Aplicația mobilă care te ajută să renunți la alcool

Aplicația A-CHESS pentru smartphone i-a ajutat pe pacienții care s-au luptat cu problema dependenței de alcool să se țină departe de viciul lor chiar și după ce au părăsit centrele specializate de recuperare, susțin experții de la Universitatea din Wisonsin-Madison, într-un studiu publicat în jurnalul JAMA Psychiatry.

Programul pune la dispoziția utilizatorului tehnici de relaxare sau diverse jocuri pentru a-i distrage atenția de la potențialele pofte, scrie Reuters. De asemenea, aplicația avertizează user-ul atunci când se află în apropierea unor locuri care îl pot tenta să se reîntoarcă la vechile obiceiuri, dar și un „buton de panică" care îl poate conecta cu persoane ce îi pot oferi sprijin, ca de exemplu alți utilizatori ai aplicației.

Soft-ul a fost testat în cadrul unui studiu care a curprins 349 de persoane. Dintre acestea, 179 au urmat tratamentul standard aplicat în cazul pacienților care părăsesc centrele de recuperare, iar 170 au beneficiat în plus de un smartphone pe care era instalată aplicația. Timp de un an de zile, toți voluntarii au fost rugați să ofere periodic informații despre comportamentele lor riscante legate de alcool (peste trei sau patru băuturi alcoolice consumate într-un interval de două ore).

Rezultatele au arătat că mai mult de jumătate dintre utilizatorii aplicației A-CHESS au declarat în cadrul tuturor interviurilor de monitorizare (la patru, opt și 12 luni) că nu s-au atins de băutură. Doar 40% dintre cei care nu au folosit soft-ul afirmat același lucru.

Totodată, David H. Gustafson, unul dintre cercetători, a declarat că „butonul de panică a fost folosit mai des decât am anticipat", citează Live Science. Expertul este de părere că sprijinul primit de la cei care se confruntă cu aceeași problemă poate avea un impact semnificativ asupra pacientului aflat în perioada de recuperare.

„Acest studiu oferă date destul de convingătoare care pot fi ușor implementate și sunt ieftine. Este încă o opțiune pentru persoanele care nu mai urmează tratament și trebuie să le oferim cât mai multe opțiuni", a declarat Sarah Bowen, profesor asistent la Universitatea din Washington, care nu a fost implicată în cercetare.

De asemenea, Susan Foster, expertă pe probleme de dependență la CASA Columbia, care nu a participat la studiu, este de părere că sunt necesare „mai multe cercetări pentru a înțelege pentru cine va funcționa cel mai bine (aplicația) și în ce condiții", citeză Reuters.

Sursa

Ebook gratuit + tombola speciala de editura Litera Mica

Editura Litera Mica are pagina de facebook si prin lansarea acesteia va invita la un concurs prin care veti obtine un ebook gratuit dar si sansa de a castiga una din cele 150 de premii speciale + tableta Evolio X8 Fusion.

Ebook-ul oferit gratuit este : Vrajitorul din Oz de L.Frank Baum din colectia Biblioteca pentru toti copiii.

Aici veti gasi pagina concursului (like si aprobati “Vrajitorul” pentru a putea descoperi codul de reducere ce va ofera acces gratuit la ebook.

Sursa

Lecţia dată de Veritatis Splendor

de Ettore Gotti Tedeschi

Papa emerit Benedict al XVI-lea  a îndemnat recent la recitirea Enciclicii Veritatis Splendor, scrisă în 1993 de papa Ioan Paul al II-lea.

Veritatis Splendor pleacă de la o constatare tristă, şi anume faptul că patrimoniul moral, chiar şi magisterul Bisericii, este astăzi pus în discuţie. Şi în interiorul comunităţii creştine. Se pune în discuţie demnitatea omului (ca şi creatură) şi legile naturale (ale Creaţiei). Vorbise despre aceasta deja Paul al VI-lea în Humanae Vitae şi Populorum Progressio, şi mai târziu Benedict al XVI-lea în Caritas in Veritate. Papa Ioan Paul al II-lea în Veritatis Splendor  vorbeşte despre necesitatea ca Biserica să precizeze acele aspecte doctrinale care nu pot fi trecute cu vederea. Pentru a face faţă unei „crize adevărate” (şi economică) prevăzută de Ioan Paul al II-lea în Sollecitudo Rei Socialis. Putem să le numim valori peste care nu se poate trece, deoarece sunt date de Isus Cristos?

Cristos însuşi le indică „tânărului bogat” (Mt 19, 17): ţine poruncile. Celor zece, Cristos mai adaugă două porunci a iubirii de Dumnezeu şi a aproapelui (Lc 10,27) sintetizand în Discursul de pe Munte (Mt 5,17) morala evanghelică, din care reiese etica coportamentală. La acest punct nu e mult de adăugat. Papa Ioan Paul al II-lea vrea să ne zică ceva in plus. Ne zice că trebuie să trăim preceptele în „unitatea vieţii”: credinţa şi viaţa trebuie să fie în armonie şi  nu putem avea un comportament diferit acasă şi la prăvălie, între oratoriu şi parlament. Iată ce este  unitatea vieţii.

Dar partea intrigantă a Enciclicii începe în al doilea capitol unde Papa clarifică raportul între Libertate şi Adevăr. Extraordinar, de studiat şi de făcut cunoscut. Cu cuvintele mele, şi cu limitele mele, voi încerca să dau cititorului o sinteză. Papa ne explică că Adevărul vine înaintea libertăţii (adică neagă tot ceea ce cultura iluministă afirmă). Nu este o adevărată autonomie morală a libertăţii, ceva ce ar lăsa la o parte Adevărul; libertatea nu este o valoare absolută, nici izvor de valori. Legile naturale ale Creaţiei sunt legi eterne chiar dacă sunt puse în discuţie de raţiunea umană. Şi oricum Înţelepciunea divină este cea care a generat raţiunea umană, ce rămâne la fel chiar şi într-o natură decăzută. De fapt îşi menţine capacitatea de a fi „creativă în conştiinţă”, fără măcăr să se forţeze să cunoască şi să înţeleagă Adevărul şi legătura sa cu libertatea umană. Iată că bunul părinte Ioan Paul al II-la ne vine în ajutor asigurându-ne că Biserica şi Magisterul ei, trebuie să ajute la formarea conştiinţelor.

Să reamintim: este libertatea care urmează adevărul. Şi Isus însuşi, care este Adevărul, exaltă libertatea umană zicând „vino şi urmează-Mi”. Ce se întâmplă dacă nu este urmat? Liber este omul să se comporte ca şi animalele, dar ca animale inteligente, ce în loc să-şi hrănească spiritul, intelectul şi materia, aleg doar materia. Cel mult materia şi intelectul. Este Cristos libertatea care eliberează oamenii de păcat şi redă lor demnitatea iniţială a Creaţiei. Astfel oamenii reprimesc certitudinea sensului vieţii şi al acţiunilor libere şi bune.

Şi, adaugă Ioan Paul al II-lea, un sfârşit bun nu se obţine niciodata cu mijloace rele.

