Toată lumea știe că așteptările nerealiste
pot distruge o relație. Asta nu ne împedică însă, pe cei mai mulți
dintre noi, să avem așteptări tot mai mari de la celălalt, în timp ce ne
supunem tendințelor sociale care ne fac să îi acordăm tot mai puțin
timp. Iar efectele încep să se vadă în statisticile privind divorțurile.
Sociologii
spun că oamenii au azi mult mai multe așteptări de la o relație decât
aveau în urmă cu, să spunem, 200 de ani. De fapt, întreaga definiție a
relației a suferit modificări extraordinare comparativ cu două secole în
urmă. De pildă, cei mai mulți ne așteptăm azi să ne căsătorim din
dragoste. Anthony Giddens nota, în cartea lui, Sociologie,
că „ideea fundamentării unei relații pe termen lung pe dragostea
romantică s-a răspândit de-abia recent în societatea noastră și nu a
existat niciodată în majoritatea celorlalte culturi. Numai în vremurile
moderne, în societățile occidentale industrializate, a început să se
facă o legătură între dragoste și sexualitate. (...) În Europa Evului
Mediu, de regulă, nimeni nu se căsătorea din dragoste. Exista și o
zicală medievală: «Dacă cineva își iubește cu patimă soția, aceasta
înseamnă adulter.» În acele vremuri, și secole după, bărbatul și femeia
se căsătoreau pentru a-și păstra proprietatea în interiorul familiei sau
pentru a crește copii care să muncească în ferma familiei."
Căsătoria inițiatică
Un
element care se remarcă vizibil în 2014, pe lunga listă a calitățlor de
dorit la un partener, este ca acesta să fie capabil ne stimuleze
dezvoltarea. Psihologul Eli Finkel, de la Universitatea Northwestern
(SUA), spunea că azi cuplurile văd căsnicia ca pe „o călătorie a
descoperirii de sine", un drum inițiatic
care să ne ajute să ne înțelegem propria persoană, să ne împingă
limitele și, eventual, să ne avanseze și în carieră. Însă aceste
așteptări sunt deseori dezamăgite, din pricina timpului și efortului pe
care le-ar implica realizarea lor.
Adesea, cei doi nu
sunt în stare să împlinească așteptările psihologice ale celuilalt,
fiindcă petrec tot mai puțin timp împreună și, ca urmare, nu își pot
cunoaște unul altuia esența și dorințele intime. Ba mai mult, studii
citate de Daily Mail
arată că azi cuplurile petrec mai mult timp la serviciu și cu copiii
lor decât o făceau acum 20 sau 30 de ani. În aceste circumstanțe, nu au
timpul necesar sudării relației. Tocmai de aceea, unii ajung să își
motiveze decizia de divorț cu mărturisiri de genul: „Da, încă îl iubesc,
dar simt că nu mă dezvolt. Stagnez ca persoană, de aceea trebuie să
renunț la această căsătorie."
Efectul Michelangelo
În
sine, așteptarea ca acela pe care îl iubeşti să îţi fie partener într-o
călătorie aventuroasă a vieții, una care să urmărească dezvoltarea
personală reciprocă nu este un ideal greșit, ci unul care funcționează.
Psihologii au numit asta „efectul Michelangelo":
fiecre îl sculptează pe celălalt prin influența lui, ajutându-l să
devină mai asemănător cu ceea ce partenerul „sculptat" consideră a fi
eul lui ideal. În căsniciile (mai puține e drept) în care cei doi
reușesc să facă asta, partenerii se declară mai fericiți. Însă asta
presupune, spune Finkel,
„ca partenerul să știe cu adevărat cine este și să îți înțeleagă și ție
esența personală, ceea ce cere o investiție foarte mare de timp și
resurse psihologice alocate calității relației în sine."
Abilități „must have”
Alți
experți în relații confirmă această tendință: „Mulți par complet
lipsiți de abilitățile de a menține o relație și nu reușesc să înțeleagă
natura de dai-și-primești a unei căsătorii de succes", spune dr. Pam
Spurr, citată de Daily Mail. „Aud de la parteneri listele lor
interminabile de cerințe față de relație, dar când îi rog să spună
sincer ce oferă ei, deseori se vede că dau foarte, foarte puțin."
Despre
cum să te ferești de a fi în situația ingrată a celui care pretinde
fără să ofere, dar și despre ce poți face pentru a-ți dezvolta relația,
citește în materialul Demitizarea iubirii: dragostea nu se găsește, ci se construiește.
