Mă tem că acest articol va nemulţumi pe unii dintre cititorii
noştri. Homeopatia este o metodă de tratament foarte populară pentru
adepţii medicinii alternative şi, cel mai adesea, orice îndoială în
privința ei este pusă pe seama unui conservatorism extrem. Asta în cel
mai bun caz. De fapt, ca de obicei, voi fi acuzat de lipsă de deschidere
către nou de;i homeopatia are două veacuri vechime. Că lucrurile nu
sunt tocmai clare în ceea ce priveşte homeopatia este demonstrat de ceva
banal: e demonstrat de absenţa dovezilor riguroase.
Într-o seară discutam cu un bun prieten despre astrologie. Amicul m-a
întrebat de ce nu cred eu în această astrologie. Am răspuns că pot
crede absolut orice, pot crede chiar lucruri ce îmi par absurde. Dar
pentru a crede am nevoie de dovezi clare. În lipsa lor se poate afirma
absolut orice, fără niciun fel de problemă, dar eu voi păstra permanent o
distanţă respectabilă faţă de acele afirmaţii.
Samuel Hahnemann
Înainte de a trece la subiectul articolului nostru, vă propun să
facem puţină istorie. Întemeietorul homeopatiei este medicul german
Christian
Samuel Hahnemann
(1755-1843). El a constatat că doze mari dintr-un anumit remediu duc la
agravarea suferinţelor bolnavului. Apoi el a început să reducă, prin
diluţie, dozele administrate şi a constatat că administrarea de doze
puternic diluate din acel remediu (care în doze normale produce simptome
similare cu cele ale maladiei ce trebuie tratate) duc la vindecarea
pacientului. Pe latineşte principiul se poate enunţa astfel:
Simila similibus curantur.
Să precizăm un pic lucrurile. Se ia o picătură din remediu, se adaugă
99 de picături de apă distilată sau alcool, după care amestecul se agită
puternic de un anumit număr de ori. Am obţinut o diluţie centesimală
(notată C1). Apoi, din această soluţie potenţată se ia din nou o
picătură, la care se adaugă alte 99 de picături de apă distilată sau
alcool, se agită din nou şi se obţine o a doua soluţie centesimală (C2),
şi aşa mai departe. Hahnemann a mers până dincolo de a 30-a diluţie
(C30), pentru obţinerea vindecării. Să ne oprim o clipă aici, pentru a
vedea ce înseamnă această a treizecea diluţie.
Matematic vorbind, înseamnă că din 100 la puterea 30 (10 la puterea
60 molecule de apă sau alcool) vom întâlni o moleculă din remediu. De la
Avogadro citire ştim că un mol de substanţă conţine 6,02 x 10 la
puterea 23 molecule. Asta înseamnă că dincolo de diluţii C12, şansa de
găsi vreo moleculă din remediu în soluţie devine extrem de mică. Pentru a
vedea mai bine ce înseamnă asta, vom spune că într-un bazin olimpic
există circa 10 la puterea 32 molecule de apă. Pentru a găsi o singură
moleculă din remediu, presupunând că avem o diluţie C15, este nevoie să
extragem circa 1% din volumul apei din bazin, adică vreo 25 metri cubi.
În ceea ce priveşte diluţia C30 vom purcede al alt tip de calcul. Să
presupunem că avem un cm cub din remediu pe care îl vom dilua până la
nivelul C30. Asta înseamnă că trebuie să adăugăm 10 la puterea 60 cm
cubi de apă. Volumul Pământului este de circa 1,0832×10 la puterea 27 cm
cubi…efectuaţi şi dumneavoastră calculele, pentru a vedea cât de mare
ar trebui să fie acel rezervor în care vom avea un singur centimetru cub
de substanţă activă, în cazul unei diluţii C30…
Pe scurt putem spune că dincolo de C12 avem de-a face cu apă curată, o
apă pe care nu o putem deosebi în vreun fel de apa distilată. Şi
totuşi, spun homeopaţii, această apă păstrează ceva, o anumită amintire a
principiului activ, care o face eficace împotriva unei game largi de
afecţiuni. Nu vom ridica deocamdată nici un semn de întrebare. Nu ne vom
pune nici măcar problema că orice cantitate de apă, oricât de pură ar
fi ea, a intrat în contact cu nenumărate substanţe din momentul
apariţiei ei în Univers, oare de ce acestea nu sunt memorate de apa pe
care o bem?
Deşi homeopatia a ajuns la o vârstă respectabilă, ea nu este
acceptată ca metodă reală de tratament de către comunitatea ştiinţifică.
Motivele le bănuiţi şi dumneavoastră. Am căutat lucrări ştiinţifice
care să îi confirme eficacitatea. Există destule, numai că de fiecare
dată am fost nemulţumit de metoda de testare. În verificarea
eficacităţii unui tratament oarecare lucrurile sunt extrem de sensibile.
Am vorbit despre aceste aspecte în numărul din octombrie 2004 al
revistei noastre. În cazul tratamentului homeopat lucrurile sunt
complicate de absenţa lotului martor, cel care să primească o substanţă
inactivă, pentru a se evalua rolul efectului de placebo. Este dificil să
se realizeze astfel de testări deoarece tratamentul homeopatic este
unul puternic individualizat, el fiind orientat către un tablou clinic
foarte complex, specific fiecărui pacient în parte. În asemenea condiţii
testele clinice sunt aproape imposibil de realizat, în condiţiile
extrem de riguroase ale medicinii bazate pe dovezi. Acesta este motivul
pentru care unii resping cu tărie eficienţa homeopatiei.
Desigur, absenţa dovezii nu este o dovadă a absenţei. Dar
afirmaţiile homeopatiei sunt suficient de stranii pentru a impune
necesitatea unor dovezi clare şi lipsite de orice urmă de îndoială.
Dacă nu se supără nimeni pe mine, voi da un exemplu. Dacă cineva îmi
va spune că e sedentar, că mănâncă foarte mult şi că din cauza asta s-a
îngrăşat nu voi avea nici cea mai mică problemă în a-l crede pe cuvânt.
Susţinerea este plauzibilă şi numai în cazuri cu totul speciale voi
cerceta mai îndeaproape. Lucrurile se schimbă atunci când mi se spune că
există cineva care nu a mâncat nimic de la vârsta de patru ani până
acum când a atins vârsta de 40 de ani. Voi întreba, înainte de toate,
cum de a crescut în greutate (apa nefiind de ajuns). Mi se va spune
(cazul e real) persoana respectivă a absorbit energia universului şi a
convertit-o în masă, conform principiului einsteinian de echivalenţă
între masă şi energie. Desigur, voi sări în sus şi voi spune că aşa ceva
este imposibil în cazul fiziologiei umane. Dar eu sunt o persoană
deschisă la nou, chiar dacă îmi pare imposibil ca acel nou să poarte cu
sine vreo urmă de adevăr. De aceea, în acest caz, voi cere dovezi clare
şi lipsite de orice urmă de dubiu. De exemplu, aş pune persoana
respectivă sub o supraveghere strictă timp de jumătate de an, pentru a o
monitoriza cu atenţie. Aş încerca să imaginez mijloace sofisticate prin
care să fie eliminată orice posibilitate de trişare. Unii pot
crede orice li se spune, dar eu am nevoie de dovezi clare şi lipsite de
orice dubiu. Altfel spus, am nevoie de dovezi extraordinare.
În ceea ce priveşte homeopatia o asemenea dovadă a existat o vreme.
Este vorba despre un faimos experiment, realizat de către imunologul
francez
Jacques Benveniste. Testul său
nu a fost realizat pe oameni ci pe celule sangvine, deci problema pusă de efectul de placebo a fost eliminată din start.
Puţină teorie
Într-o descriere succintă și simplificată putem spune că
globule albe din sânge
se împart în două familii mari:
leucocitele mononucleare şi leucocitele polinucleare. Această ultimă
categorie, la rândul ei, este subdivizată în celule neutrofile,
acidofile şi bazofile, în funcţie de afinitatea la diferite tipuri de
coloranţi. De exemplu, bazofilele au afinitate pentru coloranţii bazici.
Baozofilele conţin în citoplasmă un număr mare de granule, printre care
şi histamina. Atunci când o persoană alergică vine în contact cu un
agent alergen (polen, praf etc.),
imunoglobulinele (anticorpii) de tip E (IgE)
se fixează pe suprafaţa celulei. Cu ocazia unei noi expuneri, IgE
reacţionează, printr-un mecanism complex, cu agentul alergen, ceea ce
duce la eliberarea
histaminei din
celulele bazofile (proces numit şi degranulare). Histamina, la rândul
ei, produce tulburările alergice. Pentru a observa degranularea
bazofilelor, Jacques Benveniste a pus la punct, prin anii 1970, un test
care permitea observarea in vitro a bazofilelor, cu ajutorul unui
colorant. Bazofilele se colorau în roşu, dacă nu erau degranulate sau în
albastru, dacă erau degranulate. Numărând numărul de celule colorate
dintr-un eşantion se poate stabili astfel procentul de bazofile care
şi-au pierdut histamina, astfel putându-se evalua sensibilitatea la un
anumit alergen. Această descoperire a lui Benveniste este una de maximă
importanţă, ea transformându-l pe cercetătorul francez într-un potenţial
candidat la Premiul Nobel.
Experimentul lui Benveniste
Benveniste şi-a dus mai departe cercetarea în laboratoarele INSERM
(Institut National de la Santé et de la Recherche Médicale).
El a constatat că activarea degranulării bazofilelor se produce şi în
cazul unor mari diluţii ale IgE. Reţineţi: este vorba despre diluţii
homeopatice, dincolo de C30, în care, practic, în soluţie nu mai avem
anticorpi IgE. După lungi insistenţe, care au durat ani buni (o
adevărată odisee desfăşurată pe parcursul a câţiva ani, care ar putea
oricând să facă obiectul unui serial de succes), Benveniste reuşeşte să
convingă revista Nature să îi publice rezultatele.
Articolul său apare în numărul 333 din 1988 a prestigioasei reviste. Articolul se încheia cu o scurtă notă din partea redacţiei:
”Este
posibil ca cititorii acestui articol să împărtăşească îndoielile
exprimate de către experţii care au comentat versiunile acestui articol
în ultimele luni. Ideea centrală a acestor rezultate este aceea că o
soluţie apoasă de anticorpi îşi păstrează capacitatea de a provoca un
răspuns biologic, chiar şi atunci când este diluată până la punctul în
care probabilitatea ca o singură moleculă să rămână în soluţie devine
neglijabilă. Nu există o bază fizică pentru un asemenea fenomen. În
consecinţă, revista Nature, cu amabila colaborare a profesorului
Benveniste, a organizat repetarea experimentelor, care vor fi
supravegheate de către anchetatori independenţi. Un raport asupra
acestei anchete va fi publicat în curând.”
Jacques Benveniste
Unii critică această atitudine a revistei Nature. Există două
argumente, în funcţie de tabăra în care se află criticul. Scepticii nu
erau de acord cu publicarea articolului, câtă vreme nu era înlăturată
orice urmă de dubiu asupra experimentelor lui Benveniste. Ei cer dovezi
extraordinare pentru susţineri extraordinare, asta înainte de orice
publicare. În schimb, partizanii homeopatiei atacă nota de final a
revistei Nature, văzând în ea o atitudine preconcepută a unor judecători
care cunosc dinainte verdictul. Într-un anume fel și aceştia din urmă
aveau dreptate. Experimentele lui Benveniste păreau a fi efectuate după
toate regulile şi, în plus, fuseseră confirmate de alte laboratoare
(Institutul de Imunologie Clinică a spitalului Kaplan din Rehovot,
Israel, Facultatea de Agricultură din Rehevot, Israel, Departamentul de
Medicină Internă din Milano, Italia, Departamentul de Zoologie şi
Fiziologie din Toronto, Canada şi Laboratorul de Imunologie din Paris,
Franţa), aşa că semnul de îndoială pus de nota finală anticipa din
start, şi fără nici un rost, rezultatul anchetei.
Iar acest rezultat al anchetei a apărut rapid, în numărul din iulie al revistei Nature, sub forma
unui articol
semnat de John Maddox (editorul revistei Nature în acea vreme), Walter
Stewart (chimist, cunoscut mai ales pentru investigaţiile sale în
domeniul fraudelor din ştiinţă) şi… James Randi (un cunoscut…
iluzionist). Aţi remarcat, cu siguranţă, că din echipa de anchetă nu
făcea parte niciun biolog. Mai mult, cu excepţia lui John Maddox,
niciunul dintre membri echipei de anchetă nu publicase articole
ştiinţifice în revistele importante. Acesta este motivul pentru care
adepţii homeopatiei critică aspru rezultatele anchetei.
Aici, daţi-mi voie să intervin cu propria-mi opinie. Scopul celor
trei nu era acela de a interpreta rezultatele experimentelor lui
Benveniste. Scopul anchetei era doar acela de a verifica dacă protocolul
experimental aplica riguros acele metode prin care să elimine orice
urmă de dubiu asupra rezultatelor obţinute. Repet, ceea ce doresc să
subliniez în acest text: avem de-a face cu nişte rezultate care nu pot
fi explicate prin cunoaşterea ştiinţifică a prezentului, de aceea,
înainte de orice, este nevoie să luăm măsuri draconice pentru ca
procedura experimentală să nu ne ducă în eroare. Este foarte uşor ca,
aflându-te în faţa unor rezultate spectaculoase, să te laşi purtat de
valul unui succes aparent şi să neglijezi rigoarea cerută de absolut
orice experiment ştiinţific.
Benveniste este cercetat de către anchetatori
Echipa celor trei anchetatori a sosit la INSERM 200, laboratorul lui
Benveniste, în ziua de 4 iulie 1988. Imediat au avut o întrevedere
amabilă cu Benveniste, care s-a arătat foarte deschis în a prezenta
protocolul experimental. Maddox îi explică obiectul anchetei, arătând că
este preocupat numai şi numai de felul în care au fost realizate
experimentele. Benveniste îi înmânează toate caietele de observaţii, în
care erau consemnate rezultatele experimentale. O primă constatare a
echipei de investigatori: nu totdeauna experimentele au dat rezultatele
aşteptate de către francezi. Au existat perioade lungi în care nu a
putut fi constatată degranularea bazofilelor (cercetătorii francezi au
dat vina pe contaminarea apei distilate utilizate, pentru a explica
aceste nereuşite). O primă observaţie: rezultatele
nesatisfăcătoare au fost înregistrate cu scrupulozitate în caietele de
observaţii, dar nu au fost incluse în articolul prezentat spre publicare
revistei Nature.
În cea de-a doua etapă a verificării s-a trecut la urmărirea unor
experimente efectuate de către echipa lui Benveniste în faţa echipei de
investigare. Au fost efectuate şapte serii de experimente. Primele trei
nu au fost altceva decât o repetare a procedurilor standard folosite de
către cercetătorii francezi. În a patra serie de experimente
eşantioanele cu soluţia diluată de IgE au fost transferate în tuburile
cu probe de probă de către Stewart, în ordine aleatoare (cunoscută numai
de către investigatorul revistei Nature), iar rezultatele au fost
citite de către unul dintre cercetătorii francezi. Toate aceste patru
serii de experimente au dat rezultate satisfăcătoare, după opinia lui
Benveniste. Altfel spus, se constata o degranulare a bazofilelor, chiar
şi la doze homeopatice de IgE. Au existat obiecţii, din partea echipei
de investigatori, privitoare la interpretarea rezultatelor. De exemplu,
atunci când valorile obţinute sub acţiunea soluţiei diluate erau mai
mari decât valorile obţinute pentru eşantioanele de control, se repeta
numărătoarea, dar numai pentru eşantioanele de control, pe motiv că
prima citire a fost probabil greşită. În acest fel erau favorizate numai
rezultatele care confirmau efectul diluţiilor homeopatice de IgE asupra
bazofilelor.
Pentru a se elimina aceste obiecţii, echipa de investigatori a decis,
cu acordul lui Benveniste, să se realizeze trei noi serii de
experimente. De această dată au fost luate măsuri excepţionale pentru a
împiedica orice posibilitate ca vreunul dintre cercetătorii francezi să
afle conţinutul tuburilor de test. Totul s-a desfăşurat sub controlul
lui James Randi, iluzionistul echipei. Desigur, avându-se în vedere
abilităţile sale, el a fost obligat să nu atingă niciun eşantion. A avut
numai dreptul de a marca tuburile de test. Şi a fost vorba despre un
adevărat spectacol! Unul din cercetătorii francezi a pregătit diluţiile
de IgE, pe care le-a pus în tuburi de test. Iniţial s-a dorit
transferul conţinutului acestor tuburi în altele, marcate în prealabil
de către Randi. În ultimul moment Randi îşi dă seama că acest transfer
ar putea să fie acuzat de către cercetători ca fiind un factor de
perturbare a experimentului. Pentru a evita orice urmă de dubiu, într-o
cameră a cărei ferestre au fost acoperite cu ziare pentru a feri
procedurile de priviri indiscrete, Maddox şi Stewart şterg numerele
iniţiale şi le înlocuiesc cu etichete care nu pot fi dezlipite,
acoperite, astfel încât codul înscris pe ele să nu poată fi citit. În
acelaşi timp s-a întocmit un tabel de corespondenţă între codurile
iniţiale şi cele noi. Acest tabel a fost îndoit în patru, apoi a fost
învelit într-o folie de staniol, după care a fost introdus într-un plic.
Iar plicul, după ce a fost semnat de participanţi, a fost prins de
tavan cu bandă adezivă, pentru ca nimeni să nu îl poată deschide înainte
de vreme. Vă spuneam eu că a fost un adevărat spectacol! Şi toate
aceste manevre au fost înregistrate pe bandă video, pentru a se elimina
orice suspiciune ulterioară.
Până în acest moment echipa de la INSERM nu are nimic de obiectat, în
ciuda tuturor acestor măsuri de precauţie ieşite din comun.
Nu vom intra acum în toate detaliile întâmplărilor care au urmat. Cu
tuburile care conţineau diluţiile de IgE s-au efectuat trei serii de
experimente, toate în orb. În plus, fiecare numărătoare de bazofile
degranulate a fost efectuată de câte două ori, de către doi cercetători,
pentru a se putea estima valoarea erorii de numărare (până atunci acest
gen de verificare a rezultatelor nu fusese realizată de către
cercetătorii francezi).
Marea dezamăgire a lui Benveniste
A urmat deznodământul. Era vineri 8 iulie 1988. Au trecut numai patru
zile de la sosirea echipei revistei Nature. Au fost prezentate tabelele
cu rezultate. Spectacolul a continuat şi acum. Stewart ia o scară, se
urcă pe ea şi ia plicul lipit de tavan. Scena este filmată de Randi. La o
primă vedere se pare că cineva care a umblat încercase să dezlipească
plicul: banda adezivă din hârtie părea să fie deteriorată. Analizându-se
scoch-ul transparent, pe care existau semnăturile martorilor, s-a ajuns
la concluzia că, totuşi, plicul nu a fost violat. Întreaga procedură se
desfăşoară cu o încetineală înnebunitoare. Randi pare să nu se
grăbească. Trec mai bine de 20 de minute până când lista cu codurile de
corespondenţă să fie scoasă la lumină. Imaginaţi-vă tensiunea care
domnea în laboratorul lui Benveniste…A urmat analiza rezultatelor. Un
şoc! Pentru diluţii normale (adică nehomeopatice) s-a găsit degranularea
bazofilelor. Un rezultat firesc, explicabil pe baza ştiinţei clasice.
Mai departe, în cazul diluţiilor homeopatice? Ei bine, în acest caz,
rezultatele aveau o distribuţie complet aleatoare! Ce vrea să însemne
asta? Vrea să însemne că diluţiile homeopatice nu aveau niciun efect
asupra bazofilelor! Dacă nici acum nu e destul de clar, vom spune că
această ultimă serie de trei experimente infirmau complet susţinerile
lui Benveniste…
Experimentele iniţiale ale echipei lui Benveniste nu au fost
efectuate cu atenţia cerută de caracterul cu totul extraordinar al
rezultatelor.
Fenomenele descrise de către francezi nu sunt reproductibile şi nu a
existat o analiză serioasă a cauzelor care au dus ca uneori
experimentele să nu dea rezultatele aşteptate de către echipa de la
INSERM (spuneam mai sus că au existat perioade lungi, înainte de
publicarea articolului iniţial, în care rezultatele experimentale erau
negative).
Au fost eliminate în mod constant rezultatele experimentale care nu corespundeau aşteptărilor.
Nu s-a încercat eliminarea erorile sistematice. (De exemplu, aceeaşi
persoană se ocupa cu prepararea diluţiilor, cu pregătirea eşantioanelor
şi cu numărarea bazofilelor.)
Climatul din laborator nu era unul favorabil unei evaluări obiective a datelor.
Maddox a propus echipei lui Benveniste să nu publice raportul, dacă
va primi o scrisoare de retragere a articolului iniţial. Benveniste a
refuzat, spunând că va rămâne în laborator pentru încerca în continuare
să demonstreze realitatea fenomenului descris de el. Randi îi atrage
atenţia că pentru susţineri extraordinare este nevoie de dovezi
extraordinare…
Un amănunt interesant: la ieşirea din laborator, investigatorii
remarcă sticle de şampanie care erau pregătite pentru a serba
confirmarea homeopatiei in vitro. Sticlele au rămas neatinse…
Înainte de a trece mai departe, vreau sa fac o precizare. Nimeni nu a
acuzat echipa de la INSERM de fraudă. Benveniste nu a falsificat
rezultatele experimentale. El era vinovat de un singur, dar important,
lucru: nu a fost suficient de atent pentru a elimina orice urmă de
subiectivism în desfăşurarea unui experiment care, dacă s-ar fi
confirmat, ar fi răsturnat bazele ştiinţei.
Reacţia lui Benveniste
a fost publicată simultan cu raportul echipei de la Nature. Un text de o pagină, împestriţat uneori cu remarci de-a dreptul violente, un text prin care se exprima o profundă amărăciune.
”Amatorismul ştiinţific. Uimitor, J. Maddox, cu toată
experienţa sa, ne-a atras într-o capcană construită de către «apărători
autoproclamaţi ai conştiinţei ştiinţifice», «care nu au lucrări
ştiinţifice publicate» (J. Maddox, Nature, 333, 795, 1988). Amatorismul
de care au dat dovadă, climatul pe care l-au creat în cele cinci zile
ale chinului nostru, incapacitatea de a înţelege protocolul nostru
experimental şi judecata bazată pe o singură serie de diluţii aruncă
ancheta în derizoriu pentru totdeauna. Există cineva, chiar cu o
pregătire ştiinţifică minimă, care să ia în seamă pata aruncată asupra a
cinci ani de muncă şi asupra a altor cinci alte laboratoare pe baza
unor asemenea mărunţişuri?”
Amărăciunea lui Benveniste este de înţeles din punct de vedere uman.
Să îţi vezi munca, desfăşurată pe parcursul a cinci ani, nimicită în
numai o zi… Şi cine a făcut asta? O echipă de amatori! Din punct de
vedere uman este de înţeles. Din punct de vedere ştiinţific lucrurile
stau altfel, pentru că ştiinţa are păcatul de a nu ţine seama de
sentimentele şi credinţele noastre. În fond experimentele finale, cele
efectuate complet în orb, au fost realizate tot de către echipa lui
Benveniste. La fel a fost şi cu interpretarea rezultatelor. Faptul că
ele nu indicau eficienţa soluţiei homeopatice de IgE nu poate fi pus pe
seama anchetatorilor, ci pe altceva. Pe ceva ce echipa de la INSERM nu a
vrut să ia în seamă. Este foarte probabil ca soluţiile homeopatice să
nu aibă nici cel mai mic efect! Dar această ipoteză nu a fost luată în
considerare. O mai spunem încă o dată şi sperăm să nu vă agaseze această
permanentă subliniere: în cazul afirmaţiilor extraordinare avem nevoie
de dovezi extraordinare! În asemenea situaţii există obligaţia de a fi
mult mai sever pe parcursul cercetării decât în cazurile obişnuite. Este
omeneşte: dorinţa de a descoperi extraordinarul te poate face să treci
peste amănunte şi să elimini orice nu convine ipotezei de plecare.
În încheiere vă voi spune că Benveniste a luat două Premii Nobel, pardon, vroiam să spun IgNobel.
Primul l-a obţinut în 1991
pentru descoperirea faptului că apa este un lichid inteligent [...] şi
că ea este capabilă să îşi amintească evenimente la mult timp după ce
orice urmă a acestor evenimente a dispărut.
Al doilea Premiu IgNobel
l-a obţinut în 1998 pentru că ”a descoperit că apa nu numai că are
memorie, dar informaţia [stocată de ea] poate fi transmisă prin telefon
sau internet”…
„Alice
Sommer a murit liniștită în această dimineață, înconjurată de familie.
S-au scris multe despre ea, dar pentru aceia dintre noi care am
cunoscut-o bine, ea a fost draga noastră «Gigi». Ne-a iubit, a râs cu
noi și a iubit muzica alături de noi. A fost o inspirație, iar lumea
noastră va fi semnificativ mai săracă fără ea alături de noi", este
anunțul făcut dumincă de nepotul lui Alice Sommer, Ariel, citat de 
Experții de la Open University au inițiat un 
Cercetătorii 
În
general, în bisericile creştine predomină prejudecăţiile şi ideile
greşite despre ceea ce este şi ce presupune depresia, de aceea, site-ul