Traducere: AMR

Sursa:www.lanuovabq.it

Sfântul Ambroziu şi credinţa în Euharistie

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu

Sf. Ambroziu

1. Reflecţia despre sacramente

Alături de cea despre Biserică, o altă temă în care se observă un progres în trecerea de la Părinţii greci la cei latini este cea despre sacramente. În primii a lipsit o reflecţie despre sacramente în sine, adică despre ideea de sacrament, deşi au tratat în mod excelent despre fiecare taină: botez, ungere, euharistie¹.

Iniţiatorul teologiei sacramentare – adică a ceea ce, începând din secolul al XII-lea, va fi “De sacramentis” – este încă o dată Augustin. Sfântul Ambroziu cu cele două serii de discursuri ale sale “Despre sacramente” şi “Despre mistere”, anticipă numele tratatului, dar nu conţinutul său. De fapt şi el se ocupă despre fiecare sacrament şi încă nu despre principiile comune pentru toate sacramentele: celebrant, materie, formă, mod de a produce harul…

Atunci de ce să-l alegem pe Ambroziu ca maestru de credinţă al unei teme sacramentare cum este cea despre Euharistie asupra căreia vrem să medităm astăzi? Motivul este că Ambroziu este cel care mai mult ca oricine a contribuit la afirmarea credinţei în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie şi a pus bazele viitoarei învăţături despre transsubstanţiere. În De sacramentis scrie:

“Această pâine este pâine înainte de cuvintele sacramentale; când intervine consacrarea, din pâine devine trup al lui Cristos [...]. Când se săvârşeşte venerabilul sacrament, preotul de acum nu mai foloseşte cuvintele sale, ci foloseşte cuvintele lui Cristos. Aşadar cuvântul lui Cristos săvârşeşte acest sacrament”².

În cealaltă scriere, Despre mistere, realismul euharistic este şi mai explicit. Spune el:

“Cuvântul lui Cristos care a putut crea din nimic ceea ce nu exista, nu poate să transforme în ceva diferit ceea ce există? De fapt nu este lucru mai mic să se dea lucrurilor o natură cu totul nouă decât a o schimba pe cea pe care o au [...]. Acest trup pe care-l producem (conficimus) pe altar este trupul născut din Fecioară. [...] Este desigur adevăratul trup al lui Cristos care a fost răstignit, care a fost îngropat; aşadar este cu adevărat sacramentul trupului său [...]. Însuşi Domnul Isus proclamă: «Acesta este trupul meu». Înainte de binecuvântarea cuvintelor cereşti se foloseşte numele unui alt obiect, după consacrare se înţelege trup”³.

Cu privire la acest punct autoritatea lui Ambroziu, în dezvoltarea succesivă a doctrinei euharistice, a prevalat asupra celei a lui Augustin. Acesta crede desigur în realitatea prezenţei lui Cristos în Euharistie, dar, aşa cum am văzut în meditaţia precedentă, accentuează şi mai puternic semnificaţia sa simbolică şi eclezială. Unii discipoli ai săi ajung să afirme nu numai că Euharistia face Biserica, dar că Euharistia este Biserica: “A mânca trupul lui Cristos, nu este altceva decât a deveni trup al lui Cristos”⁴. Reacţia la erezia lui Berengarius din Tours care reducea prezenţa lui Isus în Euharistie numai la o prezenţă dinamică şi simbolică, a provocat o reacţie corală în care cuvintele lui Ambroziu au desfăşurat o parte importantă. El este prima autoritate pe care sfântul Toma de Aquino o aduce în Summa sa în favoarea tezei despre prezenţa reală⁵.

Expresia “trup mistic” al lui Cristos, care până atunci a folosit pentru a desemna Euharistia, a trecut puţin câte puţin să indice Biserica, în timp ce expresia “trup adevărat” este de acum rezervată numai Euharistiei⁶. Această inversiune singulară marchează, într-un anumit sens, triumful moştenirii lui Ambroziu asupra celei a lui Augustin. Expresii ca acelea din imnul Ave verum, în care trupul euharistic al lui Cristos este salutat ca “trupul adevărat, născut din Maria Fecioară, care a fost jertfit pe cruce şi din a cărui coastă au curs apă şi sânge”, par luate din aproape în întregime din cuvintele lui Ambroziu amintite mai sus.

Putem rezuma astfel diferenţa dintre cele două perspective. Dintre cele trei trupuri ale lui Cristos – trupul adevărat sau istoric al lui Isus născut din Maria, trupul euharistic şi trupul eclezial – Augustin uneşte strâns între ele pe cel de-al doilea şi al treilea, trupul euharistic şi cel al Bisericii, distingându-i de trupul real şi istoric al lui Isus; Ambroziu uneşte, ba chiar identifică, pe primul şi al doilea, adică trupul istoric al lui Cristos şi cel euharistic, distingându-i de al treilea, adică de trupul eclezial.

În această direcţie se putea merge prea departe, căzând într-un realism exagerat, aproape că – aşa cum spunea o formulă contrapusă ereziei lui Berengarius din Tours – trupul şi sângele lui Cristos ar fi prezente pe altar “în mod sensibil şi a fi, într-adevăr, atinse şi frânte de mâinile preotului şi mestecate de dinţii credincioşilor”⁷. Însă remediul la acest pericol era în noţiunea însăşi de sacrament clară de acum în teologie. Prezenţa euharistică nu este o prezenţă fizică, ci sacramentală, mediată de semne care sunt, întocmai, pâinea şi vinul.

2. Euharistia şi beraka ebraică

Dacă există o limită în viziunea lui Ambroziu, ea este absenţa oricărei referinţe la acţiunea Duhului Sfânt în producerea trupului lui Cristos pe altar. Toată eficacitatea se află în cuvintele consacrării. Ele sunt pentru el cuvinte creatoare, adică sunt cuvinte care nu se limitează să afirme o realitate existentă, ci produc realitatea pe care o semnifică, precum fraza “fiat lux” de la creaţie. Acest lucru a influenţat în importanţa scăzută pe care a avut-o în liturgia latină epicleza Duhului Sfânt, care în schimb desfăşoară în liturgiile orientale un rol esenţial cât acela al cuvintelor consacrării. Noile Rugăciuni euharistice, cu epicleza Duhului Sfânt care precede consacrarea, au încercat să remedieze această lacună.

Dar există o lacună mai mare de care se începe să se ia act şi care nu se referă numai la Ambroziu şi nici numai la Părinţii latini, ci la explicarea misterului euharistic în ansamblul său. Mai mult ca oricând se vede aici cum studiul Părinţilor nu ne ajută numai să recuperăm bogăţii vechi, ci să ne şi deschidem la noul care se evidenţiază în istorie; să-i imităm nu numai în conţinuturi, ci şi în metoda care era aceea de a pune în slujba cuvântului lui Dumnezeu toate resursele şi cunoştinţele disponibile în contextul lor cultural.

Resursa nouă de care dispunem astăzi pentru a înţelege Euharistia este apropierea dintre creştini şi evrei. Încă din primele zile ale Bisericii, diferiţi factori istorici au dus la accentuarea diferenţei dintre creştinism şi iudaism, până la a le contrapune între ele, aşa cum deja Ignaţiu din Antiohia⁸. Distingerea de evrei – în data Paştelui, în zilele de post şi în atâtea alte lucruri – devine un fel de cuvânt de ordine. O acuză adresată adesea propriilor adversari şi ereticilor este aceea de “a iudaiza”.

Faţă de Euharistie, noul climat de dialog cu ebraismul a făcut posibilă o cunoaştere mai bună a matricei sale ebraice. Aşa cum nu se înţelege Paştele creştin dacă nu este considerat ca împlinire a ceea ce prevestea Paştele ebraic, tot aşa nu se înţelege profund Euharistia dacă nu este văzută ca împlinire a ceea ce evreii făceau şi spuneau în cursul cinei lor rituale. Însuşi numele Euharistie nu este decât traducerea lui Beraka, rugăciunea de binecuvântare şi mulţumire făcută în timpul acestei cine. Un prim rezultat important al acestei cotituri a fost că astăzi niciun studios serios nu mai propune ipoteza că Euharistia creştină se explică în lumina cinei la modă la unele culte misterice din elenism, aşa cum s-a încercat să se facă timp de peste un secol.

Părinţii Bisericii au reţinut Scripturile poporului ebraic, dar nu liturgia lor, la care nu mai aveau posibilitate de a merge, după separarea Bisericii de sinagogă. Astfel pentru Euharistie au folosit figurile conţinute în Scripturi – dar nu contextul liturgic concret în care poporul ebraic celebra toate aceste amintiri care era cina rituală celebrată, o dată pe an la cina pascală (seder) şi săptămânal în cultul de la sinagogă. Primul nume cu care Euharistia este desemnată în Noul Testament de către Paul este acela de “cina Domnului” (kuriakon deipnon) (1Cor 11,20), cu referinţa evidentă la cina ebraică de care se diferenţiază de acum prin credinţa în Isus.

Este perspectiva în care se situează şi Benedict al XVI-lea în capitolul dedicat Euharistiei din primul său volum despre Isus din Nazaret. Urmând opinia de acum prevalentă a studioşilor, el acceptă cronologia lui Ioan conform căreia ultima cină a lui Isus n-a fost o cină pascală, ci a fost o solemnă cină de adio; cu Louis Bouyer, şi Benedict al XVI-lea consideră că se poate “trasa dezvoltarea lui eucharistia creştină, adică a canonului, din beraka ebraică”⁹.

Din diferite motive culturale şi istorice, de la Scolastică încoace, s-a încercat să se explice Euharistia în lumina filozofiei, îndeosebi a noţiunilor aristotelice de substanţă şi de accidenţi. Era şi asta o punere în slujba credinţei a cunoştinţelor noi ale momentului, aşadar o imitare a metodei Părinţilor. În zilele noastre, trebuie să facem acelaşi lucru cu noile cunoştinţe, de data asta, de ordin mai mult istoric şi liturgic decât filozofic.

Pe urma câtorva studii deja demarate în această direcţie, mai ales cel al lui L. Bouyer¹⁰, aş vrea să încerc să arăt lumina vie care cade asupra Euharistiei creştine atunci când situăm relatările evanghelice ale instituirii pe fundalul a ceea ce ştim despre cina rituală ebraică. Noutatea gestului lui Isus nu va fi diminuată, ci exaltată la maxim.

3. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea

Un text care arată legătura strânsă dintre liturgia iudaică şi cina creştină este Didahia. Acest text nu este altceva decât o culegere de rugăciuni din sinagogă, cu adăugirea, ici şi acolo, a cuvintelor “prin servitorul tău Isus Cristos”; restul este identic cu liturgia de la sinagogă. Ritul de la sinagogă era compus dintr-o serie de rugăciuni numite “berakah” care în greacă este tradus cu “Euharistie”. Beraka rezumă spiritualitatea vechii Alianţe şi este răspunsul de binecuvântare şi de mulţumire pe care Israel îl dă cuvântului de iubire adresat lui de către Dumnezeul său.

Ritul urmat de Isus în instituirea Euharistiei însoţea toate cinele evreilor, dar asuma o importanţă deosebită la cinele în familie sau în comunitate sâmbăta şi în zilele de sărbătoare. La începutul cinei, fiecare pe rând lua în mână o cupă de vin şi, înainte de a o duce la buze, repeta o binecuvântare pe care liturgia actuală ne face s-o repetăm aproape literal în momentul ofertoriului: “Fii binecuvântat, Doamne, Dumnezeul nostru, Regele secolelor, care ne-ai dat acest rod al viţei”. Este primul potir de vin.

Însă cina începea oficial numai atunci când tatăl familiei sau conducătorul comunităţii, a frânt pâinea care trebuia să fie împărţită între comeseni. Şi, de fapt, Isus, imediat după frază, ia pâinea, recită binecuvântarea, o frânge şi o împarte spunând: “Acesta este trupul meu…”. Şi aici ritul care era numai o pregătire devine realitatea. După binecuvântarea pâinii, care era considerată ca o binecuvântare generală pentru toată cina, se serveau felurile obişnuite.

Dacă precedentele Euharistiei se află în cina rituală a iudeilor, atunci nu mai are semnificaţie specială a şti dacă sărbătoarea de Paşte coincidea cu Joia Sfântă sau cu Vinerea Sfântă. Isus nu a legat Euharistia cu niciun amănunt propriu al cinei de Paşte (aparte inconciliabilitate datei, lipseşte orice referinţă la mâncarea mielului şi a ierburilor amare), ci numai cu acele elemente care fac parte din ritul de fiecare zi: adică frângerea pâinii la început şi cu marea rugăciune de mulţumire la sfârşit. Caracterul pascal al ultimei cine este de netăgăduit, dar este independent de aceste discuţii şi se explică legătura pe care Isus o face între Euharistie (“sângele meu vărsat pentru voi”) şi moartea sa pe cruce. Acolo se realizează, conform lui Ioan, figura mielului pascal căruia “nu-i este frânt nici un os” (In 19,36).

Dar să ne întoarcem la ritualul ebraic. Atunci când masa urmează să se termine şi felurile de mâncare au fost consumate, comesenii sunt gata pentru marele act ritual care încheie celebrarea şi îi dă semnificaţia cea mai profundă. Toţi se spală pe mâini, ca la început. Era prescris ca preşedintele să primească apa de la cel mai tânăr dintre cei prezenţi şi probabil că Ioan e cel care o dă lui Isus. Însă Învăţătorul, în loc să se lase servit, dă o lecţie de umilinţă, spălându-le picioarele. După ce a terminat asta, având în faţa sa o cupă cu vin amestecat cu apă, el invită să se facă cele trei rugăciuni de mulţumire: prima pentru Dumnezeu creatorul, a doua pentru eliberarea din Egipt, a treia pentru ca să continue în prezent lucrarea sa. După ce se termina rugăciunea, cupa trecea din mână în mână şi fiecare bea. Iată ritul antic, săvârşit de atâtea ori de Isus în viaţă.

Luca spune că după ce a cinat Isus a luat potirul spunând: “Acest potir este noua Alianţă în sângele meu care este vărsat pentru voi”. Ceva decisiv are loc în momentul înc are Isus adaugă aceste cuvinte la formula rugăciunilor de mulţumire, adică la beraka ebraică. Acel rit era un ospăţ sacru în care se celebra şi i se mulţumea unui Dumnezeu salvator, care a răscumpărat poporul său pentru a încheia cu el o alianţă de iubire, încheiată în sângele unui miel. Mâncarea zilnică îl binecuvânta pe Dumnezeu pentru acea Alianţă, însă acum, adică în momentul în care Isus decide să-şi dea viaţa pentru ai săi ca adevăratul miel, el a declarat încheiată acea veche Alianţă pe care cu toţii o celebrau liturgic.

În acel moment, cu puţine şi simple cuvinte, el deschide, oferă şi încheie cu ai săi noua şi veşnica Alianţă în sângele său. Când Isus dă acel potir este ca şi cum ar spune: “Până aici, ori de câte ori aţi celebrat această cină rituală voi aţi comemorat iubirea lui Dumnezeu salvatorul care v-a răscumpărat din Egipt. De acum înainte, ori de câte ori veţi repeta ceea ce am făcut astăzi, nu veţi mai face asta în comemorarea unei mântuiri din sclavia materială în sângele unui animal; veţi face asta în amintirea mea, Fiu al lui Dumnezeu care îşi dă sângele pentru a vă răscumpăra din păcatele voastre. Până acum aţi mâncat hrană normală pentru a celebra o eliberare materială; acum mă veţi mânca pe mine, hrană divină jertfită pentru voi, pentru a vă face una cu mine. Şi mă veţi mânca şi veţi bea sângele meu, chiar în actul în care eu mă jertfesc pentru voi. Aceasta este noua şi veşnica Alianţă în iubirea mea”.

Adăugând cuvintele “faceţi aceasta în amintirea mea”, Isus conferă o însemnătate nemărginită darului său. De la trecut privirea se proiectează spre viitor. Tot ceea ce el a făcut până acum la cină este pus în mâinile noastre. Repetând ceea ce a făcut el, se reînnoieşte acel act central al istoriei umane care este moartea sa pentru lume. Figura mielului pascal care pe cruce devine eveniment, la cină ne este dat ca sacrament, adică memorial veşnic al evenimentului. Evenimentul are loc o singură dată (semel) (Evr 10,12), sacramentul, de fiecare dată când vrem (quotiescumque) (1Cor 11,26).

Ideea “memorialului” pe care Isus o preia din ritualul ebraic de sâmbătă şi din zilele de sărbătoare, referită la Ex 12,14 cuprinde însăşi esenţa Liturghiei, teologia sa, semnificaţia sa intimă pentru mântuire. Memorialul biblic este mult mai mult decât o simplă comemorare, decât o simplă amintire subiectivă a trecutului. Graţie lui, intervine, în afara minţii celui care se roagă, o realitate care are o existenţă proprie, care nu aparţine trecutului, ci există şi acţionează în prezent şi va continua să acţioneze în viitor. Memorialul care până acum era garanţia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de Israel, acum este trupul frânt şi sângele vărsat al Fiului lui Dumnezeu; este jertfa Calvarului “re-prezentată” (adică făcută din nou prezentă) pentru totdeauna şi pentru toţi.

Aici se descoperă sensul şi preţiozitatea insistenţei lui Ambroziu şi, după el, în formă mai evoluată, de teologilor scolastici şi a Conciliului din Trento, asupra prezenţei “adevărate, reale şi substanţiale a lui Cristos” în Euharistie¹¹. De fapt, numai aşa este posibil să se menţină “memorialului” instituit de Isus caracterul său obiectiv de dar absolut, fără condiţii, independent de toate, chiar şi de credinţa celui care îl primeşte.

4. Semnătura noastră pe dar

Care este locul nostru în drama umano-divină pe care am evocat-o? Reflecţia noastră despre Euharistie trebuie să ne conducă tocmai să descoperim asta. De fapt pentru noi, pentru a ne implica în acţiunea sa, Isus a făcut din darul său un “sacrament”.

În Euharistie au loc două minuni: una este aceea care face din pâine şi din vin trupul şi sângele lui Cristos, cealaltă este aceea care face din noi “o jertfă vie plăcută lui Dumnezeu”, care ne uneşte cu jertfa lui Cristos, ca actori, şi nu numai ca spectatori. La ofertoriu am oferit pâine şi vin care pentru Dumnezeu nu aveau, desigur, nici valoare nici semnificaţie în ele însele. Acum, la consacrare, Cristos e cel care pune acea valoare pe care eu nu pot s-o pun în ofranda mea. În acest moment pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Cristos care se dă la moarte într-un suprem act de iubire faţă de Tatăl.

Iată aşadar ce s-a întâmplat: sărmanul meu dar lipsit de valoare a devenit darul perfect pentru Tatăl. Isus nu numai că se dă pe sine însuşi în pâine şi în vin, ne ia şi pe noi şi ne schimbă (mistic, nu real) în el însuşi, ne dă şi nouă valoarea pe care o are darul său de iubire faţă de Tatăl. În acea pâine şi în acel vin suntem şi noi; “În ceea ce oferă, Biserica se oferă pe ea însăşi”, scrie Augustin¹².

Aş vrea să rezum, cu ajutorul unui exemplu uman, ce se întâmplă în celebrarea euharistică. Să ne gândim la o familie numeroasă în care este un fiu, primul născut, care îl admiră şi îl iubeşte peste măsură pe tatăl său. Pentru ziua sa de naştere vrea să-i ofere un cadou preţios. Însă înainte de a i-l prezenta cere, în secret, tuturor fraţilor şi surorilor să pună semnătura lor pe dar. Acesta ajunge aşadar în mâinile tatălui ca semn de iubire a tuturor copiilor săi, fără deosebire, chiar dacă, în realitate, unul singur a plătit preţul său.

Este ceea ce se întâmplă în jertfa euharistică. Isus îl admiră şi îl iubeşte nemărginit pe Tatăl ceresc. Lui vrea să-i ofere în fiecare zi, până la sfârşitul lumii, darul cel mai preţios care se poate imagina, acela al vieţii sale însăşi. La Liturghie el îi invită pe toţi “fraţii” săi să pună semnătura lor pe dar, în aşa fel încât el ajunge la Dumnezeu Tatăl ca darul fără deosebire al tuturor copiilor săi, chiar dacă unul singur a plătit preţul acestui dar. Şi ce preţ!

Semnătura noastră sunt puţinele picături de apă care sunt amestecate cu vinul în potir; semnătura noastră, explică Augustin, este mai ales amin-ul pe care credincioşii îl rostesc în momentul împărtăşaniei: “La ceea ce sunteţi răspundeţi: Amin şi răspunzând semnaţi. De fapt ţi se spune: Trupul lui Cristos, iar tu răspunzi: Amin. Fii mădular al trupului lui Cristos pentru ca să fie adevărat Amin-ul tău… Fiţi ceea ce vedeţi şi primiţi ceea ce sunteţi”¹³. Toată ecleziologia euharistică a lui Augustin pe care am amintit-o data trecută îşi află aici domeniul său de aplicaţie. Dacă nu se poate spune că Euharistia este Biserica (aşa cum au ajuns să afirme unii discipoli ai săi), se poate şi trebuie să se spună că Euharistia face Biserica.

