsură ce apar", a explicat un reprezentant PediaPress.

Dacă va reuşi să printeze cele 1.000 de cărţi, lucrările vor fi expuse la Wikimania 2014, eveniment organizat în august la Londra. Cărţile ar urma să fie aşezată într-o bibliotecă gigant.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un simplu Like, comunităţii noastre de cititori de pe pagina de Facebook.

Sursa

Muzică cu rădăcini...

Ar fi absurd să uităm rădăcinile noastre, rădăcinile omenirii. Pentru mine, în acest moment, ca o comoară simt că este Canon in D major de Johann Pachelbel. Este o bijuterie muzicală a inimii mele. Compusă pe la 1694 este dăruită publicului larg abia după 1919.

Treptat, trei viori intrând pe rând în scenă, plecând de la o piesă relativ simplă, dezvoltă împreună variaţiuni din ce în ce mai ornamentate şi mai complexe încercând să atingă astfel cerul sensibil al sufletului pentru ca apoi să coboare iar

precum un porumbel al păcii lăsând în urmă şi în viaţă bogata mireasmă a fericirii. 28 de variaţiuni ce te cuprind ca nişte sfori invizibile. Setez mereu pe repetiţie. Muzica lui îmi umple fiinţa de calm, de relaxare şi pace. Mă aşez pe canapea şi îmi las gândurile libere.

Asta înseamnă a mă lega cu strămoșii; asta mă leagă cu trecutul, prezentul și viitorul omenirii.

„Și pentru că muzica unește lumea, șapte muzicieni din șapte țări se întâlnesc în România pentru a da viață unui proiect inedit, în care muzica tradițională și jazzul se îmbină într-o armonie perfectă. Roots Revival România ne invită să ne redescoperim rădăcinile culturale prin accesarea tradițiilor care ne definesc. Concertul va avea loc în Bucureşti pe data de 1 martie la Sala Radio.

Ce înseamnă Roots Revival Romania? Înlăturarea tuturor prejudecăților legate de muzica tradițională prin oferirea unei noi perspective asupra lumilor sonore provenite din spațiul străvechi folcloric. După cum o spune și titlul, Roots Revival Romania ne invită să ne redescoperim rădăcinile culturale prin accesarea tradițiilor care ne definesc.

Primul proiect Roots Revival Romania a avut loc în 2013 și a reunit muzicieni din diferite țări, într-o tabără de creație din Maramureș. Timp de o săptămână, artiștii au creat spectacolul din temelii, prezentându-l apoi la Cimitirul Vesel de la Săpânța, dar și la Sala Radio din Capitală, cu un succes extraordinar.

Cred că nici nu încape vorba că un astfel de concert se lasă mult așteptat și că se merită participarea și le-aș asculta CD-ul cu multă încântare! Să tot trăiești așa...

Mai multe 

info:

 www.facebook.com/RootsRevival

Romania

Vatican: Angelus, 23 februarie 2014 - Pentru Aurelia

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În lectura a doua din această duminică sfântul Paul afirmă: "Nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (1Cor 3,21-23). De ce spune asta apostolul? Pentru că problema pe care apostolul o are în faţa este aceea a diviziunilor în comunitatea din Corint, unde s-au format grupuri care făceau referinţă la diferiţii predicatori considerându-i conducătorii lor; spuneam: "Eu sunt al lui Paul, eu sunt al lui Apolo, eu sunt al lui Chefa..." (1,12). Sfântul Paul explică faptul că acest mod de a gândi este greşit, deoarece comunitatea nu aparţine apostolilor, ci ei - apostolii - aparţin comunităţii; însă comunitatea, în întregime, aparţine lui Cristos!

Din această apartenenţă derivă că în comunităţile creştine - dieceze, parohii, asociaţii, mişcări - diferenţele nu pot să contrazică faptul că toţi, prin Botez, avem aceeaşi demnitate: toţi, în Isus Cristos, suntem fii ai lui Dumnezeu. Şi aceasta este demnitatea noastră: în Isus Cristos suntem fii ai lui Dumnezeu! Cei care au primit o slujire de conducere, de predicare, de a administra Sacramentele, nu trebuie să se considere proprietari ai unor puteri speciale, stăpâni, ci să fie în slujba comunităţii, ajutând-o să parcurgă cu bucurie drumul sfinţeniei.

Biserica încredinţează astăzi mărturia acestui stil de viaţă pastorală noilor cardinali, cu care am celebrat astăzi sfânta Liturghie. Putem să-i salutăm cu toţii pe noii cardinali, cu aplauze. Să-i salutăm pe toţi! Consistoriul de ieri şi celebrarea euharistică de astăzi ne-au oferit o ocazie preţioasă pentru a experimenta catolicitatea, universalitatea Bisericii, bine reprezentată de provenienţa variată a membrilor Colegiului Cardinalilor, adunaţi strânsă comuniune în jurul Succesorului lui Petru. Şi fie ca Domnul să ne dea harul de a lucra pentru unitatea Bisericii, de a construi această unitate, pentru că unitatea este mai importantă decât conflictele! Unitatea Bisericii este a lui Cristos, conflictele sunt probleme care nu sunt mereu ale lui Cristos.

Momentele liturgice şi de sărbătoare, pe care am avut oportunitatea de a le trăi în decursul ultimelor două zile, să întărească în noi toţi credinţa, iubirea faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa! Vă invit şi să-i susţineţi pe aceşti Păstori şi să-i asistaţi cu rugăciunea, pentru ca ei să conducă mereu cu zel poporul care le-a fost încredinţat, arătând tuturor duioşia şi iubirea Domnului. Dar câtă nevoie de rugăciune are un episcop, un cardinal, un papă, pentru ca să poată ajuta poporul lui Dumnezeu să meargă înainte! Spun "să ajute", adică să slujească poporul lui Dumnezeu, pentru că vocaţia episcopului, a cardinalului şi a papei este tocmai aceasta: să fie slujitor, să slujească în numele lui Cristos. Rugaţi-vă pentru noi, pentru ca să fim slujitori buni: slujitori buni, nu stăpâni buni! Toţi împreună, episcopi, preoţi, persoane consacrate şi credincioşi laici trebuie să oferim mărturia unei Biserici fidele faţă de Cristos, însufleţite de dorinţa de a-i sluji pe fraţi şi gata să meargă cu curaj în întâmpinarea aşteptărilor şi exigenţelor spirituale ale bărbaţilor şi femeilor din timpul nostru. Sfânta Fecioară Maria să ne însoţească şi să ne ocrotească pe acest drum.

_______________

După Angelus

Salut pe toţi pelerinii prezenţi, îndeosebi pe cei veniţi cu ocazia Consistoriului, pentru a-i însoţi pe noii cardinali; şi mulţumesc mult ţărilor care au voit să fie prezente la acest eveniment cu delegaţii oficiale.

Salut pe studenţii din Tolosa şi comunitatea venezuelanilor care locuiesc în Italia.

Salut pe credincioşii din Caltanissetta, Reggio Calabria, Sortino, Altamura, Ruvo şi Lido degli Estensi; pe tinerii din Reggio Emilia şi pe cei din dieceza de Lodi; Asociaţia ciclistă din Agrigento şi pe voluntarii de la Protecţia Civilă din Bassa Padovana.

Tuturor vă doresc duminică frumoasă şi poftă bună. La revedere!

Francisc

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro