Se plimbau pe cablul
ce se lega ombilical de blocul meu și le priveam cum urcă și coboară fără a le
opri nimic. Fără nici o grijă. Se mișcau în adierea vântului și din când în
când săltau zburând puțin și apoi se întorceau pe același cablu tuciuriu. Două
păsărele, un mascul și o femelă mă învățau o temă frumoasă: iubirea.
Nu le era greu să fie
fericiți, un banal cablu le era teren de iubire, acolo se încununau
sentimentele lor și te ducea cu gândul la marile romane de dragoste. În venele
mele curgea forfotind ficțiune...
Îmi aminteam de
zilele frumoase când cerul ne unea privirile, când pământul ne ținea pe amândoi
în brațe și cum totul părea un vis paradisiac în care aș fi vrut să cad în comă
și să nu mă mai trezesc o veșnicie și trei zile. M-ai întrebat de ce și încă
„trei zile”, iar eu ți-am răspuns cu un zâmbet școlăresc în colțul buzei: „Așa,
ca să-i fac în ciudă veșniciei...”
Timpul a trecut și
deși îl caut prin sertare ajung la aceiași concluzie: l-am pierdut...
Unele lucruri le mai
recuperezi, cu timpul, dar unele nici măcar timpul nu ți le mai aduce înapoi.
Timpul este ca un cuțit cu două tăișuri. Și uneori te doare...
Am împărțit numai la
doi, egoist, bucuriile, speranțele, dorințele... TOT, și cu ce ne-am ales?
Uneori ar trebui să ne gândim mai bine la ce împărțim! Acum, dacă mă gândesc
mai bine, ar fi trebuit să ne împărțim în două inimile. Da! Jumătate din a mea
să o fi transplantată la tine iar jumătate din a ta să o fi cusut de jumătatea mea,
așa am fi împărțit cu adevărat totul și nu numai atât, căci așa împărțeam și sentimentele,
iar sentimentele din jumătatea mea de inimă ar fi îmbrățișat jumătatea ta și
astfel... astfel ar fi apărut un pui de inimă. Și acesta nu ar fi trebuit să-l
împărțim niciodată! De ce? Pentru că el ne-ar fi unit pe noi doi!