Ştim că acela care a semnat un angajament are apoi datoria de a onora propria semnătură. Asta înseamnă că, ieşind de la Liturghie, trebuie să facem şi noi din viaţa noastră un dar de iubire faţă de Tatăl şi faţă de fraţi. Trebuie să spunem şi noi, mintal, fraţilor: “Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul meu”. Luaţi timpul meu, capacităţile mele, atenţia mea. Luaţi şi sângele meu, adică suferinţele mele, tot ceea ce mă umileşte, mă mortifică, limitează forţele mele, însăşi moartea mea fizică. Vrea ca toată viaţa mea să fie, ca aceea a lui Cristos, pâine frântă şi vin vărsat pentru alţii. Vreau să fac din toată viaţa mea o euharistie.

Am amintit Didahia, ca textul care documentează faza de trecere de la liturgia ebraică la cea creştină. Terminăm cu o rugăciune a sa care a inspirat atâtea rugăciuni euharistice succesive:

“După cum această pâine frântă era risipită pe dealuri şi adunată fiind a devenit una, tot aşa Biserica ta să se adune de la marginile pământului în împărăţia ta, căci a ta este gloria şi puterea prin Isus Cristos în veci”. Amin.

Note:
1. Cf. J. Kelly, Il pensiero cristiano delle origini, cit., pag. 415 şu.
2. Ambroziu, De sacramentis, IV,14-16.
3. Ambroziu, De mysteriis, 52-53.
4. Guillaume di Saint-Thierry, PL 184, 403.
5. Cf. S. Th., III, q. LXXV. a. 1 şu.
6. Este procesul reconstruit de H. de Lubac, în Corpus Mysticum. L’Eucharistie et l’Eglise au Maoyen Age, Aubier, Paris 1949 (trad. ital. Corpus Mysticum. L’eucaristia e la chiesa nel Medioevo, Jaka Book, Milano 1996).
7. Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, nr. 690.
8. Ignaţiu din Antiohia, Scrisoare către cei din Magnesia, 10,3.
9. J. Ratzinger – Benedetto XVI, Gesu di Nazaret, vol. II, LEV, Roma 2011, pag. 132-163; cf. L. Bouyer, Eucharistie. Théologie et spiritualita de la priere eucharistique. Desclée, Tournai 1966 (trad. ital. Eucaristia. Teologia e spiritualita della Preghiera eucaristica, LDC, Torino 1983).
10. În afară de cartea citată a lui L. Bouyer, cf. A. Baumstark, Liturgie comparée, Chevetogne 1953; L. Alonso Schoekel, Meditaciones biblicas sobre la Eucaristia, Sal Terrae, Santander 1986 ; Seung Ai Yang, “Les repas sacrés dans le Judaisme de l’époque hellénistique”, în Encyclopedie de l’Eucaristie, du Cerf, Paris 2000, pag. 55-59.
11. Cf. Conc. Tridentin, Canon 1 de SS. Eucharistiae sacramento (DS, 1651).
12. Augustin, De civitate Dei, X, 6 (CCL 47, 279 (“In ea re quam offert, ipsa offertur”).
13. Augustin, Sermo 272 (PL 38, 1247 şu).

Traducere preluată de pe Ercis.ro.

Sursa

Dragostea lui Dumnezeu: gloria noastră! (Audio)

Meditație pentru Duminica a V-a din Post (Cererea fiilor lui Zevedeu) Ev Mc 10,32-45 
Suntem cu toții într-o continuă căutare de glorie. Mare parte din energia noastră, din studiile și munca noastră, din relațiile și prieteniile pe care le avem, sunt direcționate în așa fel încât să ne  creeze un loc și un nume în societate. O poziție. Un rang. De multe ori, doar în așa fel putem spune că suntem “cineva”. Și astfel, e ca și cum am recunoaște, chiar dacă în mod voalat, un drept demiurgic al lumii asupra noastră. Ca și cum ne-am simți creați de către lumea în care trăim.

Când dincolo de ispitele cotidiene, aderăm la o astfel de “paternitate”, avem o problemă. Fiindcă devenim robii unei realități care distribuie demnități și glorie în mod absolut arbitrar.

Vedem tot mai evident efectul unei astfel de concepții în zilele noastre. Demnitatea unei persoane nu mai depinde de faptul că a fost creată de Dumnezeu, ci de faptul că e sănătoasă sau bolnavă, inteligentă sau nu, tânără sau bătrână, frumoasă sau urâtă și multe, multe altele. Așa ajungem să eliminăm copii nenăscuți doar pentru o infimă posibilitate de a nu fi perfecți după aceste standarde, sau bătrâni pentru că nu mai folosesc la nimic.

A făcut ocolul pământului imaginea sfântului Părinte Papa Francisc ce îmbrățișează un bolnav diform, în fața căruia mulți ar fi întors capetele. O îmbrățișare imensă, simbolică, mare cât iubirea lui Dumnezeu, capabilă să redea demnitate oricărei ființe umane.  

De aceea le spune Isus fiilor lui Zebedeu: “nu știți ce cereți!” Fiindcă efectiv, la fel ca noi, nu știu, nu înțeleg și nu văd. Trăiesc într-o altă lume. Calea pe care Isus o face cu ei este una menită să-i scape de orbire și să le dăruiască adevărata vedere, să-i scape de demonul surzeniei și al muțeniei, să-i vindece de paralizie și astfel să fie capabili să meargă după El cu adevărat. Toate vindecările și miracolele pe care Isus le face, sunt și pentru ucenici. Și deci și pentru noi.

Adevarătul răspuns la cererea fiilor lui Zebedeu sunt cuvintele lui Isus de la începutul evangheliei: “iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî și după trei zile va învia.” Adevărata demnitate a omului stă în faptul că Dumnezeu ne iubește necondiționat. Isus vorbește exact despre asta. Despre iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, care se arată nouă și culminează în momentul răstignirii. Acolo cu toții putem contempla dragostea concretă a lui Dumnezeu. Acolo cunoaștem cu toții măsura demnității noastre. Atât de mare încât Dumnezeu își jertfește unicul Fiu pentru noi.

Atunci când dubiile ne cuprind, când lumea ne bate la ușă cu falsele ei demnități, să închidem ochii și să contemplăm momentul răstignirii. Dumnezeu a murit pentru mine!

PS Claudiu
Episcopul Curiei

Ev Mc 10,32-45
”Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Iisus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple:
Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, si după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru marirea Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

Sursa

De ce avem nevoie de o zi de pauză

De 5 ani de zile, membrii comunității evreiești non-profit Reboot susțin și promovează Ziua Națională a Deconectării, în care de vineri seara până sâmbătă seara (7-8 martie) renunță la orice fel de tehnologie. Pe măsură ce oamenii devin dependenți de tehnologie și detașați de cei din jur, inițiativa se propagă și prinde din ce în ce mai multe persoane și implicare din partea mass-media, iar medicii încep să explice de ce avem cu toții nevoie să ne întoarcem la o zi de odihnă.

Mulți dintre cei care participă la mișcare trimit poze celor de la Reboot în care explică de ce s-au alăturat inițiativei: „pentru a mă reseta", „pentru a petrece mai mult timp cu familia", „pentru a trăi în moment", „pentru a aduce înapoi frumusețea în viață". Până nu demult, tot aceleași motive i-au făcut pe oameni să îmbrățișeze device-urile de care acum se debarasează: pentru a intra în contact cu prieteni vechi, pentru a vorbi mai mult cu familia, pentru a urmări documentare cu locuri frumoase și creaturi curioase, pentru a se relaxa prin muzică.

Inițiativa celor de la Reboot este bazată pe porunca a patra din cele Zece Porunci din Biblie, care spune: „Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta." (Exod 20, 9-11)

Însă, pentru că oamenii pot fi greu convinși să adere la o inițiativă ce are în spate o ideologie religioasă, cei de la Reboot își motivează ideea pe 10 principii ce sună astfel: „evită tehnologia; stai cu cei dragi; ai grijă de sănătate; ieși din casă; evită comerțul; aprinde lumânări; bea vin; mănâncă pâine; găsește liniște; dăruiește înapoi". Însă, indiferent de strategia abordată de organizație, beneficiile fizice și psihice ale unei zile de odihnă rămân valabile.

De ce să ne odihnim?

Pentru un simplu motiv: să supraviețuim, scrie doctorul Matthew Edlund, autor al cărții Healthy Without Health Insurance and The Power of Rest, pentru Psychology Today. El explică că odihna ocupă mai mult timp în viața noastră decât hrănirea și este cel puțin la fel de necesară. „Ai nevoie de odihnă pentru a crește și a te regenera, pentru a învăța și într-un cuvânt pentru a trăi," spune el.

Edlund explică că și în cazul odihnei pasive, cum este somnul, creierul trece printr-un proces de refacere completă, creând noi căi neuronale sau încetinind și oprind altele. În odihnă creierul de fapt nu se odihnește, ci învață, își aduce aminte, găsește noi căi de rezolvare a problemelor, reface capacitățile atletice, reface mușchii, oasele și pielea, într-un ritm mult mai alert decât atunci când suntem treji.

„În fiecare secundă, în fiecare dintre zecile de miliarde de celule ale corpului se stabilesc alte miliarde de legături între proteine. Fiecare dintre acestea reprezintă un nou eveniment informațional. Fiecare ajută la schimbarea ta, la refacerea ta, astfel încât să nu rămâi niciodată la fel," citează Psychology Today. Atunci când nu ne luăm timp pentru odihnă, toate aceste mecanisme sunt întrerupte și afectate, motiv pentru care nu mai gândim și nu mai reacționăm așa cum trebui, nu mai suntem eficienți și ne îmbolnăvim.

24/6

Pentru mult timp, Vestul a luat o pauză de 24 ore pe săptămână, de obicei duminica. „Magazinele se închideau, nu puteai să cumperi nici benzină, ci doar să mergi la spital. Astăzi funcționăm 24/7 și asta are consecințe. Ne îndreptăm spre un consens că asta duce la depresie și anxietate", a declarat dr. Matthew Sleeth, autor al cărții 24/6: A Prescription for a Healthier, Happier Life, într-un interviu pentru CNN.

O zi de odihnă înseamnă o zi în care nu mai lucrezi, crede și Sleeth. Însă definiția odihnei este foarte subiectivă. Pentru cei care au un job sedentar, poate însemna să iasă la jogging, dar pentru cei care fac muncă fizică, poate însemna repaos și somn. Sleeth se ferește să definească în cartea sa ce înseamnă odihna, dar încurajează cititorii să o definească singuri și să o practice pentru o zi.

Sleeth a implementat asta în familia sa și spune că este cel mai bun lucru pe care l-a făcut. În timpul liceului și al facultății, copiii săi aveau o zi în care nu învățau. Faptul că trebuiau să își facă treaba în avans i-a ajutat să se disciplineze, pentru că trebuiau să rezolve într-un timp record mai multe lucruri ca în tot timpul săptămânii.
„Am vorbit cu mulți oameni care mi-au spus că adoptarea acestui stil de viață a fost cea mai bună decizie pe care au luat-o pentru căsătoria lor, pentru familia lor și pentru starea lor spirituală", spune doctorul. 

Sursa

Cât de mulţi apostoli au fost?

Autor: Jimmy Akin
Traducere: Ecaterina Hanganu

Apostolii

Au fost doisprezece apostoli, nu-i aşa? De fapt, lucrurile sunt ceva mai complicate. Mai întâi, când Iuda Iscarioteanul a murit, a fost înlocuit de Matia (Fapte 1,12-26). Am putea spune: “Ei bine, au fost treisprezece apostoli în total, dar numai doisprezece în acelaşi timp”. Care este situaţia atunci cu Sf. Paul?

Unii (din comunitatea protestantă) au emis ipoteza că, întrucât Noul Testament nu aminteşte nimic din faptele lui Matia, probabil că alegerea lui nu a fost validă şi că Sf. Paul este cel care l-a înlocuit în realitate pe Iuda – în felul acesta fiind iarăşi doisprezece apostoli simultan. Acesta este totuşi un argument inadecvat.

De ce este un argument inadecvat

Mai întâi, fiindcă Noul Testament nu prezintă alegerea lui Matia ca fiind invalidă, ci prezintă pur şi simplu concluzia finală, că “el a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte 1,26). În al doilea rând, Noul Testament nu menţionează că un apostol ar fi “făcut ceva” ca să fie apostol. Noul Testament nu consemnează aproape nimic, sau, în funcţie de cum identificăm personajele biblice, chiar nimic despre ce au făcut unii dintre apostoli. Şi totuşi îi numeşte în mod categoric “apostoli”.

În al treilea rând, chiar dacă Noul Testament nu aminteşte nimic din ceea ce a făcut Matia, Părinţii Bisericii consemnează, totuşi, faptele lui. De exemplu, Eusebius menţionează că Matia s-a remarcat prin învăţătura despre auto-control, pentru evitarea imoralităţii sexuale. Iată ce afirmă Eusebius: “Dar ei spun că Matia învăţa de asemenea că trebuie să luptăm împotriva trupului şi să ni-l mortificăm, şi să nu ne lăsăm pradă pornirilor acestuia de dragul plăcerii, ci să ne întărim sufletul prin credinţă şi cunoaştere” (Historia Ecclesiastica III:29).

În al patrulea rând, dacă afirmaţia ar fi făcută pe baza premizelor protestante, atunci ar trebui să poată fi susţinută prin sola scriptura – principiul care spune că ar trebui să dovedim afirmaţiile teologice “numai pe baza Scripturii”. Cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu se afirmă că trebuie să fie doar doisprezece apostoli în viaţă. În schimb, în Noul Testament, atât Matia cât şi Paul sunt consideraţi apostoli adevăraţi.

Nu dintre cei Doisprezece

În mod logic, îl putem considera pe Sf. Paul un apostol adevărat, dar nu dintre “cei Doisprezece”. Noul Testament nu se referă niciodată la el ca fiind unul dintre cei Doisprezece apostoli. A fost hirotonit întru slujire (Fapte 13,3) în Antiohia, nu de către apostolii din Ierusalim, aşa cum a fost Matia. Şi nici nu a fost martor la activitatea lui Isus, aşa cum a fost Matia. Petru a arătat clar că aceasta era o condiţie necesară pentru a fi unul dintre cei Doisprezece: “Aşadar, trebuie ca unul dintre aceşti bărbaţi, care ne-au însoţit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus, începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălţat de la noi, să devină martor al învierii Lui împreună cu noi” (Fapte 1,21-22).

Se poate vedea aşadar că aceşti Doisprezece erau un grup distinct de oameni, care l-au însoţit pe Isus în cursul activităţii Sale pe pământ şi care au fost martori ai acestei activităţi şi ai învierii Sale. Paul nu a devenit discipol al lui Isus decât după Înălţare, prin urmare nu putea să facă parte dintre cei Doisprezece. El a avut totuşi o apariţie a lui Isus (pe care o numeşte “viziune cerească” în Fapte 26,19), în care a fost chemat să fie apostol, şi astfel el se întreabă retoric: “Nu sunt eu oare liber? Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru? Nu sunteţi voi lucrarea mea în Domnul?” (1Corinteni 9,1).

El pare să îşi bazeze astfel chemarea la apostolat pe viziunea pe care a avut-o cu Isus şi nu pe faptul că ar fi fost discipol al Lui în cursul activităţii Sale pe pământ. Aceasta arată că au putut fi mai mulţi apostoli decât cei Doisprezece, care nu au fost martori ai activităţii lui Cristos. Matia, aşadar, l-a înlocuit pe Iuda ca unul dintre cei Doisprezece, şi pe lângă Paul, care niciodată nu a făcut parte dintre cei Doisprezece, există cel puţin încă unul, pe care ni-l putem uşor aduce aminte.

Barnaba

Paul şi Barnaba sunt amândoi “puşi deoparte” pentru “lucrarea” la care i-a chemat Dumnezeu, aşa cum a spus Duhul Sfânt în Fapte 13,2. Aceasta sugerează că ambii aveau aceeaşi îndatorire, şi acest lucru se confirmă în capitolul următor, când locuitorii din Listra încercau să îi adore ca pe nişte zei. Sf. Luca scrie: “Când au auzit aceasta, apostolii Barnaba şi Paul şi-au sfâşiat hainele şi s-au aruncat în mulţime, strigând: ‘Oameni [buni], de ce faceţi acestea!’” (Fapte 14,14-15).

Aici Barnaba este numit apostol. Ba chiar este menţionat înainte de Paul (ceea ce nu este ceva neaşteptat, fiindcă Barnaba era un personaj mai de seamă la începuturi). Mai avem aşadar cel puţin încă un apostol – în afară de Sf. Paul – care nu făcea parte dintre cei Doisprezece. Mai sunt oare şi alţii?

Posibili apostoli: Silvan şi Timotei

Noul Testament se referă şi la alte persoane ca fiind apostoli. Doi dintre aceştia sunt Silvan şi Timotei, împreună-trimişi cu Paul (1Tesaloniceni 1,1). Aceasta nu îi face “apostoli”, dar mai departe, în scrisoare, Paul aminteşte de timpul în care a vizitat Biserica din Tesalonic şi spune: “Precum ştiţi, noi nu am folosit niciodată cuvinte de linguşire, nici nu am avut vreun gând ascuns de lăcomie, Dumnezeu este martor, nici nu am căutat slava de la oameni: nici de la voi şi nici de la alţii; deşi, ca apostoli ai lui Cristos, am fi putut să vă fim povară” (1Tesaloniceni 2,5-6). Întrucât foloseşte pluralul “noi” înseamnă că îi include, poate, şi pe ceilalţi doi în calitate de apostoli. Pe de altă parte, ar putea fi un “noi” retoric, care nu îi include pe Silvan şi Timotei.

Posibil apostol: Apollo

Acelaşi lucru este adevărat în ceea ce-l priveşte pe Apollo. În 1Corinteni, Sf. Paul vorbeşte despre sine şi despre alţi doi slujitori ai lui Cristos, Petru şi Apollo, şi în continuare adaugă: “Căci ni se pare că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, apostolii, cei din urmă, ca nişte condamnaţi la moarte fiindcă am devenit ca un spectacol pentru lume, pentru îngeri şi pentru oameni” (1Corinteni 4,9). Aici îl includea probabil pe Apollo între apostoli – sau nu. Se poate ca Sf. Paul să se fi referit la “noi, apostolii” la modul general, adică la toţi apostolii, şi s-ar putea să nu-l fi inclus şi pe Apollo.

Cazul spinos al lui Iacob

În Scrisoarea către Galateni, Sf. Paul descrie o vizită la Ierusalim şi menţionează: “Trei ani după aceea, am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului” (Galateni 1,18-19). Din aceasta putem înţelege că Iacob, fratele Domnului (cunoscut şi ca “Iacob cel Drept”), făcea parte dintre apostoli. Într-adevăr, aceasta corespunde cu identificarea cea mai răspândită a acestui Iacob ca fiind “Iacob, fiul lui Alfeu” sau “Iacob cel Mic”, care a fost într-adevăr unul dintre cei Doisprezece apostoli.

Există însă totuşi o problemă în privinţa acestei identificări, după cum remarca Papa Benedict al XVI-lea: “Între exegeţi se dezbate problema identificării acestor două personaje care poartă acelaşi nume, Iacob fiul lui Alfeu şi Iacob ‘fratele Domnului’. Tradiţiile evanghelice nu au păstrat nici o relatare, nici despre unul nici despre celălalt, referitoare la perioada vieţii pământeşti a lui Isus” (Audienţa generală, 28 iunie 2006).

Unul dintre motivele pentru care se crede că erau două persoane diferite este faptul că Sf. Ioan menţionează clar că “rudele” lui Isus nu erau dintre cei care credeau, în timpul activităţii Sale pe pământ (Ioan 7,5), deşi mai târziu au ajuns să creadă şi au ocupat poziţii de frunte în ierarhia Bisericii. În diferite pasaje din Noul Testament se face deosebirea între “rudele” Domnului pe de o parte şi apostoli şi discipoli pe de altă parte, astfel încât mulţi au sugerat că Iacob cel Drept este o rudă a lui Isus (frate vitreg sau văr), care nu a fost unul dintre cei Doisprezece. Astfel, Sf. Paul îl putea considera un confrate apostol care nu fusese unul dintre cei Doisprezece. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru celelalte rude ale Domnului.

Probabil nu erau apostoli: Andronic şi Iunia/Iunias

Mai există figuri din Noul Testament care probabil nu erau apostoli, deşi unii au susţinut că s-ar putea să fi fost. Două dintre aceste figuri sunt Andronic şi Iunias, pe care Sf. Paul îi menţionează în Romani 16,7, ca fiind “stimaţi printre apostoli”. Aceste cuvinte au fost înţelese ca însemnând că Andronic şi Iunias nu numai că erau apostoli, dar erau şi apostoli stimaţi. Într-adevăr aşa stau lucrurile? Dacă ei ar fi fost atât de remarcabili ca apostoli, de ce oare nu ştim nimic altceva despre ei?

Acest pasaj este drag celor care doresc hirotonirea femeilor, fiindcă “Iunia” este un nume feminin; prin urmare, existând o femeie apostol, se deschide calea spre hirotonirea femeilor. Dar mai există şi alte moduri în care poate fi citit acest text. Numele poate fi “Iunias” (nume masculin), mai degrabă decât “Iunia”. În greceşte poate fi citit în ambele feluri, deşi “Iunia” era un nume mai des întâlnit decât “Iunias”. Chiar şi aşa, este foarte puţin probabil ca Andronic şi “Iunias” să fi fost apostoli de seamă, fiindcă nu ştim nimic altceva despre ei decât ceea ce menţionează Sf. Paul – că erau rudele lui şi că erau creştini înainte de a fi fost el însuşi creştin.

Dacă nu erau apostoli de seamă, este foarte probabil să nu fi fost deloc apostoli, fiindcă textul poate fi citit şi într-un sens cu totul diferit. “Stimaţi printre apostoli” s-ar putea să nu însemne că aveau reputaţie ca fiind apostoli, ci că erau cunoscuţi apostolilor. Cu alte cuvinte, comunitatea apostolică îi cunoştea pentru dedicarea deosebită pe care o aveau pentru credinţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci se poate ca Andronic şi Iunia, soţia sa, să fi fost o familie de creştini care, plini de zel, au făcut lucruri care au atras atenţia apostolilor, iar Paul i-a felicitat pentru aceasta.

Un apostol în alt sens: Epafrodit

Un alt personaj care probabil nu era apostol în sensul obişnuit a fost Epafrodit din Filipi. Deşi în Scrisoarea către Filipeni 2,25, Sf. Paul se referă la el folosind cuvântul “apostol” (în unele traduceri), el spune clar că Epafrodit este “apostolul vostru“, pe care îl trimite înapoi. Altfel spus, Epafrodit a fost trimis de biserica din Filipi la Paul, care acum îl trimite înapoi.

Numeroase traduceri redau cuvântul “trimis” prin “apostol”, pentru că acesta pare a fi sensul obişnuit în limba greacă al cuvântului apostolos (“cel care este trimis”), mai degrabă decât semnificaţia dobândită de acest termen, folosit pentru cei trimişi în misiune de însuşi Isus Cristos.

Apostoli necunoscuţi?

Dat fiind caracterul uneori ambiguu al aprecierii celor care erau sau nu apostoli, şi faptul că apostolii nu erau limitaţi la cei Doisprezece, nu putem exclude posibilitatea existenţei şi altor apostoli. Aceştia s-ar putea să fie persoane complet necunoscute pentru noi, sau s-ar putea să le cunoaştem numele, dar să nu ştim că erau consideraţi apostoli.

Apostoli falşi

Ştim că au existat şi alţi bărbaţi care cel puţin să fi pretins că sunt apostoli. Unii chiar pretindeau un titlu mai înalt. Expresia grecească pe care o foloseşte Sf. Paul pentru a-i descrie era huperlian apostolon, şi a fost tradusă în diferite feluri: “super-apostoli”, “hiper-apostoli”, “apostoli la superlativ”, “mari apostoli” etc. Sf. Paul foloseşte categoric acest termen în mod sarcastic, dar s-ar putea ca unii să fi folosit acest termen referindu-se la ei înşişi.

Oricum, Sf. Paul spune: “Totuşi, eu consider că nu am cu nimic mai puţin decât aceşti apostoli teribili” (2Corinteni 11,5). Ne-am putea întreba dacă nu cumva se gândeşte la apostolii din Ierusalim, ca fiind cei mai înalţi în rang între apostoli, dar ceea ce urmează exclude cu desăvârşire această interpretare: “Unii ca aceştia sunt apostoli falşi, lucrători înşelători, care se prefac că sunt apostoli ai lui Cristos” (2Corinteni 11,13).

Chiar dacă se poate să fi existat oarecare tensiuni între Sf. Paul şi unii dintre membrii Bisericii din Ierusalim, el niciodată nu s-ar fi referit în acest fel la cei Doisprezece. Aceasta arată că exista un alt grup, obscur, de bărbaţi care pretindeau că sunt apostoli şi atentau la munca misionară a Sf. Paul la Corint. Ei aveau o părere exagerată despre ei înşişi, iar Paul spune despre ei: “Sunt ei evrei? Sunt şi eu. Sunt ei israeliţi? Sunt şi eu. Sunt ei descendenţa lui Abraham? Sunt şi eu” (2Corinteni 11,22).

Prin urmare erau evrei de origine, nu dintre neamuri, şi probabil erau asociaţi mişcării de iudaizare, care susţinea că cei din neamurile păgâne trebuiau circumcişi şi să devină evrei ca să poată fi mântuiţi. Ştim acest lucru, fiindcă iată ce le spune Sf. Paul cititorilor săi din Corint: “Căci dacă cel care vine va predica un alt Isus pe care noi nu l-am predicat, sau dacă primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit sau o altă Evanghelie pe care n-aţi primit-o, l-aţi primi foarte bine” (2Corinteni 11,4).

În context, Sf. Paul se referă la activitatea misionară a “apostolilor teribili”, şi fiindcă el îi identifica în altă parte pe iudaizanţi drept predicatori ai unei false evanghelii (Galateni 1,6-12; 2,1-10), probabil că şi aici se referă tot la ei. Oricum ar fi, aceşti oameni fiind apostoli falşi, nu sunt consideraţi în rândul apostolilor adevăraţi. Dar ei ne arată că titlul de “apostol” era folosit pe scară ceva mai largă în primul secol al creştinismului – nu numai pentru cei Doisprezece. Totuşi, mai există încă un apostol, unul adevărat şi care îşi poate asuma într-adevăr titlul de “apostol la superlativ”….

Apostolul suprem

Mulţi sunt surprinşi să afle că, în Scrisoarea către Evrei, Sf. Paul face referire la Isus Cristos însuşi ca apostol: “Prin urmare, fraţilor sfinţi, părtaşi ai chemării cereşti, priviţi-l cu atenţie pe Isus, apostolul şi marele preot al mărturisirii noastre…” (Evrei 3,1).

Isus nu este un apostol în acelaşi sens în care sunt apostolii Săi. Ei sunt apostolii lui Isus Cristos (adică sunt trimişi de Isus Cristos). Isus este un apostol de un rang mai înalt. Este numit “apostolul mărturisirii noastre”, al însăşi credinţei noastre. Şi ştim cine l-a trimis pe Isus să ne proclame credinţa. Isus însuşi ne spune: “Căci m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa Mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (Ioan 6,38). Dumnezeu Tatăl l-a trimis, aşa că Isus poate fi numit Apostol al Tatălui sau Apostol al lui Dumnezeu.

O problemă nerezolvată

Din cauza tuturor elementelor care intră în discuţie când vrem să aflăm câţi apostoli au fost de fapt, întrebarea rămâne în cele din urmă fără răspuns. Nu numai că au fost diferite feluri de apostoli, dar chiar dacă ne-am limita la genul apostoli care au fost cei Doisprezece, Barnaba, Paul şi alţii – ştim prea puţin ca să putem face o listă definitivă. Sunt cazuri care se află încă în discuţie, şi mai pot fi şi alţii, pe care nu-i cunoaştem. Dar chiar şi încercarea de a răspunde la această întrebare poate releva, aşa cum am văzut, o serie de lucruri interesante.

Sursa